Academicianul Emil Burzo: Ce încredere poţi să mai ai când printre delatorii familiei se află prieteni apropiaţi?!


Distribuie articolul

Ce faci când cei apropiaţi te trădează, când cei mai buni prieteni te pun pe tavă la Securitate, când  viitorul pe care ţi l-ai proiectat în vis se zdrobeşte sub povara unui trecut pentru care n-ai nicio vină? Îţi pierzi încrederea în oameni? Academicianul Emil Burzo şi-a pierdut-o în unii, dar şi-a sporit-o în alţii. Şi în sine. Aşa a ajuns unul dintre cei mai importanţi fizicieni români, în topul cercetătorilor din România ale căror lucrări ştiinţifice sunt citate în publicaţii cotate internaţional. Cu o familie cu rădăcini înfipte în sute de ani de istorie şi cu un tată, Teodor Burzo, care a făcut parte din Consilul Dirigent şi conducerea Uniunii Democrate Române (UDR), Emil Burzo a suportat, din cauza acestui trecut, umilinţe care i-au marcat întreaga viaţă. Deşi a fost şef de promoţie în liceu i s-a interzis să dea admitere la o facultate şi a lucrat ca strungar într-o întreprindere clujeană. Dar n-a renunţat la visul său. Iar acum este un cercetător recunoscut în întreaga lume, cu 24 de cărţi, dintre care 18 publicate în străinătate, cu 4.200 de citări în reviste cotate internaţional. Doar un exemplar din cărţile sale se vinde în librăriile occidentale cu preţuri între 3.500 şi 8.000 de dolari.

Clipboard01

Majoritatea răspundem la încredere cu încredere

Domnule academician Emil Burzo, pentru că problema încrederii a fost una care v-a marcat viaţa, aş dori să ne vorbiţi despre ea.

Încrederea şi neîncrederea, aspecte ale existenţei noastre cotidiene, ne însoţesc şi ne jalonează întreaga noastră viaţă.

Încrederea este suportul pe care se construiesc relaţiile cu oamenii. Acesta ar trebui să fie sentimentul dominant care te leagă de familie, de prieteni, de cei cu care colaborezi, cu oficialităţi, dar şi cu oamenii de ştiinţă din sfera ta de activitate. Dacă vezi că încrederea este răsplătită, ai un sentiment de satisfacţie, de siguranţă că nu eşti singur în realizarea obiectivelor tale, la locul de muncă, în cercetare sau în general în viaţă. Din nefericire, în jurul încrederii se îmbină atât fapte de moralitate ridicată, precum devotamentul, fidelitatea, prietenia, recunoaşterea valorilor sau chiar sacrificiul, precum şi reprobabile – minciuna, înşelăciunea, trădarea, delaţiunea şi multe altele. Încrederea oamenilor mi-a fost insuflată de familie, în anii copilăriei, de dragostea părintească, de sacrificiile pe care le-au făcut părinţii pentru a ne creşte în condiţiile dificile ale războiului şi ale perioadei ce a urmat. Regimurile politice care s-au succedat au diminuat mult din încrederea între oameni, care, totuşi, trebuia să fie sentimentul dominant. Ce poţi să crezi ca şi copil, când la şcoală eşti tuns în cruce pentru că nu cunoşti o limbă ce a devenit oficială de un an sau când eşti lovit dacă vorbeşti pe stradă în limba maternă? Ce încredere în oameni mai poţi avea când îţi vezi părinţii sau rudele tale internate în lagăr fără motiv sau cu domiciliul forţat?

