21 august 1968, apoteoza comunismului românesc


Distribuie articolul

Îmi amintesc bine senzaţiile acelei neobişnuite zile din copilărie. Pe dealurile şi văile satului nostru din Apuseni, oamenii coseau şi adunau fânul. Ai mei aveau un aparat de radio portativ. Îl agăţau de craca unui prun, cu sunetul la maxim, împărtăşind divertismentul cu vecinii.

În amiaza aceea, tulburaţi de discursul lui Ceauşescu, oamenii încremeniseră pe fâneţele lor. N-au mai lucrat toată ziua. S-au adunat la noi să asculte ştirile. Cei de seama bunicilor povesteau de anii războiului. Bărbaţi care luptaseră la Cotul Donului şi femei care se ascunseseră din calea ostaşilor sovietici în drumul spre Berlin se uitau temători către cer aşteptând avioanele.

A doua zi, radioul a transmis muzică şi ştiri obişnuite. Nimic despre invazia Cehoslovaciei, nimic despre război.

Tăcerea aceasta din discursul public asupra invaziei Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia în ziua de 21 august 1968, a ţinut în Estul Europei până-n 1989. În 4 decembrie, Gorbaciov a invitat liderii statelor participante la Tratatul de la Varşovia la Moscova. Au dat un comunicat prin care conducătorii Bulgariei, R.D. Germane, Poloniei, Ungariei şi Uniunii Sovietice recunoşteau că actul din august 1968 a fost un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei şi trebuie condamnat. Ceauşescu a refuzat să-l semneze: România nu are de ce să se scuze; în august 1968, el condamnase agresiunea celorlalţi. A continuat, cu semeţia de-atunci, că nu invazia din urmă cu două decenii ar trebui discutată, ci retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia şi din celelalte ţări socialiste. Acestea fiind zise, s-a luat pauză. I-au răspuns că dată fiind situaţia din 1989, ceilalţi au nevoie de trupe sovietice pe teritoriul lor … Aceasta e însă o altă poveste tot atât de necunoscută cetăţenilor care trăiau în ,,democraţia socialistă” ca şi evenimentele din august 1968.

Discursul lui Ceauşescu de la balconul din Piaţa Palatului a înflăcărat întreaga ţară

Am avut însă şansa ca după căderea regimului să port lungi discuţii despre trecutul apropiat cu foşti componenţi ai nucleului conducerii comuniste. L-am intervievat şi pe Corneliu Mănescu, în 1968, şeful diplomaţiei româneşti şi preşedintele, în exerciţiu, al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Rememorând acea vară fierbinte, mi-a spus: ,,Anul 1968 a intrat în conştiinţa publică prin refuzul României de a participa la invazia Cehoslovaciei (…) A fost un moment important nu doar pentru România, ci pentru întreg mapamondul în acel moment. Putea să se declanşeze un al treilea conflict mondial al acestui secol, atunci. Când se vorbeşte însă despre acest moment însemnat – invazia Cehoslovaciei de trupele sovietice, la care-au participat toate statele membre ale Tratatului de la Varşovia, cu excepţia României – se aduce în discuţie un singur moment. Acela al discursului lui Ceauşescu de la balconul din Piaţa Palatului. Urmat de adeziunea şi înflăcărarea ce-a cuprins toată ţara. Momentul când am avut o rezistenţă unanimă în faţa pericolului de-a fi pedepsiţi pentru această atitudine. Atunci toată lumea a apreciat, pe drept, că în faţa mulţimii, Ceauşescu a condamnat invazia şi a afirmat, în numele românilor, că dacă ne vor invada şi pe noi, ne vom opune cu arma în mână”.

Dar România nu refuzase să participe la invazia Cehoslovaciei alături de ceilalţi cinci ,,fraţi” din Tratat. Nici nu avea cum deoarece, pur şi simplu, aceia au ţinut în secret planul şi data invaziei. Deşi făceam parte şi noi din respectiva alianţă militară. Acestea aveam să le aflăm însă abia după deschiderea arhivelor comunismului.

