Adevărata Magie a Florilor


Text de Alexandru Stermin

E evident că lui John Akeroyd i-au plăcut florile de când era copil şi s-a aplecat nu doar asupra petalelor colorate, ci şi asupra întregii plante, studiile lui plecând de la macro până la elemente  de micro-structură ale diferitelor specii de plante, ajungând astăzi unul dintre cei mai importanţi botanişti ai Europei.

Licenţiat în Biologie cu specializarea Botanică, la Universitatea „St. Andrews” din Scoţia şi-a continuat studiile şi a obţinut titlul de doctor la Universitatea Cambridge, din Marea Britanie. Între 1981 şi 1989 John şi-a continuat studiile în cadrul mai multor proiecte de cercetare post-doctorale la Trinity College, Dublin, Irlanda şi la Universitatea din Reading, Marea Britanie.

În toată această perioadă a fost principalul cercetător al herbarului de aici, când a colaborat la redactarea celui de-al doilea volum al lucrării Flora Europeană, una dintre cele mai valoroase monografii în care sunt prezentate plantele din întreaga Europă. A făcut numeroase observaţii pe plante sălbatice în călătoriile sale prin Europa, în special prin sudul acesteia din Grecia până în Balcani.

Imediat după anul 1989, John a devenit popular prin scrierile sale legate de botanică şi conservarea naturii, fiind autorul unor cărţi de mare succes ce privesc nu doar plantele din Europa, ci de pe întreaga planetă. În anul 1995, împreună cu Hugh Synge au fondat revista „Plant Talk” („Să vorbim despre plante”), o lucrare bogat ilustrată cu implicaţii în popularizarea ştiinţei ce a ajuns să fie citită în peste 100 de ţări.

Încă din anul 2000 s-a implicat în proiecte ce vizează studiul şi conservarea plantelor sălbatice din sudul Transilvaniei, perioadă în care a publicat numeroase articole referitoare la acest subiect în reviste internaţionale, multe dintre studiile sale au fost prinse între coperţi de carte, una dintre cele mai recente şi importante cărţi, publicată în 2006 fiind, „The historic countryside of the Saxon Villages of southern Transylvania” („Regiunea istorică a satelor săseşti din sudul Transilvaniei”). Astăzi este botanistul Casei Regale din Anglia şi participă, implicat, în proiectele Fundaţiilor „Mihai Eminescu Trust” şi „ADEPT”, unde împreună cu Alteța Sa Regală Prinţul Charles ajută la promovarea şi conservarea patrimoniului natural şi cultural din Transilvania.

Alexandru Stermin alături de Dr. John R. Akeroyd, botanistul Casei Regale din Anglia (dreapta)

Alexandru Stermin alături de Dr. John R. Akeroyd, botanistul Casei Regale din Anglia (dreapta)

Dr. John Robert Akeroyd este oarecum unul dintre naturaliştii şi oamenii de ştiinţă atipici, căci, absorbit şi preocupat de studiul, întrebările şi descoperirile legate de botanică, poate, lucru rar întâlnit la oamenii de ştiinţă, să împărtăşască această pasiune cu oamenii din jurul său, mulţi dintre ei nespecialişti. Are acest dar al “traducerii” ideilor ştiinţifice într-un limbaj accesibil tuturor. Prin asta descoperă lumii frumuseţa universului său şi trezeşte acel sentiment arhaic, în conştiinţa tutuor, aducându-i mai aproape de natură şi făcându-i mai responsabil de ea.

Dacă ai şansa întâlnirii cu Dr. Akeroyd după câteva secunde de dialog, îţi trec emoţiilor gândului că stai de vorbă cu botanistul casei regale şi descoperi un om deschis, pasionat de muzica folk, de mâncare românească şi de denumirile româneşti ale plantelor şi condimentelor folosite la noi. Dacă ai norocul unei ieşiri în teren, pe un deal cu flori, John devien “magicianul” care, se apleacâ încet, ridică o floare, şi vorbind despre ea, o învăluie într-o vrajă de poveste încât, după două opriri prin iarbă îţi e frică să mai faci vreun pas, de teamă să nu striveşti ceva şi să faci un sacrilegiu.

Recunosc faptul că tot mai des realizez că îmi scapă valoarea reală a lucrurilor din jurul meu, asta în cazul în care există o valoare predefinită la momentul întâlnirii mele cu lucrul. Însă în acelaşi timp sunt conştient că valoarea lucrurilor se şi construieşte, o construiesc eu, prin şi din experienţele avute în solitudine sau împreună cu alţii. În felul acesta împărtăşindu-ne fiecare experienţa, participăm la momentul în care valoarea obiectului se naşte, se construieşte şi creşte, căci fiecare, prin perspectiva lui a pus câte o cărămidă la răspunsul întrebării: “Ce poate să facă lucrul acesta atât de important?”