Chiar şi în aceste condiţii trebuie să-ţi păstrezi încrederea în cei din jur, pentru că vezi şi un alt spectru al societăţii, carete susţine, care este alături de tine. Instaurarea unui alt regim politic, care nu-ţi permite, ca şef de promoţie, să te prezinţi la examenul de admitere la facultate pe baza delaţiunii unui coleg, când vezi că ţi se frâng aripile, că ţi se dărâmă visele atât de bine descrise într-o poezie de Radu Gyr: Nu eşti învins când sângerezi/ Nici când ochii-n lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ Sunt neîmplinirile de vis… Ce încredere poţi avea într-o societate care îţi trimite părinţii la închisoare fără nicio judecată, în care trebuie să minţi despre situaţia acestora pentru a putea intra la facultate, deşi îndreptăţit prin note şi diplome obţinute în liceu? Şi, totuşi, încrederea în oameni s-a păstrat în mare măsură, ca de exemplu când decanul unei facultăţi te ajută pentru a nu fi exmatriculat sau când vezi notele acordate de majoritatea profesorilor care nu ţin seama că provii dintr-o familie de aşa-zişi duşmani ai poporului. Crezul acestei societăţi din acea vreme era suspiciunea, delaţiunea, caracteristică fiind zicala lui Stalin: „Nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine însumi”. Citind dosarul de urmărire informativă al familiei am constatat că printre cei 24 de informatori, între care o parte au fost deconspiraţi, se aflau prieteni apropiaţi pe care nici în vis nu-i bănuiam că se ocupă cu delaţiuni. Chiar şi vecinul de cameră, cu al cărui copil ne jucam şi care ne compătimea pentru vitregiile sorţii, se afla de asemenea printre delatori. Până şi conversaţiile avute la un pahar de bere ale tatălui meu se regăsesc reproduse în dosar. Se proferează în multe cazuri neadevăruri, minciuni, atât în viaţa cotidiană, ştiinţifică sau culturală. Minciuna caracterizează personalitatea unora dintre oameni, când realitatea ar trebui să fie adevărul. Din nefericire, aceste practici se continuă şi în multe sfere ale vieţii, se distrug personalităţi, credibilitatea acestora, pentru a-şi asigura un statut nemeritat sau privilegiat, ascunderea unor fapte reprobabile prin atacarea unor persoane. Desigur, societatea în ansamblu respinge în mare măsură aceste neadevăruri, sunt mulţi care în acest context te întâmpină cu zâmbete, căldură sufletească şi reînvie încrederea între oameni. Încrederea în oameni o poţi obţine dăruind şi atunci apare acel sentiment de apropiere în care simţi reciprocitatea. Neîncrederea înnăscută sau dobândită se poate constitui drept o infirmitate, te privează de bunurile vieţii de zi cu zi. Şi trebuie să ai încredere în tine când nu eşti câştigător, să lupţi să depăşeşti obstacolele, vitregiile sorţii, să nu te resemnezi şi dacă principiile după pe care te călăuzeşti se bazează pe adevăr, vei reuşi. Şi sunt cazuri când ţi se pare că oamenii nu au încredere în tine, însă trebuie să crezi tu însuţi că este bine ce faci şi să acorzi altora această încredere şi la rândul tău o vei obţine. Pe tărâm ştiinţific, încrederea se dobândeşte mai greu. Aceasta se realizează prin recunoaşterea realizărilor tale de către comunitatea ştiinţifică din domeniul tău de activitate. Eşti bucuros că acestea au fost apreciate prin noutate, că sunt reproduse în cărţi, enciclopedii, articole, că sunt puncte de plecare pentru teze de doctorat etc. Aceste aspecte nu sunt vizibile în societate fiind cunoscute însă doar de cei implicaţi în domeniul tău de cercetare. În multe cazuri pentru a insufla un grad de încredere nemeritat se vorbeşte frumos despre realizări proprii,  fără a avea în spate recunoaşteri internaţionale, din partea specialiştilor în domeniu. A rămas încă  înrădăcinată ideea impusă prin îndoctrinare de regimurile trecute că scara de valori coincide cu scara de putere. Mulţi oameni de ştiinţă refuză să accepte posturi importante care le pot limita timpul afectat creaţiei. Important este ce rămâne după fiecare dintre noi în această viaţă trecătoare, în  particular în ştiinţă şi cultură. Statisticile internaţionale estimează că până la 5% din rezultatele publicatesunt plagiate, iar între 15 şi 20% dintre cei care lucrează în domeniul respectiv cunosc acest fapt. Pe plan internaţional s-au luat măsuri dure de eradicare a acestui flagel, cariere construite pe minciună. În toate lumea civilizată acest fel de fapte te exclud din societate, eşti tratat ca un paria. Se acordă încredere celor care au dovedit corectitudine, au promovat idei, modele sau produse noi, originale, şi aprecierile le poţi vedea în literatura de specialitate, chiar dacă faci parte dintr-o ţară din lumea a treia. Sunt şi astăzi persoane care profită de poziţia lor pentru a impune trecerea ca autor la lucrări ştiinţifice, la care activitatea desfăşurată a fost nesemnificativă. Majoritatea oamenilor de ştiinţă respectă codul de etică şi refuză astfel de acţiuni şi gradul lor de încredere de către societate se face simţit chiar dacă într-o felie îngustă, în aria în care eşti implicat, din spectrul cercetării. Sentimentul de încredere este frumos, dar uşor de pierdut. Nu poţi avea încredere într-o persoană care şi-a călcat cuvântul. Singurul care câştigă, obţine încrederea este cel care este dispus să o acorde. Nu poţi să ceri respect şi să-l primeşti doar dacă l-ai cerut; acestea se câştigă prin încrederea pe care ai arătat-o semenilor, deşi de multe ori  la unii este mascată de un acoperământ prin care este greu de pătruns şi care poate ascunde lipsuri morale. Înşelarea încrederii te răneşte, dar nu considera avea un caracter general, majoritatea oamenilor răspunzând la încredere cu încredere.