,,Vedeţi, toată lumea este de acord că august 1968 este un moment istoric pentra ţara noastră, mai spunea Corneliu Mănescu. (…) Ceea ce nimeni nu pare să vrea să ştie (…) este că în acel an şi chiar mai devreme şi la noi şi în alte părţi – mai ales în Cehoslovacia – s-au întâmplat şi alte lucruri”. Recunoştea însă că nici măcar el, ministrul afacerilor externe n-a cunoscut conţinutul discuţiilor purtate de vârful conducerii partidului. Iar întâlnirea lui Ceauşescu cu Tito la Vârşeţ, în 24 august, când socoteau că şi România e ameninţată de o invazie s-a făcut în cel mai mare secret. N-au avut cunoştinţă de ea mai mult de 20 de oameni, socotindu-i printre aceştia şi pe bodyguarzii ambilor lideri. Ceauşescu a zăvorât stenograma acelei discuţii în seiful biroului său, fiind prima dată publicată abia în 1998 de istoricul Ioan Scurtu.

N-a aflat nici Ceauşescu în acel moment de glorie că, în dogma ,,internaţionalismul socialist”, sovieticii îl socoteau mai periculos decât pe Alexander Dubček, inspiratorul lui Gorbaciov în paradigma ,,comunismului cu faţă umană”.

E şi aceasta o ironie a istoriei însă: deseori decizionalii cunosc mai puţine ,,variabile” din contextul evenimentelor decât aceia care le-au suportat consecinţele.

Voi încerca, aşadar, în cele ce urmează, să inserez discursul lui Ceauşescu în atmosfera lui 1968 din această parte a Europei. Să nu uităm însă că misteriosul spirit reformator al acelui an a străbătut, în lunile februarie-octombrie, cu felurite convulsii, proteste şi curente spirituale, 30 de ţări din întreaga lume.

Ceauşescu, ,,sabotorul” disciplinei Kremlinului

În Tratatul de la Varşovia şi în CAER, România a făcut, deschis, o figură aparte după Declaraţia din aprilie 1964. Afirma, prin aceasta, promovarea unor relaţii internaţionale pe bază de egalitate şi în scopul avantajului reciproc cu oricare stat de pe suprafaţa planetei. În atmosfera ,,războiul rece” care presupunea alinierea celorlalţi la comanda Moscovei în relaţiile cu ,,blocul imperialist”, declaraţiile conducerii de la Bucureşti contau ca o disidenţă. Relaţiile cu ceilalţi parteneri din organizaţiile suprastatale ale blocului comunist s-au agravat odată cu escaladarea conflictului chino-sovietic. În pofida comenzii Kremlinului de ruptură a relaţiilor partenerilor săi cu Pekinul, liderii de la Bucureşti înţelegeau nu doar să facă paradă cu întâlnirile de înalt nivel româno-chineze, ci se împotriveau, cu succes, iniţiativelor sovietice de punere în discuţie a politicilor maoiste.

Dovada consonanţei dintre declaraţii şi fapte a fost, în plan mondial, refuzul conducerii României de a semna comunicatul prin care Israelul era condamnat ca agresor în ,,Războiul de 6 zile” din 1967. Dacă toate celelalte ţări din blocul sovietic au întrerupt după aceea relaţiile diplomatice cu Israelul (reluându-le abia după venirea la putere a lui Gorbaciov), România le-a ridicat reprezentarea la rang de ambasadă.

Ceva deosebit s-a petrecut şi în februarie 1968, la Budapesta, în timpul conferinţei pregătitoare pentru organizarea unei „consfătuiri mondiale“ a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Participau delegaţi reprezentând 81 de formaţii politice. Est-germanii şi sovietici s-au lansat în critici la adresa Chinei iar reprezentantul comuniştilor sierieni a ,,înfierat” România pentru poziţia sa în „războiul de şase zile“. În pofida primirii scuzelor pretinse, delegaţia românească a părăsit reuniunea. Alt gest larg comentat de presa internaţională în favoarea lui Ceauşescu ca ,,spărgător” al frontului Moscovei. Comunicatul dat publicităţii după plenara extraodinară a conducerii comuniştilor români pe marginea evenimentului de la Budapesta a pus paie pe foc. Prin oficiosul partidului, Ceauşescu a oferit indicii clare asupra divergenţelor din mişcarea comunistă. A accepta Kremlinul ca şi centru conducător al mişcării comuniste, a zis liderul român, însemnă „să ne punem cătuşe pe mâini”. Şi „să trădăm interesele poporului“.

