Abuzul datelor personale între adolescenţi pe reţelele de socializare – între joc, dramă şi păstrarea reputaţiei

Vom prezenta date despre abuzul de informaţii sau date personale, un risc pe care tinerii îl întâlnesc online şi despre atitudinea lor – în termeni de grad de acceptabilitate – faţă de acest risc. Prin abuz de informaţii personale vom înţelege folosirea datelor sau informaţiilor – accesibile online – ale unui utilizator, fără permisiunea sau, uneori, cunoştinţa acestuia, într-un mod menit să îi provoace acestuia un neajuns.


Distribuie articolul

În grila de analiză dezvoltată în cadrul proiectului EU Kids Online şi în actualul context legat de intrarea în vigoare, în 25 mai 2018, a Directivei europene pentru protecţia datelor private, riscul de abuz de informaţii personale poate fi plasat la intersecţia dintre riscurile comerciale şi cele de contact (care privesc copilul sau tânărul ca participant). Datele din cadrul proiectului Prieteni 2.0 pe care le vom prezenta în continuare ne îndreptăţesc însă să extindem înţelegerea acestui risc ca aflându-se uneori la intersecţia riscurilor de comportament (care îl privesc pe copil sau pe tânăr ca actor activ) cu cele ale agresivităţii şi cele sexuale.

În contextul creşterii agresivităţii online, proiectul Prieteni 2.0 şi-a propus să exploreze care sunt experienţele de abuz de informaţii personale pe care copiii şi adolescenţii din România (10-18 ani) le întâlnesc online, care este incidenţa lor şi care este gradul de acceptabilitate sau de normalizare a acestor situaţii (în contrast cu înţelegerea lor ca situaţii problematice) la nivelul tinerilor. În cele ce urmează vom prezenta, folosind chiar cuvintele lor, situaţiile online pe care tinerii le experimentează ca fiind problematice .

Cercetări anterioare au subsumat abuzului de date personale riscuri cum ar fi: spargerea unui cont online, urmată sau nu de compromiterea acestuia, distribuirea în mediul online a unor conţinuturi în care apar alte persoane – sau chiar etichetarea acestora – fără o permisiune prealabilă, distribuirea de fotografii sau filmuleţe cu persoane dezbrăcate fără acordul acestora, nu de puţine or ca formă de răzbunare odată ce o relaţie romantică s-a terminat .

Cercetarea Prieteni 2.0 a arătat că, încă de la vârsta de 11-12 ani, preadolescenţii din România au experimentat deja situaţii de abuz de informaţii personale pe internet. Astfel, în cadrul cercetării calitative exploratorii, aceştia au vorbit despre situaţii precum spargerea contului de Facebook sau a conturilor de la jocurile online pe care le jucau, etichetarea lor în poze nedorite şi publicarea acestora online, editarea unor poze (ex. prin desenarea unor mustăţi sau deformarea imaginii persoanei respective) şi apoi publicarea lor. Nu toate acestea au acelaşi nivel de gravitate. În timp ce ultima este declarată încă de la început ca fiind făcută pentru amuzament, spargerea conturilor poate avea repercusiuni prin faptul că, la această vârstă, copiii au în general slabe competenţe digitale.

***

Cercetător: Da’ câţi prieteni ai pe Facebook? 

Băiat: … pe acela vechi?

Cercetător: … să înţeleg că ai două conturi?

Băiat: … da. Pe acela vechi, nu ştiu. Mi-a intrat cineva pe cont şi cred că mi-a schimbat parola, că nu mai merge aceeaşi parolă pe care i-am pus-o. Şi pe cel vechi am avut 200 şi ceva de prieteni (…)

Cercetător: Şi nu mai poţi să-l accesezi?

Băiat: Da, şi acum mi-am făcut altu’ nou pe care am 10 sau 15 prieteni. (băiat, 11-12 ani, Bucureşti)

***

Spre exemplu, aşa cum se vede din citatul de mai sus, dacă li se sparge contul, de cele mai multe ori, la această vârstă, copiii nu ştiu să îşi recupereze parola, aşa că recurg la refacerea contului de la zero, dezvoltând, aşa cum scriam în altă parte (Velicu et al., 2014), un „sindrom al lui Sisif”. Astfel, în ciuda faptului că investesc timp şi resurse afective în construcţia respectivului cont, necesitatea de a relua munca de fiecare dată de la zero poate avea un impact negativ asupra dezvoltării lor personale (printr-o imagine deformată pe care şi-o formează asupra a ce înseamnă spaţiu privat online, a încrederii în dreptul lor la un astfel de spaţiu etc.).