 Am vărsat lacrimi

Privind retrospectiv, ce v-a zdruncinat cel maimult încrederea?

Emil Burzo: Cel mai afectat am fost la 17ani, când terminasem liceul ca şef de promoţie, când i-am înlocuit pe profesorii din liceu, ţineam ore în locul lor când lipseau, terminasem cu multe diplome la matematică, fizică etc, şi nu mi s-a dat voie să dau admitere pentru a intra la facultate. Atunci am vărsat multe lacrimi. Dar pe urmă mi-am revenit şi am trecut peste aceste lucruri. În anul următor am intrat fără examen de admitere. Amuzant a fost că la terminarea liceului (azi G.Bariţiu) am făcut banchetul împreună cu colegele noastre de la Liceul nr 1 de fete, acum Colegiul Naţional Geoge Coşbuc, şi colegii mei m-au tachinat foarte mult că am primit mai multe diplome şi am vrut să le rup. Şi sora unui coleg de-al meu, Baican Mihai, care este în Germania (a fost acolo medicul lui Coposu) mi-a cerut să se uite la ele şi apoi am uitat de acestea, nu le-am mai rupt. Şi a fost norocul meu, pentru că în anul următor,  am intrat pe baza lor fără examen la Timişoara. Bineînţeles,  folosind o  adeverinţă a tatălui meu că ar fi fost angajat, când în realitate era închis. Acolo a fost decanul facultăţii de electrotehnică, care a avut grijă de mine sănu fiu exmatriculat.

După acel prim moment care v-a zdruncinat încrederea, celelalte, mai recente, de după 89, când aţi aflat de informatorii securităţii, v-au mai afectat? Eraţi călit oarecum în privinţa neîncrederii în oameni?

EB: Eram călit, pentru că am văzut ce s-a întâmplat de-a lungul anilor, să fii privit cu destulă neîncredere. Dar au existat şi oameni care chiar dacă au avut să zicem o poziţie mai mare oarecum în regimul comunist s-au purtat foarte frumos şi n-au ţinut seama de multe dintre constrângeri. Perioada cea mai dură a fost în anii 50, când trebuia distrusă complet intelectualitatea. Atunci a fost internată fără nici un fel de procese denatură penală aproape toată intelectualitatea, au trimis-o la Piteşti, la canal etc.

Dacă, din diverse cauze, îţi pierzi încrederea în ceilalţi, poţi să ai încredere în tine?

EB: Dacă vreţi, pierderea încrederii în unii îţi întăreşte încrederea în alţii. Şi în tine. Nu poţi să fii numai negativ.

Deci vedeţi încrederea ca pe un bagaj dat pe care îl avem fiecare şi ce se pierde într-o parte se acumulează în alta?

EB: Da, încrederea rămâne o chestiune globală. Dar, bineînţeles, cu anumite reticenţe. Întotdeauna sentimentul de încredere şi neîncredere balansează. Trebuie să predomine, totuşi, încrederea între oameni. Iar pe cei în care n-ai avut încredere sau care ţi-au dovedit că nu poţi să ai încredere în ei, să-i ignori. Încrederea în tine îţi este de multe ori pusă la îndoială, dar poate te ajută şi ceilalţi din jur când îţi spun o vorbă frumoasă. Când num-au primit la facultate a fost un coleg de-al meu, Vădean, care mi-a spus: nu-ţi face probleme, lasă că o să se rezolve toate aceste lucruri. Şi atunci imediat ţi-a dat încredere, îţi revine încrederea în tine. Am dat un mic exemplu. În general trebuie să lupţi ca să depăşeşti aceste momente. Foarte mulţi au renunţat  la luptă şi n-au mai ajuns la valorile pe care le-au visat.