Sfidarea lui a vexat ,,fraţii” din Tratat. În plenul conducerii comuniştilor bulgari, Jivkov a declarat bătăios obligaţia de a lua măsuri ,,pentru a introduce ordinea” în Cehoslovacia, România şi Iugolsavia.

În mai, la Bucureşti, a urmat triumful vizitei generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. În acest timp, studenţii francezi baricadeseră Cartierul Latin. De Gaulle declarase însă presei franceze că vizita în România e-atât de importantă încât n-o va amâna din cauza evenimentelor interne. În fapt, încerca să găsească, la Bucureşti, un partener în blocul estic pentru politica sa de independenţă şi distanţare faţă de organizaţiile militare suprastatale. Franţa renunţase la colonii, ieşise din NATO în vara lui 1966 şi antamase relaţii speciale cu Moscova şi Pekinul. În convorbirile secrete purtate, Ceauşescu a declinat, imediat, oferta implicită a trecerii României în rândul statelor care abandonează blocurile militare. Răspunsul pe care l-a primit de Gaulle la Bucureşti a fost aproape la fel de dezamăgitor ca şi cel din Varşovia…

În loc să iasă din Tratat, Ceauşescu prefera să-şi declare independenţa în interiorul său. Dar dintre labele „ursului de la Răsărit”, nici ceilalţi tovarăşi ai săi nu întrevedeau, atunci, o astfel de scăpare. Dacă România părăseşte Tratatul, situaţia din Balcani ar putea deveni de necontrolat, declarase Hruşciov încă din 1964. Şi totuşi, dacă românii ar fi atât de ,,nechibzuiţi”, atunci ,,soldaţii noştri… vor avea ultimul cuvânt…”

Iar Brejnev împărtăşea convingerea predecesorului.

România nu s-a alăturat celorlalte ţări ale Pactului de la Varşovia care au invadat Cehoslovacia | Foto: Josef Koudelka – Magnum Photos

Bucureştiul, mai periculos decât Praga

Se înţelege că discuţiile dintre Ceauşescu şi de Gaulle n-au ajuns la cunoştinţa sovieticilor. Dar după retragerea delegaţiei române de la consfătuirea budapestană, Moscova se aştepta la tot ce-i mai rău.

Chiar şi după luarea la cunoştinţă a ,,Programului de acţiune al Partidului Comunist Cehoslovac” adoptat la 5 aprilie 1968, Moscova punea pericolul reformelor pragheze… după grijile ce i le făcea Bucureştiul. Deşi „Programul… ” conţinea, la capitolul drepturi cetăţeneşti, aserţiuni frapante ca acestea: „Nu este posibil ca, printr-o interpretare arbitrară, formulată de pe o poziţie de putere, să se decreteze ce opinie poate sau nu poate fi exprimată public”; „Libertatea cuvântului trebuie să fie garantată prin anumite norme legale, cu o mai mare exactitate”; ”Libertatea constituţională de circulaţie şi, în primul rând, călătoriile concetăţenilor noştri în străinătate trebuie să fie garantate cu stricteţe de lege” ş.a.

Dar, „contrarevoluţia” pragheză va fi, „în cel mai bun caz”, „o a doua Românie”, în opinia şefului diplomaţiei sovietice, Andrei Gromîko. Căci destrămarea Tratatului de la Varşovia ar fi pus în pericol ,,cauza” mai mult decât oricare dintre „căile naţionale” spre comunism. „Este mai uşor să vorbeşti cu liderii cehoslovaci, chiar şi în această situaţie, decât cu Ceauşescu, Tito sau Castro”, li s-a plâns Gromîko alor săi.

În percepţia publică a contemporanilor (şi nu numai), ,,Primăvara de la Praga” înseamnă atmosfera reformatoare creată de intelectuali prin ,,Manifestul celor 2 000 de cuvinte”. Publicat de scriitorul Ludvig Vaculic, la 27 iunie, cu semnăturile a peste o sută de personalităţi. „Manifestul” îndeamnă la acţiuni împotriva autorităţilor, formarea de „comitete cetăţeneşti” şi a unui Front Naţional. Dar în întâlnirea cu liderul maghiar Janos Kadar de la mijlocul lui iulie, Alexandr Dubcek l-a informat că nu apăruse măcar un singur „comitet cetăţenesc”. Iar rezultatele anchetelor de opinie publicate în presa pragheză din acea vreme arătau că 95% dintre intervievaţi doresc să continue pe calea socialismului, doar 5% opinând că mai bună ar fi întoarcerea Cehoslovaciei la capitalism.