Cercetări anterioare vorbesc despre oportunităţile pe care internetul le aduce la această vârstă pentru depăşirea barierei de gen în comunicare, barieră care începe să se instaureze în preadolescenţă. Astfel, fie că este vorba despre o comunicare între colegi sau o încercare de comunicare romantică, în condiţiile lipsei de încredere în rata de succes a stabilirii unei noi relaţii, varianta de a începe comunicarea pe internet este văzută ca mai puţin riscantă decât dacă s-ar întâmpla în faţa altor colegi, în curtea şcolii (Pasquier, 2008). Datele noastre arată că, deşi preferabilă celei faţă în faţă, comunicarea între fete şi băieţi mediată de internet nu este neapărat fără riscuri. Astfel, pentru fete la această vârstă apare deja problema apărării reputaţiei în relaţie cu băieţii, fie aceştia doar colegi, practicile de comunicare fiind deja cenzurate pentru a diminua riscul ca discuţii private să fie scoase din context (sau chiar falsificate) şi făcute publice:

***

Cercetător: Preferaţi, de exemplu, cu băieţii, să vorbiţi pe internet? Vă e mai uşor aşa?

Fată1: Poate dacă ne place de un băiat, se poate întâmpla să ne fie ruşine să vorbim cu el în realitate şi vorbim pe Facebook. Cam aşa se poate întâmpla. La şcoală poate ne e ruşine, poate nu putem vorbi cu el, nu putem să ne băgăm în seamă…

Cercetător: De ce? Că ceilalţi ar râde de voi sau…?

Fată1: Da, poate de mine, de noi, da, aveţi dreptate; dacă ne place de un băiat, iar lui nu îi place de noi şi face mişto de noi, acei băieţi ar râde de noi, toată clasa ar râde şi ne-am face de râs, aşa că…

Cercetător: Şi preferaţi să…?

Fată1: Da bine, dar dacă vorbim şi cu el pe Facebook, el poate să salveze poza, să apese şi să salveze poza, să (se) vadă că am vorbit cu el, iar el să trimită la toată clasa pe Facebook.

Cercetător: Şi se întâmplă lucrul ăsta? S-a întâmplat vreodată?

Fată1: La o prietenă de-a mea s-a întâmplat lucrul acesta, a făcut poză şi a trimis la toţi. (fete, 11-12, Bucureşti)

***

La grupa de 13-14 ani continuă să apară menţionată spargerea conturilor, mai ales pe platforme online de socializare (Facebook şi Instagram), de data aceasta fiind însă uneori însoţite de trimiterea de mesaje injurioase sau neplăcute persoanelor din lista de prieteni a victimei. Astfel, se poate ajunge la stricarea reputaţiei victimei nu doar în cadrul grupului de prieteni, ci şi în faţa unor adulţi semnificativi (profesori, părinţi ai colegilor).

Crearea de conturi false în numele cuiva pentru a lua în râs acea persoană este încă menţionată de unii respondenţi, deşi alţii consideră că la această vârstă este o practică „depăşită”, fiind o „glumă” pe care o făceau când erau mici.

Spargerea conturilor nu este doar o practică care apare la băieţi, unele fete recunoscând, la rândul lor, că au spart conturi ale prietenelor din curiozitate. Totuşi, cea mai frecventă practică menţionată de fete la această vârstă rămâne etichetarea nepermisă şi re-aducerea în actualitate a pozelor vechi de care încep să se ruşineze.

***

Fată1: O singură dată am fost destul de răutăcioasă, pentru că, într-adevăr, aveam o prietenă care era o influenţă destul de rea şi am început să dăm share la pozele unei colege, (poze) tip foarte vechi şi, da… nu ştiu, noi avem chestia asta să ne, nu ştiu cum se spune…

Fată2: Tachinăm?

Fată1: Tachinăm, da, să ne dăm like la pozele vechi. Când eram mici şi aşa, şi va daţi seama, când eram mici, nu realizam ce poze punem şi puneam tot felul de poze… (râde)

Cercetător: Aha, şi deci asta este o tachinare, dacă acuma share-uiţi o poză din aia veche?

Fată1: Da (râde)

Cercetător: Şi dacă ştiţi că există pericolul ăsta, v-aţi făcut curat prin poze?

Fată1: Da, eu mi-am facut, absolut tot (am şters) când s-a întâmplat. Mă certam cu fata aia şi am început să îi dau share la poze şi mi-a dat şi ea…

Cercetător: Şi ăla a fost momentul în care ai cam şters lucrurile de care ţi-ar fi ruşine?