„Vă rog să mă înţelegeţi, n-am prea acordat  interviuri. Am avut solicitări, dar nu am răspuns. Nu sunt obişnuit, îmi cunosc lipsurile. Trebuie să fii conştient în orice moment ce poţi să faci şi ce nu poţi. Prefer să lucrez”, Emil Burzo

 

Te închizi în tine şi vorbeşti mai puţin

Faptul că au existat foarte multe persoane în care v-aţi pierdut încrederea –mai ales în cazul apropiaţilor familiei, care v-au turnat a securitate- v-a afectat încrederea şi în persoane foarte apropiate? Adică, dacă v-aţi simţit trădat de apropiaţi, n-aţi fost mai rezervat ulterior, mai reticent şi nu v-a fost afectată relaţia cu alţi apropiaţi?

EB: Nu neapărat, dar te închizi în tine mai mult şi vorbeşti mai puţine lucruri. Încrederea ai păstrat-o, dar gradul de deschidere pentru lumea din jur a fost diminuat din cauza aceasta. Nu mai poţi să vorbeşti aşa de deschis cu toată lumea, te închizi în tine, chiar şi cu persoanele foarte apropiate.

E un lucru minor la ce mă refer, dar faptul că n-aţi mai acordat interviuri e cauzat şi de faptul că v-aţi pierdut încrederea, că v-aţi închis în sine?

EB: În general, nu e cazul ca un om de ştiinţă să dea interviuri. Ceea ce face el se poate vedea consultând  bazele de date internaţionale. Şi eşti mulţumit când spectrul de oameni din domeniul în care lucrezi te cunosc, te invită. Şi mi-a făcut plăcere, de exemplu, să  fiu invitat în China ca să ţin lecţii în oraşele lor, sau în SUA, sau în Israel, sau la multe universităţi, în Franţa, Germania, etc. Aceste lucruri te încântă şi-ţi sporesc şi încrederea în tine.

V-aţi pierdut încrederea în mulţi. Din cauza acestui lucru, cu excepţia membrilor familiei, au mai existat persoane în mâinile cărora să vă puteţi pune viaţa, în faţa cărora să vă puteţi deschide complet sufletul?

EB: Da… Au fost chiar şi în perioada comunistă, chiar şi personalităţi mai mari din acea vreme, pentru că ştiam cum gândesc, chiar dacă făceau un joc dublu.

S: În privinţa încrederii, unde, când, cu ce credeţi că a greşit mai mult societatea românească? În reperele de timp pe care le alegeţi, pe care le cunoaşteţi. Am avut întotdeauna o problemă în privinţa încrederii sau au fost anumite etape istorice, anumite situaţii, conjuncturi, care au afectat-o mai mult?

EB: Sunt probleme specifice fiecărei perioade. Perioada, să zicem, a ocupaţiei maghiare în Transilvania de Nord, în care erai consideratcetăţean de mâna a doua. Era o lozincă dominantă atunci „Horty – Csaki –Teleki / minden olah menyen ki” (Horty– Csaki – Teleki/ Toţi românii să plece).Atunci trebuia să te închizi în tine, să nu îndrăzneşti să vorbeşti ceva pe stradă. Bunicul meu era preot într-o comună de lângă Dej şi a fost internat în lagăr. Tatăl meu, care era în conducerea Consiliului Naţional Român , era şi el cu domiciliu forţat. El a vrut să rămână aici. Şi m-am mirat că într-o carte apărută în anii 70, în perioada comunistă, îi lăudau după ce fuseseră consideraţi duşmani ai poporului. În 52 erau duşmani ai poporului, în 76 erau democraţi şi patrioţi. În anii 50 erai considerat un fel de … nu chiar paria. Dar erai tot timpul înjosit. Ştiţi articolele acelea furibunde apărute în Scânteia.

Aţi fost mult în străinătate; din ce aţi reuşit să vedeţi, alte popoare au în ele, membrii comunităţilor respective, mai multă încredere unii în alţii decât avem noi, românii?