Ceea ce nu vedeau ziariştii şi cetăţenii erau fricţiunile de la vârful conducerii comuniştilor Cehoslovaciei pe fondul cărora apăruseră şi aceste spectaculoase manifestări publice. Acolo, unii cereau ,,adevărul” privind execuţia celor 280 de cominternişti după procesele staliniste din anii ’50. „Aripa slovacă” a partidului, în frunte cu Gustáv Husák (care fusese închis până-n 1960) revendica ,,reabilitarea” celor condamnaţi pentru ,,naţionalism burghez” în procese trucate şi dirijate de consilieri sovietici. Sub presiunea acestora, Antonin Novotný, liderul partidului comuniştilor cehoslovaci din 1953, a fost înlocuit la începutul anului 1968 cu Alexander Dubček. Dar suferinţele, condamnările şi execuţiile vechilor comunişti erau acum numite public ,,crime”. Iar dezvăluirile despre rolul consilierilor sovietici şi al NKVD-ului au depăşit cercul conducătorilor. Interviurile cu călăi şi victime, publicate de presa pragheză, au tulburat cetăţenii Cehoslovaciei, iritându-i pe sovietici.

Pe acest fond, Ceauşescu l-a ,,reabilitat” pe Lucreţiu Pătrăşcanu, fostul ministru de Justiţie, declarând execuţia sa şi a lui Ştefan Foriş ,,crime în lupta pentru putere”. Imitând algoritmul manipulării lui Hruşciov de denunţare a crimelor şi cultului personalităţii lui Stalin, i-a desemnat ca vinovaţi de toate tarele şi injustiţiile trecutului pe Gheorghiu-Dej şi pe fostul ministru de Interne, Alexandru Drăghici.

În ce priveşte percepţia conducerii de la Bucureşti asupra reformelor pragheze, ,,să-i dăm cuvântul” lui Emil Bodnăraş, avizatul aranjor al manevrelor din umbră din acea vreme. La finele lui iulie, acesta i-a făcut, prin ambasadorul Chinei la Bucureşti, următoarea informare lui Mao Tze Dun :

„Brejnev a făcut totul pentru a-l salva pe Novotny – a fost de 2-3 ori la Praga – dar n-a reuşit şi asta este foarte bine. În intervalul ianuarie-mai anul curent, sovieticii au exercitat tot felul de presiuni pentru a împiedica înlăturarea celorlalţi protagonişti ai aservirii totale faţă de Uniunea Sovietică. N-au reuşit. Au convocat la Dresda întâlnirea reprezentanţilor celor şase partide. Pe noi nu ne-au chemat. Au crezut că aceste presiuni, la graniţă (manevre militare de trupe din Tratatului de la Varşovia, n.n.), vor împiedica procesul de eliberare care era în curs. N-au putut însă opri acest proces. A avut loc după aceea întâlnirea celor cinci (Brejnev, Gomulka, Jivkov, Kádár, şi Ulbricht, n.n.) de la Moscova unde s-a promovat ideea represiunilor militare. Se pare că acolo tovarăşii unguri au şovăit, pentru că în opinia publică ungară, în rândul clasei muncitoare, ţărănimii, intelectualităţii, PMUS, mişcarea care are loc în Cehoslovacia este foarte populară. Această mişcare este populară pentru că în Cehoslovacia se exprimă ceea ce ungurii nu pot exprima la ei acasă, deoarece patru divizii sovietice stau permanent acolo. Sovieticii au fost nevoiţi să invite la începutul lunii iulie pe tovarăşul Kádár pentru a-l prelucra ca să fie de acord cu măsuri drastice. Se pare că el a fost nevoit să accepte, fără entuziasm însă. Au convocat apoi la Varşovia întâlnirea celor cinci la care i-au chemat şi pe cehoslovaci. Pe români nu i-au chemat, nici pe alţii. Tovarăşii cehoslovaci au refuzat să se ducă. Noi socotim că au făcut foarte bine. Nimeni n-are dreptul să cheme ca la tribunal un alt partid. Până la convocarea întâlnirii de la Varşovia au întreprins o activitate subversivă. Sub masca unor interese comune militare au înscenat manevrele din iunie. Tovarăşii cehoslovaci au crezut ca şi noi că va fi o manevră de comandamente şi state majore, cu participarea exclusivă a unor unităţi de transmisiuni. În prezent pentru noi este clar că, fără ştirea comandamentului cehoslovac, a guvernului, a partidului, au fost infiltrate în Cehoslovacia peste cinci divizii din URSS, RDG şi RPU. În afara de aceasta au invitat şi au atras în Uniunea Sovietică peste 20 de membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia „pentru concediu” dintre aceia mai slugarnici ca să aibă pregătit un număr de oameni din care să formeze la nevoie un guvern, un comitet central, deci o garnitură de rezervă”.