Fată1: Da, şi ea la fel. (fete, 13-14, Bucureşti)

***

La 15-17 ani, apar mai frecvente situaţiile de înşelare a încrederii şi expunere nepermisă a vieţii private, prin postarea publică sau retrimiterea spre grupuri mai mari a conversaţiilor private sau a unor poze personale (nud sau seminud) care au fost trimise iniţial în mod privat. Băieţii percep aceste practici ca mai problematice pentru fete şi mai frecvente printre acestea.

Printre băieţi, din contră, la această vârstă apare ca problematică etichetarea lor ca fiind într-o anumită relaţie (atunci când nu îşi doresc ca acest lucru să fie public sau, în viziunea lor, nu este adevărat), deoarece ar da prilej de glume şi ridiculizare din partea prietenilor.

***

Băiat: (am dat block) la o fată; am vorbit o zi cu ea şi m-a etichetat pe Facebook la ceva chestie: „Inima mea e perfectă pentru ca eşti tu în ea.”

Cercetător: Ok. Şi nu ţi-a plăcut?

Băiat: Deloc.

Cercetător: Deloc… Şi i-ai dat direct block sau i-ai şi explicat?

Băiat: Şterge-o şi după-aia block.

Cercetător:  Am înţeles. Şi pentru că ai dat block? Nu neapărat că ai suferit, dar au fost reacţii la acea poză, pe care nu ţi le doreai?

Băiat: Cam aşa.

Cercetător: Ce fel de reacţii? Din partea cui? Prietenii tăi te-au văzut şi ţi-au zis…?

Băiat: „Ce-i, mă, cu asta?”(băieţi 17-18, Cluj)

***

Tot la această vârstă apare o atitudine mult mai relaxată faţă de practica de expunere publică a unor poze personale / intime. Dacă de multe ori în spaţiul public şi la vârste mai mici este văzută ca fiind o tragedie şi un motiv de sinucidere (în cercetările anterioare, copiii făceau referire la cazuri prezentate în media în care într-o situaţie de acest tip victima ajungea să se sinucidă nefăcând faţă expunerii publice şi ruşinii asociate), ea apare acum, cel puţin în discursul băieţilor, ca fiind ceva mai puţin problematic, mai puţin extrem, mulţi dintre ei ştiind astfel de cazuri.

***

Cercetător: Tipele alea vor fi hărţuite şi în realitate? Adică ele vor şti că pozele lor circulă la greu?

Băiat1: Se află. Se află repede. Dacă unul a dat mai departe, se află. În timp de două săptămâni sigur află tipa aia şi îi face caz tipului şi…

Cercetător: Şi cât de tare este afectată? Adică ştiţi, probabil, celebrele cazuri din America, foarte mediatizate, în care tipele se sinucid.

Băiat1: Nu e chiar aşa.

Băiat2: Asta e exagerat.

Băiat1: Am mai văzut că a plâns o tipă o dată, aşa, dar se sting cu timpul. Oamenii îşi fac – cum am zis – acea opinie despre acea fată şi rămân cu acea opinie, dar nimeni nu mai vorbeşte despre poză. Pozele oamenii şi le şterg din telefon din bunul… din bun-simţ.

Băiat2: Sau că au nevoie de memorie pentru alte chestii mai interesante. (15-17 ani, Bucureşti);

***

De asemenea, acum apare clară diferenţa de semnificaţie pe care acelaşi act îl are dacă este făcut de o fată sau de un băiat, diferenţă notată şi în alte cercetări şi alte spaţii culturale, dar de această dată cu sens invers. Astfel, dacă în cadrul datelor EU Kids Online, fetele din Spania se plângeau că poze nud trimise de un băiat unei fete şi făcute publice cresc popularitatea acelui băiat (Smahel & White, 2014), acelaşi act este sancţionat de către băieţii din România (este adevărat, de la un liceu bun din Bucureşti) ca fiind „patetic”, o căutare „jalnică” de popularitate.

***

Băiat 1: Adică a trimis o poză cu el gol la iubită-sa. Şi în loc să îi zică „Ai grijă să nu mai trimiţi la nimeni”, a zis „Ce crezi?” sau o chestie de genul. Şi iubită-sa a început să o trimită mai departe. Şi o are tot Bucureştiul, că… Dar sigur îl ştiţi; e un personaj cunoscut.

Cercetător: Dar dacă un tip îşi trimite poza – asta este altceva decât dacă o tipă îşi trimite poza aşa?

Băiat 2: Este la fel de penibil!