Ajuga genevensis, Dianthus carthusianorum sau Dictamnus albus sunt câteva denuiri care nu îţi spune foarte multe. Sunt denumirile ştiinţifice ale unor plante ce înfloresc în pajistile de pe dealuri prin luna mai: vineţica, garofiţa de câmp sau frăsinel. Dacă stau să mă găndesc bine, dacă îmi amintesc denumirea lor populară sau dacă le văd culorile, roua de pe frunze sau le simt parfumul îmi aduc aminte de acele zile de mai în care fugeam pe dealul din spatele casei cu cea mai dragă prietenă a mea, era momentul nostru, în care ne ascundeam prin iarbă, prindeam insecte, culegeam flori şi puneam la cale timpul copilărie noastre. De mai bine de 10 ani eu am placat de lângă dealul cu flori iar ea s-a dus peste ocean, prietenia noastră continuă şi acum, chiar dacă ne vedem foarte rar. În cazul acesta, pentru mine florile de câmp înseamă o parte din copilăria mea şi o parte din oamenii cei mai importanţi pentru mine, în consecinţă florile de câmp au o valoare, pe care nici nu îndrăznesc să o măsor.

Dincolo de povestea mea şi care oarecum mă priveşte personal, florile de câmp sigur au şi alte poveşti, şi una din ele am aflat-o de la Dr. John R. Akeroyd, botanistul casei Regale din Anglia şi mi-am dat seama că este o poveste ce priveşte lumea întreagă. Însă nu este o poveste despre toate florile de câmp, ci una despre florile de pe dealurile din sudul Transilvaniei.

Încă din anul 2000, Dr. John R. Akeroyd s-a implicat în proiecte ce vizează studiul şi conservarea plantelor sălbatice din sudul Transilvaniei, perioadă în care a publicat numeroase articole referitoare la acest subiect în reviste internaţionale, multe dintre studiile sale au fost prinse între coperţi de carte, una dintre cele mai recente şi importante cărţi, publicată în 2006, fiind „The historic countryside of the Saxon Villages of southern Transylvania” („Regiunea Istorică a Satelor Săseşti din Sudul Transilvaniei”).

Încă din anul 2000, Dr. John R. Akeroyd s-a implicat în proiecte ce vizează studiul şi conservarea plantelor sălbatice din sudul Transilvaniei, perioadă în care a publicat numeroase articole referitoare la acest subiect în reviste internaţionale, multe dintre studiile sale au fost prinse între coperţi de carte, una dintre cele mai recente şi importante cărţi, publicată în 2006, fiind „The historic countryside of the Saxon Villages of southern Transylvania” („Regiunea Istorică a Satelor Săseşti din Sudul Transilvaniei”).

John Akeroyd, botanistul Prinţului Charles

John, unul dintre cei mai buni botanişti pe care îi are Europa descoperă pajiştile din sudul Transilvaniei acum mai bine de 14 ani şi se reîntoarce aici mereu participă în proiectele de conservare ale pajiştilor, face studii şi culege informaţii pentru cărţile şi articolele pe care le scrie despre biodiversitatea ce înconjoară satele săseşti din Transilvania. Însă dincolo de toate, vine aici pentru că are un simţ al valorii şi al frumosului vine aici să hălăduie pe dealuri, prin pajişti împreună cu Majetate sa Prinţul Charles, pentru că spune el, la ora actuală nu mai există un alt loc unde, pe asemenea suprafeţe întinse să se găsească toate aceste specii de plante, unice sau rare, cu o valoare ecologică şi culturală uriaşă.

Pe dealurile de aici cresc peste 1200 de specii de plante, ceea ce reprezintă o treime din toate plantele din România, 15 dintre speciile de aici sunt numite în Cartea roşie a plantelor din România şi mai multe dintre ele sunt specificate în liste speciilor protejate la nivel european sau global, fiind fie endemice, adică prezente dor aici, fie pe cale de dispariţie în România şi în celelalte părţi ale lumii, cum sunt unele speicii de orhidee, capul şarpelui, irisul sălbatic, hodoleanul, turița, angelica de baltă, clopoțeii de baltă, planta cântărețului, rușcuța de primăvară, iarba de junghiuri, laleaua pestriță, gladiola, căpşunica şi alte specii de rogoz.

John este un tip volubil şi foarte prietenos, însă nu mi-am permis să îl întreb de ce sunt pajiştile de aici atât de importante, de ce vine şi el şi Prinţul Charles aici sau de ce mai bine de 10 ani vorbeşte un englez de la curtea regală mai mult despre pajiştile din Transilvania decât o face, poate, un botanist român. Am lăsat lucrurile aşa şi am pronit într-o dimineaţă de duminică cu o ploaie măruntă pe dealurile din jurul Viscriului.