Sub „bagheta Moscovei”, spune Bodnăraş, presa ,,celor cinci” îi blamează pe liderii cehoslovaci că pun socialismul în pericol. Şi incită, în numele ,,internaţionalismului proletar”, intervenţii salvatoare. Dacă liderii cehoslovaci nu vor ceda în întâlnirea cu conducătorii sovietici, la Cierna-nad-Tisou, pe graniţa cu Ucraina (programată pentru 29 iulie- 1 august), Bodnăraş prevedea „perspectiva dezlănţuirii unei aventuri militare”.

Deloc impresionat de ,,primăvara pragheză”, cum nu va fi ulterior nici de perestroika sovietică, Ceauşescu era convins că reformase societatea românească încă din anul precedent. Şi că ,,tulburările” din Cehoslovacia se datorau exclusiv nemulţumirii „maselor muncitoare, a forţelor conştiente ale societăţii cehoslovace, a partidului” faţă de dependenţa de Uniunea Sovietică. Aşadar, nu socialismul era în pericol în Cehoslovacia, „ci bagheta, dominaţia PCUS” din Cehoslovacia.

,,Nu există nicio justificare şi nu există niciun motiv…”

Cu o săptămână înaintea invaziei, delegaţia de partid şi de stat, condusă de Ceauşescu a sosit la Praga pentru semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală a României cu Cehoslovacia. Dubcek şi-a informat, optimist, oaspeţii despre bunul mers al reformelor şi sfârşitul disensiunilor cu „cei cinci” după întâlnirea de la Cierna-nad-Tissou. La conferinţa de presă ai cărei protagonişti au fost Ceauşescu, premierul Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, secretarul general a răspuns mulţimii de ziarişti. L-au întrebat, printre altele, şi dacă va reînvia Mica Antantă interbelică (România, Iugoslavia şi Cehoslovacia). România nu doreşte să-şi limiteze relaţiile doar la câteva dintre statele socialist europeane, a răspuns el.

În secret, l-a înştiinţat pe Dubcek despre planurile invaziei. Ştia că va fi, nu şi ziua precisă. „Să vină că-i primim cu flori!”, i-ar fi răspuns Dubcek cu numai o zi înaintea stabilirii datei invaziei de către „cei cinci” din Tratat.

Şi au venit. În primele ceasuri ale zilei de 21 august, o jumătate de milion de soldaţi sovietici, bulgari, polonezi, est-germani şi maghiari invadaseră graniţele aeriene şi terestre ale ţării. 29 divizii, 7.500 tancuri şi 1.000 avioane – o forţă echivalentă celei americane din Vietnam.

Oficial, Ceauşescu a fost înştiinţat după invazie. În zorii zilei, un „lucrător” al ambasadei sovietice a adus scrisoarea la sediul Comitetului Central. „Ne dăm seama că propaganda burgheză, acum, declanşează o campanie antisocialistă dezlănţuită, va ţipa despre „amestec“ în treburile interne ale Cehoslovaciei, menţiona scrisoarea lui Brejnev către Ceauşescu. Probabil, vor apărea greutăţi temporare şi pentru partidele frăţeşti. Însă, pierderea pentru cauza socialismului, pentru mişcarea comunistă mondială, ar fi fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins contrarevoluţia. Acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc, ţările noastre îşi îndeplinesc datoria lor internaţionalistă faţă de poporul cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de eliberare naţională. Iar această datorie este pentru noi mai presus de toate.”