EB: În general, da, pentru că sentimentul de încredere este înrădăcinat acolo. Dacă prin faptele tale se ajunge în situaţia că cei din jur  îşi pierd încrederea , devii un fel de paria. Dominant este sentimentul de încredere, de la acesta pleci. În domeniul ştiinţei, de exemplu, un cetăţean german a publicat mai multe articole în cele mai bune reviste din lume şi care s-au dovedit a fi un fals. A fost un scandal mare. Nu mai există asemenea oameni, nu mai pot să-şi continue activitatea în cercetare. Acolo Universităţile nu primesc fonduri de la stat dacă profesorii nu semnează codul de etică. Acolo sentimentul de încredere este dominant şi astfel de lucruri pur şi simplu sunt eliminate imediat.

Societatea românească e divizată şi acest lucru naşte neîncredere

Cât de importantă este încrederea pentru dezvoltarea unei societăţi, e o condiţie?

EB: După părerea mea, este esenţială. Pentru că orice dezvoltare implică o comunitate de oameni, care trebuie să meargă spre acelaşi ţel şi neîncrederea face să-i împartă în grupuri, grupuleţe şi se împrăştie în foarte multe segmente, iar acest lucru dăunează. Încrederea trebuie să fie sentimentul dominant.

Faptul că am trăit atâta vreme în comunism, cu ochii regimului aţintiţi pe noi, cu securitatea pe urmele fiecăruia, a contribuit în mare măsură la mai slaba dezvoltare a societăţii româneşti după 89?

EB: Perioada cea mai dificilă a fost în anii 50, când intelectualitatea a fost distrusă, când nu mai era nici o scară de valori şi toate lucrurile erau completamente răsturnate. Aceea a fost perioada cea mai dificilă. Apoi a fost o perioadă de deschidere din anii 65-66, când se desfiinţaseră dosarele de cadre. Era o liberalizare neaşteptată până prin71-73, când s-a revenit la situaţia de dinainte. În acea perioadă de liberalizare puteai să vorbeşti destul de deschis, nu erau probleme. Se  redeschiseseră prăvălii  particulare. A fost o perioadă de liberalizare, probabil s-a plecat de la ideea că trebuie dărâmat mitul lui Gheorghiu-Dej, pentru ca Ceauşescu să-şi întărească poziţia. Apoi a început din nou chestiunea acesta cu neîncrederea între oameni. Însă neîncrederea între oameni a fost imprimată foarte mult de dominaţia rusă aici, de principiile lui Stalin, care nu avea încredere în nimeni , şi care deşi diminuată în timp s-a păstrat până în prezenţi .

Acum, în această perioadă, de la nivelul omului de ştiinţă, cum percepeţi societatea românească în privinţa încrederii?

EB: Este foarte divizată la ora actuală şi acest lucru naşte neîncredere. Această divizare se manifestă pe destul de multe felii, pe domeniul politic, pe domeniul cultural şi ştiinţific, unde se formează multe grupuri de oameni care n-au încredere unii în alţii.

Deci, neîncrederea afectează coeziunea unei societăţi. Acest lucru are legătură cumva  şi cu, de exemplu, modul în care noi, românii, sărbătorim Ziua Naţională? Parcă în ultima vreme am început să exteriorizăm ceva mai mult sentimentul naţional, dar văd la alţii, la americani, de exemplu, cum trăiesc asemenea momente mai intens, vibrează. Modul în care ne manifestăm sentimentul naţional are legătură cu încrederea?

EB: Are legătură. Mie mi se pare că manifestarea sentimentului naţional a fost de multe ori distrusă prin exagerările regimului anterior; s-a mizat atât de mult, încât lumea a început să se plictisească, dacă nu chiar mai mult.

Chiar era luat în derâdere…

EB: Da, era luat în derâdere pentru că era exacerbat. Chestiunea e că sentimentul naţional trebuie păstrat chiar într-o lume globalizată. Sentimentul naţional ar trebui reînviat, adus la adevărata lui valoare, fără exagerări, fără cuvinte foarte, foarte mari care nu dau încredere nimănui. La americani, sentimentul naţional este foarte dezvoltat, la francezi de asemenea etc. În acest context a fost foarte important şi pentru noi, pentru Academie, să ne implicăm în manifestările dedicate Zilei Naţionale, Zilei Unirii şi în acţiuni care să reînvie mândria de a fi român.