Ceasul florilor, trecerea timpului

De pe marginea drumului nu aveai cum să nu regăseşti sentimentul culorilor pe care ti-l lasă o vizită la Muzeul d’Orsay, în faţa ta se dezlănţuie capacitatea nemărginit de a “colora” a Naturii. Cred că pajiştile de aici pentru botanişti, sunt, în materie de culoare, ceea ce reprezintă părările din Oceania pentru ornitologi.

La prima vedere totul pare amestecat, însă cu o întindere de mână, m-a rugat să mă concentrez pe culoarea galbenă. Am descoperit rapid o ordine, majoritatea petelor galbene erau parcă semănate în parcele mai mult sau mai puţin dreptunghliulare. Planta care domina aici este clocoticiul Rhianthus minor. Este o plantă semiparazită, adică absoarbe apa cu sărurile minerale din rădăcinile altor plante pe care le parazitează. Clocoticiul este un fel de ceas al naturii, această plantă apare între 10 şi 20 de ani după ce un teren agricol a fost lăsat în paragină. Astfel, astăzi aruncând o privire peste petele galbene de pe dealuri putem să facem o afirmaţie legată de modul în care se făcea agricultură aici în trecut. Cel mai important fapt pe care ni-l relevă clocoticiul este că saşii practicau o agricultură extensivă. Adică, cultivau parcele mici de teren, parcele între care existau rozoare şi pajişti unde se păstra birodiversitatea şi de unde, după ce un teren nu mai era cultivat, putea fi foarte uşor şi repede ocupat de plantele din jur. Acel mod de agricultură nu afecta viaţa sălbatică din zonă iar omul, prin activitatea sa, nu reprezenta un pericol pentru natură.

La o primă vedere, totul pare amestecat, dar ochii unui botanist văd dincolo de simpla culoare a florilor

La o primă vedere, totul pare amestecat, dar ochii unui botanist văd dincolo de simpla culoare a florilor

Astăzi, în alte părţi din ţara noastră şi în Europa, agricultura intensivă, monoculturile pe suprafeţe întinse de zeci de hectare afectează grav biodiversitatea şi formează după cum John le-a numit “deşerturi verzi”. Adică zone în pe care cultivarea unei singure plante secătuieşte solul făcându-l infertil după o vreme şi duce la dispariţia multor specii de plante spontane, sălbatice, ale căror populaţii nu se vor mai reface din lipsă de nuclee de regenerare.
Iată cum, plecând de la o singură plantă ne-am întors în istorie şi am dedus că modul în care erau utilizate terenurile din jurul satelor venea în acea perioadă atât în folosul oamenilor dar şi în favoarea naturii. Mozaicarea habitatelor, într-o vreme în care terenurile erau acoperite variat: 30 % de pajişti şi fâneţe, 30 % de terenuri arabile şi 40 % de păduri este unul dintre motivele pentru care astăzi mai avem aici o aşa mare biodiversitate, şi spun biodiversitate pentru că nu doar speciile de plante sunt cele care abună ci şi păsările, insectele şi alte animale.

Movilele şi mlaştinile

Am încercat să facem abstraţie de culoarea galbenă şi ne-am concentrat pe celelalte culori iar ochii ne-au fost luaţi de petele albastru închis spre movului, date de florile jaleşului, Salvia nutans, o plantă rară şi protejată la nivel internaţional, căci, a ajuns la noi după ce şi-a extins arealul din stepele Rusiei şi Ucrainei, de unde între timp a dispărut. Ne-am apropiat de jaleş şi la doar câţiva metri de pata violt am descoperit altă minune a pajiştilor de acolo, untul vacii, Orchis morio, una dintre orhideele care trăiesc la noi în ţară şi care înfloresc în pajiştile umede.
Din punct de vedere cromatic părea o minune, nuanţele celor două flori cresucte pe petece una lângă alta, puse parcă de un artist, însă undeva lucrurile nu aveau o logică şi păreau imposibile. Cum se putea ca o plantă care creşte în stepă, acolo unde umiditatea este scăzută şi soarele puternic, să crească lângă o plantă ce preferă pajiştile umede şi umbroase?

Răspunsul a venit privind în jur, dealurile de aici sunt unice prin prezenţa movileor, nişte ridicături de pâmânt, cu o înălţime medie de 5-7 m şi cu diametre variabile. Acestea s-au format în mod natural şi se comportă ca niste “micro-dealuri”, partea lor sudică încălzită puternic de soare naşte un microclimat de stepă, pe când partea lor nordică duce la formarea unor condiţii mai blânde cu un sol mai umed ce se întâlneşte şi în jurul acestora, astfel, în doar câteva arii de teren putem să avem condiţii de mediu foarte variate, antagonice chiar, care să permită dezvoltarea unor specii de plante venite din “lumi diferite”.