Băiat 3: E mai penibil. Dacă eşti băiat…

Băiat 1: Da. Mi se pare mai penibil ca băiat.

Băiat 2: Da, clar e mai penibil.

Băiat3: Dacă chiar vrei atât de multă atenţie şi dacă îi mai şi spui – cum a zis ăla – „Ce crezi?”, adică „Trimite ca toată lumea să vadă ce bine arăt eu”, atunci da, e clar. Fetele de obicei vor, aşa, mai multă atenţie.

Băiat 4: Nu. La băieţi e mai penibil decât la fete. (băieţi, 15-17 ani, Bucureşti)

***

Din nou, observăm acelaşi standard inegal în ce priveşte consecinţele pentru băieţi şi fete, cea mai mare preocupare a băieţilor fiind aceea de a nu fi percepuţi drept „cool”, în timp ce pentru fete consecinţele sunt mult mai grave şi anume în termenii judecăţii morale.

La această vârstă, fetele sunt mai mult îngrijorate de expunerea conversaţiilor private. Dacă la vârste mici fetele erau atente să nu vorbească cu băieţii pe chat, deoarece erau conştiente că aceştia ar putea trimite conversaţia mai departe, la 15-17 ani, fetele încep să denunţe agresivitatea care apare între ele, cel mai frecvent apărând expunerea conversaţiilor private care privesc alte fete şi nu cele dintr-o relaţie romantică.

***

Fată 1: Sau sunt momente în care te cerţi cu o anumită persoană; mi s-a întâmplat să mă cert… nu neapărat, să mă cert prin mesaje, (apoi) ea să facă printscreen la o anumită chestie pe care am zis-o şi să îi trimită celei mai bune prietene a ei şi acea persoană să fie, întâmplător, şi prietenă cu mine şi să îmi scrie „uite ce s-a întâmplat”.

Cercetător: Voi folosiţi asta, adică screenshot?

Fetele: Da.

Cercetător: (…) Şi cum vi se pare? Vi se pare ok să aveţi…?

Fată  2: Te simţi foarte prost, de exemplu, dacă cineva vorbeşte cu altcineva despre tine şi trimite screenshot la toată lumea şi află o anumită persoană, după care persoana respectivă îţi trimite ţie… până la urmă tot ajunge la tine şi tu normal că te simţi prost şi eu prefer să nu fac chestii de genul ăsta sau să vorbesc de rău pe o anumită persoană, pentru că ştiu că eu m-am simţit prost la rândul meu şi de aceea nu fac.” (fete, 15-17 ani, Cluj-Napoca)

***

Dată fiind, pe de o parte, importanţa pe care o dau imaginii lor la această vârstă şi, pe de altă parte, date fiind modificările uneori radicale pe care corpul lor le-a suferit (datorate în parte evoluţiei fiziologice naturale, dar şi folosirii metodelor de „estetizare” a corpului care deja se generalizează la această vârstă), etichetarea sau distribuirea de poze vechi rămâne unul dintre motivele de stres major la 15-17 ani.

Totuşi, ca aproape orice aspect al vieţii tinerilor pe platformele online de socializare, şi de această dată trebuie avute în vedere contextul şi modul în care situaţia este încadrată. Astfel, devine acceptabilă această practică, dacă respectiva poză conţine un potenţial de ridiculizare şi a persoanei care a postat-o (vorbind astfel despre o „istorie” comună) şi/sau dacă este postată cu o anumită ocazie (cum ar fi o zi de naştere sau o aniversare a unui eveniment).

Deoarece, în general, la această vârstă, viaţa romantică a tinerilor este într-o dinamică accentuată, situaţiile de abuz de date personale apar şi în acest context. Astfel sunt menţionate accesări nepermise (chiar dacă nu neapărat interzise, dar fără acordul explicit) ale diferitelor conturi personale sau ale diferitelor dispozitive, accesări care sunt motivate uneori de gelozii, cum este cazul unei tinere din Cluj, care a povestit că prietenul i-a intrat în cont şi l-a şters din lista de contacte pe fostul prieten, perceput ca posibil rival. Acest tip de violare a vieţii private în cadrul unei relaţii romantice este cu atât mai problematică cu cât uneori practica încredinţării partenerului romantic a parolei de la diferite dispozitive este văzută ca semn de iubire şi/sau încredere. În acelaşi timp însă este elementul principal de la care porneşte răzbunarea în caz de despărţire. Totuşi, nu toţi tinerii sunt în egală măsură expuşi acestui risc, interviurile de grup arătându-ne că există, mai ales printre tinerii cu un status socio-economic ridicat, o conştientizare acută a acestui risc şi o atitudine mult mai protectoare faţă de sfera privată din online.