Apropo de unirea Transilvaniei cu  România, cum vă explicaţi că atunci, în 1918,ardelenii s-au luptat şi au făcut cu entuziasm unirea, iar acum există o rezervă faţă de Bucureşti, un sentiment de neîncredere? Cel puţin faţă de politica de la Bucureşti. Numai că poate de la nivel politic, neîncrederea se transferă şi la nivelul omului de rând.

EB: Sunt rezerve. Poate sunt şi de natură economică, şi culturală, şi de gândire. Bucureştiul nu a fost sub Imperiul habsburgic, care avea legi precise, în care puteai spune că este adevărat sau că nu este adevărat. Erau cărţile funciare, anumite principii, o birocraţie care punea la punct unele lucruri. Dincolo era un haos mai mare şi pentru că au fost mult timp sub turci, grecii au dominat viaţa culturală. E o primă problemă. Doi: la ora actuală Transilvania este mult mai dezvoltată decât restul, iar impozitele care se percep aici sunt transferate în alte părţi şi acest lucru iar nu e privit cu ochi buni. Probabil că şi din punct de vedere cultural există diferenţe. Aici s-a dezvoltat Şcoala Ardeleană, care a insistat pe latinitatea limbii române, pe legătura cu Roma, care au dezvoltat spiritul latinităţii poporului român. Un străbunic de-al meu, care era notar, scria cu litere latine în 1858, deci poate că a învăţat să scrie aşa prin 1830, când în Vechiul Regat nici nu era vorba de aşa ceva.

Cum credeţi că am putea ca în societatea românească să ne dezvoltăm, să ne cultivăm încrederea unii în alţii?

EB: Prima problemă ar fi să redescoperim valorile, în toate domeniile, şi acestea să constituie o bază, ca să redea încrederea, care să contribuie la dezvoltarea societăţii. Şi probabil eliminaţi din această conjunctură toţi cei care, să zicem, vorbesc frumos, însă nu prea au în spate multe realizări în domeniile lor de activitate. Dar problema aceasta este dificilă, majoritatea intelectualilor nu se bagă în politică, pentru că imediat ce ai intrat acolo eşti criticat şi făcut zob, se născocesc despre tine atâtea lucruri că te miri.

Emil Burzo (n. 1935) este fizician şi inginer, academician, preşedintele Academiei Române, filiala Cluj, specializat în ştiinţa materialelor şi descoperirea de noi tipuri de materiale cu aplicaţii în tehnică. Printre altele, a publicat 514 lucrări, dintre care 360 în reviste cotate internaţional, deţine 4.200 de citări (fără autocitări) în reviste cotate internaţional, are 24 de cărţi, dintre care 18 au fost publicate la edituri de prestigiu din străinătate. Printre altele, a fost şef de promoţie în liceu (Gh.Bariţiu Cluj -1952), strungar (52-53), a început facultatea la Timişoara şi a încheiat-o la Institutul  Politehnic Cluj (1958) ca şef de promoţie. Apoi a urmat şi Facultatea de Fizică (absolvită cu media 9.50), iar în perioada 1958-1964 a lucrat la Carbochim ca maistru, inginer şi apoi şef de secţie mecano-energetic. În 1970 şi-a susţinut doctoratul la Timişoara, iar apoi a fost cercetător la Institutul de Fizică Atomică Bucureşti. Din 1990 a fost profesor şi apoi decan la Facultatea de Fizică din Cluj, a devenit director al Centrului de Excelenţă Fizica Corpului Solid şi al Bazei de Cercetare cu Utilizatori Multipli. Printre altele, este cercetător asociat şi profesor asociat la mai multe institute şi universităţi din SUA, Europa şi China, face parte din mai multe organisme naţionale şi internaţionale de profil şi i-au fost conferite mai multe premii şi distincţii (Premiul Academiei Române -1971),Premiul Academiei Maghiare (2001), Premiul de Excelenţă „OperaOmnia” a Ministerului Educaţiei şi Cercetării (2000), Premiul Societăţii Balcanice de fizică. Este Doctor Honoris Causa la 5 universităţi. A fost distins cu Ordine naţionale sau internaţionale.

 

 

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te