Scrisoarea i-a adus-o, la reşedinţa din Primăverii, Ion Stănescu, ministrul de Interne, aproape simultan cu informările venite de la ziariştii români acreditaţi în capitala Cehoslovaciei.

Ceauşescu a convocat, în regim de urgenţă, Comitetul Executiv, apoi întreg Comitetul Central al partidului. Poziţia de condamnare a agresiunii împotriva Cehoslovaciei a fost unanim aprobată.

După aceste formalităţi statutare, în numele conducerii partidului, s-a adresat mulţimii convocate la mitingul popular din amiaza lui 21 august. În faţa sediului Comitetului Central s-au adunat circa o sută de mii de oameni. În faţa lor, Ceauşescu a trăit apoteoza puterii şi aprecierii sale. A fost primul şi cel din urmă moment de felul acesta din istoria regimului comunist.

Discursul nescris a părut atunci generat de vibraţia şi solidaritatea cetăţenilor în demnitate. Din balconul clădirii, cu ceilalţi demnitari în fundal, Ceauşescu a rostit, cu fermitate, sentinţe ca acestea : ,,Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nicio justificare şi nu există niciun motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”.

Discursul lui a fost o ştire de primă pagină în presa occidentală. Oratorul devenise erou pentru celălalt front al ,,războiului rece”.

Pe străzile Pragăi, mulţimea s-a împotrivit tancurilor | Foto: Josef Koudelka – Magnum Photos

Ce n-aveam cum intui

Dar, înainte să-şi fi început Ceauşescu faimosul discurs, ,,Primăvara pragheză” sfârşise.

În 21 august, la ora 4 dimineaţa, liderii partidului şi membrii guvernului din Cehoslovacia au fost arestaţi de paraşutişti sovietici. Seara, Dubcek şi alţi reformatori au fost urcaţi într-un avion care-a făcut escală în Polonia. Nu ştiau unde se află. Pe aeroportul necunoscut, i-au plimbat aiurea, în tancuri. Debusolaţi şi epuizaţi, abia în seara de 23 august i-au adus la Moscova.

Decuplaţi de evenimentele din ţară, neştind cine şi ce doreşte de la ei, extenuaţi fizic şi psihic de insolitul tratament, Dubcek şi premierul Cernik s-au întâlnit cu omologii lor sovietici – Leonid Brejnev şi Alexei Kosîghin.

În aceeaşi zi, Ceauşescu expediase o scrisoare conducerilor partidelor comuniste din Europa. Le propunea prin ea, o întâlnire – la Praga! – ca să discute evenimentele. Înseşi gazdele lipseau din oraş dar el n-avea cum şti. I-a răspuns însă Brejnev, prin ambasadorul sovietic la Bucureşti, cu acuze şi ameninţări. Întâi l-a criticat pentru utilizarea termenului de ,,intervenţie” în Cehoslovacia în discursul său; liderul sovietic pretindea a fi fost o „acţiune internaţionalistă a ţărilor socialiste”. Şi-l avertiza că „nu putem să trecem peste gălăgia nesănătoasă care se face în România” şi peste „denaturarea poziţiei principiale a Uniunii Sovietice şi a altor ţări socialiste”. Ceauşescu nu s-a lăsat intimidat şi i-a solicitat o întâlnire clarificatoare. Până atunci, i-a replicat în logica bunului simţ: dacă sovieticii dispuneau de date care să motiveze acţiunea, de ce acestea n-au fost prezentate şi conducătorilor României?

23 august 1968 s-a sărbătorit însă cu mare entuziasm popular. Pentru prima dată au defilat „gărzile patriotice”.