Trimiterea de mesaje injurioase unor persoane din listă ca urmare a accesării dispozitivului lăsat neprotejat de parolă la îndemâna colegilor rămâne o faptă frecventă şi la această vârstă, cu repercusiuni asupra reputaţiei victimei.

Concluzii

Chiar dacă discursul mediatic priveşte în general aceste situaţii ca fiind automat situaţii problematice pentru tineri, de multe ori, aceştia se raportează la ele ca fiind simple „glume”. Percepţiile despre gravitatea acestor situaţii variază cu vârsta – apare discursul de tipul: „asta se întâmpla acum câţiva ani” sau „asta apare la copiii mai mari” – şi cu genul respondentului, fetele fiind considerate mai expuse unora dintre riscuri decât băieţii.

Cercetarea a identificat, de asemenea, noi practici de abuz de informaţii personale care sunt în legătură cu construcţia imaginii de sine, cum ar fi aducerea în actualitate a unor fotografii cu care persoana respectivă nu se mai identifică şi cu care nu se simte confortabil.

Atunci când tinerii resimt aceste situaţii ca problematice, adoptă două tipuri de răspuns: fie printr-o atitudine pasivă şi defetistă – care apare mai ales printre fete, dar nu este exclusă nici la băieţi –, fie adoptă un răspuns activ, blocând şi raportând persoanele nedorite, recuperând parolele sparte, etc. Deşi acest al doilea tip de răspuns apare mai frecvent la cei cu un grad mai ridicat de competenţe digitale şi de conştientizare a posibilelor riscuri, putem observa şi la aceştia o tendinţe de a adopta ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „percepţia celei de-a treia persoane” sau discursul de tip „mie nu mi se întâmplă”. O dată cu înaintarea în vârstă, unele situaţii de abuz de informaţii personale sunt legate de relaţiile romantice pe care tinerii le au la această vârstă şi cu problema încrederii.

Şi alte cercetări au arătat că abuzul de date personale este printre tinerii din România la un nivel mai ridicat decât în alte ţări şi că acest fapt se datorează gradului ridicat de acceptabilitate a acestui comportament printre agresori. Notam la acel moment că, la nivel social, asistăm la o tolerare şi uneori chiar apreciere acestor comportamente în „logica Domnului Goe”: care anulează aspectele morale /sau juridice în favoarea valorizării abilităţilor digitale ale tinerilor. Cercetarea actuală ne confirmă că trebuie ieşit din această paradigmă şi că şcoala – ca instituţie care poate să uniformizeze această cunoaştere în rândul tinerilor – are un rol important de jucat în acest proces. Astfel, şcoala ar trebui să preia sarcina ca, pe lângă predarea elementelor de utilizare a calculatorului şi a internetului, să îi înveţe pe tineri şi elemente de netichetă, aspecte etice şi juridice ce ţin de internet şi de reţelele de socializare. Doar astfel folosirea internetului le va aduce tinerilor mai multe oportunităţi, încetând să fie o muncă în care se vor angaja cu tot entuziasmul, dar care le va fi în permanenţă zădărnicită de alţii.

PRIETENI 2.0
Proiectul Prieteni 2.0, pe numele lui complet Calitatea „prieteniei” în epoca reţelelor de socializare online. Uzul şi abuzul informaţiilor cu caracter personal de către adolescenţii din România, a urmărit evaluarea calităţii prieteniei în epoca reţelelor online de socializare şi înţelegerea relaţiei dintre aceasta şi situaţia de abuz de date personale. Proiectul a fost găzduit de Institutul de Sociologie al Academiei Române, din echipă iniţială făcând parte dr. Monica Barbovschi (dir. de proiect), dr. Anca Velicu şi dr. Bianca Balea. Proiectul (desfăşurat între 2015-2017) a presupus o fază calitativă, exploratorie, în cadrul căreia s-au realizat 12 focus-grupuri (6 în Bucureşti şi 6 în Cluj-Napoca) şi care a urmărit să creeze un context şi un istoric al folosirii SNS de către copii, să exploreze însemnătatea şi calitatea prieteniei în epoca reţelelor sociale (folosind grila de analiză a lui Ladd et al., 1996), precum şi să identifice situaţiile de abuz de date personale pe care le-au întâlnit aceştia online sau în care au fost implicaţi şi să exploreze percepţia copiilor asupra acestor situaţii. Proiectul a fost finanţat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România prin programul Tinere Echipe al UEFISCDI.
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

19 + 18 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te