Mozaicarea condiţiilor de mediu de aici este dată şi de prezenţa văilor mlăştinoaste, formate pe pătura de argilă se sub sol, care nu lasă apa să se scurgă, şi astfel ici colo, înconjurate de pajişti şi tufşuri apar mlaştinile în care întâlnim gladiola de mlaştină Gladiolus palustris, o plantă foarte rară în întreaga Europă.

Plecând de la preferinţele plantelor am descoperit varietatea sturucturală a habitatului şi am înţeles cum structurle geologice specifice acestei părţi din Transilvania au făcut posibilă aducerea laolaltă a atâtor specii de plante cu necesităţi ecologie diferite.

Un trecut povestit de flori, un viitor închipuit de oameni

Structura peisajului deluros, movilele, mlaştinile susţinute de pătura de argilă şi pădurile din jur au născut un peisaj ce a făcut posibilă prezenţa atâtor specii de plante foarte diferite între ele. Modul în care, de-a lungul timpului oamenii au utilizat aceste terenuri printr-o agricultură extensivă în parcele mici de teren, despărţite de răzoare şi pajişti, au făcut ca toate acestea să se păstreze peste timp, însă noile teninţe din agricultură tind să ducă încet, încet la dispariţia acestui loc unic.

Unele dintre principalele ameninţări sunt suprapăşunatul oilor. Pe măsură ce se primesc tot mai multe subvenţii pentru creşterea oilor, numărul animalelor a ajuns atât de mare în comparaţie cu terenul disponibil pentru păşunat încât încet, încet, pajiştile o să-şi pairdă valoarea lor ecologică, multe dintre speciile de plante dispărând.

O altă ameninţa pajiştilor cu flori din Transilvania este tendinţa dezvoltării unei agriculturi intensive, unde sunt încurajate monoculturile extinse, fapt ce va duce la lipsa nucleelor de regenarea a populaţilo de plante rare şi implicit la dispariţia lor.

Pe dealurile României, florile de câmp spun povestea oamenilor şi istoria hranei

Pe dealurile României, florile de câmp spun povestea oamenilor şi istoria hranei

Realizând toate acestea, l-am întrebat pe John, ce putem face? Mi-a răspun un pic apăsat de întrebare dar cu multă speranţă în glas: Păi, trebuie încurajată agricultra tradiţională, care chiar dacă dă cantităţi mai mici de produse, dă produse de calitate nemăsurabil mai bună decât a celor venite din agricultura intensivă. Astfel, aceste produse pot fi vândute cu preţuri mai ridicate, care să asigure bunul trai al celor ce le produc. Trebuie asadar să ne concentrăm pe calitatea produselor şi nu e cantitatea lor, trebuie să ajungem pe piaţa care pune valoare pe calitate şi nu pe cantitate, trebuie şă încurajăm turismul de calitate şi trebuie să ne promovăm valorile.

Poate că, cel mai mult m-a marcat, modul în care a rostit faptul că “trebuie să promovăm aceste valori” şi mi-am dat seama, cum, ca să realizez valoarea unică a unui loc, ce nu era la o distanţă mai mare de 50 km de locul în care m-am născut a trebuit să am această întâlnire cu John Akeroyd, care a străbătut mai bine de 2500 km ca sa se bucure de câmpurile cu flori de la noi şi să îi înveţe pe alţii asta.

Experienţa de pe dealul cu flori m-a mai făcut să înţeleg de ce John a vrut să dea titlul poveştii pajiştilor cu flori de aici: “Magia Transilvaniei”, pentru că este întradevăr o magie. La prima vedere totul pare utipic, imposibil şi ilogic.

Plante stepice cresc la doar câţiva metri de plante iubitoare de zone umede. Locuri în care s-a practicat agricultura de mai bine de 1000 de ani păstrează încă una dintre cele mai mari biodiversităţi din Europa. Chiar dacă până la urmă toate par explicabile, după ce te întorci acasă realizezi ca poate era prea frumos să fie adevărat, asta cred că simte şi
Prinţul şi John şi din cauza asta se întorc aici aproape în fiecare an.

Asta cred că este adevărata Magie a Transilvaniei, apărută pe pământuri unice, păstrată de istorie şi crescută în soarele de mai. Adevărată şi nemăsurat mai valoroasă decât „acea” magie a Transilvaniei, făurită prin poveşti cu colţi însetaţi de sânge şi ascunşi de înuneric, greşit înţeleasă, ruptă de realitate, promovată prea mult din motivaţii mercantile şi aproape deloc dintr-o conştiinţă hrănită de valori socio-culturale.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seven − six =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te