În cel mai mare secret însă, după paradă, capii serviciilor speciale din România şi Iugoslavia au plănuit întâlnirea lui Ceauşescu cu Tito, în micul orăşel sârbesc Vârşeţ. A doua zi, Ceauşescu şi Bodnăraş au discutat cu Tito. L-au informat că în conducerea partidului s-a hotărât ca în cazul unei agresiuni străine, România să fie apărată cu arma în mână. Şi că primiseră, déjà, asigurări de la chinezi că pot conta pe sprijinul lor. Solicitau acum acceptul lui Tito de-a deschide un „coridor” pentru organizarea rezistenţei pe teritoriul iugoslav dacă vom fi atacaţi. Noi vom lupta, zic ei, dar poziţia geo-politică a României permite o singură deschidere – Iugoslavia. Răspunsul lui Tito le-a tăiat însă avântul. „Aici aveţi spatele frontului, le-a spus mareşalul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înţelegeţi ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext.(…) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună”.

I-a sfătuit să se poarte astfel încât să nu ofere sovieticilor pretexte. Şi să-şi păzească pielea ştiut fiind că sovieticii apelează la anumite metode pentru îndepărtarea indezirabililor.

Dar Ceauşescu acţionase deja ca atare. Pentru a nu agrava situaţia, l-a trimis, spune el, şi pe Corneliu Mănescu la ONU cu indicaţia să împiedice punerea invaziei Ceholsovaciei în discuţia Consiliului de Securitate.

La Moscova, liderii cehoslovaci semnau „acordurile” de „normalizare”, după care, însuşi Brejnev i-a condus, la aeroport, exepediindu-i acasă. În 27 august, la Praga, Dubcek liniştea populaţia aşa cum promisese la Moscova. Vor întârzia, o vreme, proiectele de reformă, a zis el ; vom reveni la „normal”, iar trupele străine se vor retrage.

Intervenţia a fost un eşec şi pentru sovietici. N-au putut instala la conducerea Cehoslovaciei fracţiunea agreată. Ura localnicilor şi a soldaţilor minţiţi cu ,,contrarevoluţia” care ameninţase Cehoslovacia au desăvârşit insuccesul.

În România însă, entuziasmul cetăţenesc atingea cote maxime. Bărbaţii căutau sediile ,,gărzilor patriotice” pentru a se înrola să-şi apere patria cu arma în mână. Alţii, cu sutele, redactau cereri de primire în partid. Şi mii de adeziuni la poziţia exprimată de Ceauşescu se trimiteau la Bucureşti din toate colţurile ţării.

Scurt epilog

Lui Ceauşescu i s-au deschis larg porţile cancelariilor străine acumulând un strălucit capital politic în Occident, America şi în China.

Tema invaziei Ceholsovaciei a fost scoasă în ,,lagărul comunist” din discursul public până-n decembrie 1989.

În istoria ideilor politice a intrat şi ,,doctrina Brejnev” – doctrina suveranităţii limitate, cu exemplul intervenţiei din august 1968.

În anii următori, printre manipulările sovietice de discreditare a lui Ceauşescu a fost şi răspândirea tezei că România e ,,calul troian” al Tratatului de la Varşovia. Că discursul lui de condamnare a invadării Cehoslovaciei era parte a unei strategii moscovite cu numele de cod ,,Orizonturi roşii”. Pacepa s-a făcut emisarul ei, fabulând bogat asupra spionajului şi furtului de tehnologie în beneficiul ,,fraţilor” sovietici.

Pe fondul entuziasmului din august 1968, o nouă doctrină militară (războiul de apărare al întregului popor) s-a instituit în România. Iar la sfârşitul lui octombrie, s-a înfiinţat Frontul Unităţii Socialiste. Sub „umbrela” lui, românii au fost puşi sub conducerea şi controlul partidului, de la mic la mare : sindicalişti, pionieri, utecişti, uniuni de creaţie, asociaţii şi societăţi ştiinţifice, culturale şi sportive, organizaţii de femei şi… conducerile enoriaşilor celor 14 culte religioase recunoscute în ţară.

Evenimentele din august 1968 au generat şi efectul pervers al ,,cultului lui Ceauşescu”, motivat iniţial, în areopagul puterii, ca o demonstraţie a unităţii conducerii partidului. Fără putinţă de fisură de potenţiale iniţiative sovietice.

Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, a fost după câte se spune, o vorbă de duh preţuită de Lenin. În decembrie 89, din acelaşi balcon unde condamnase invadarea Cehoslovaciei, Ceauşescu s-a retras cutremurat de ura mulţimii.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te