Alegerea propriilor duşmani


Text de Rusty Brooks 

Este surprinzător că războiul hibrid, terorismul şi războiul cibernetic ne plasează acum, în secolul al XXI, într-o poziţie mai precară, poate, ca oricând de-a lungul istoriei. Pe scurt, a avea duşmani în secolul al XXI-lea înseamnă a avea state, pseudo-state, grupări aliniate politic sau chiar indivizi singuratici, cărora nu le lipsesc mijloacele să distrugă, fie fizic, economic sau mental. Complexitatea lumii moderne – în termeni de geopolitică, politică energetică şi politică teocratică – implică o gândire mai strategică cu privire la statele sau a pseudo-statele identificate ca fiind duşmani politici şi/sau economici. Să luăm exemplul războiului hibrid al Rusiei în Ucraina şi negocierile cu Iran pe tema ambiţiilor sale nucleare.

Există numeroase analize şi estimări cu privire la viitorii paşi pe care îi va face Rusia în Ucraina şi în regiunile adiacente sferei sale de interes. Nu lipsesc perspectivele experţilor referitoare la „noul” război hibrid pe care ruşii îl vor dezvolta pentru a contracara Vestul şi la modul în care aceste „noi răspunsuri hibride” vor continua să destabilizeze Ucraina şi să ameninţe ţările membre sau non-membre ale UE din regiune. Într-un articol recent apărut în publicaţia Foreign Affairs (mai/iunie 2015), Krastev şi Leonard dezbat faptul că UE s-a pripit în momentul în care şi-a imaginat o Europă unită capabilă să creeze un zid în faţa vechilor rivalităţi dintre imperiile cu tradiţie pe bătrânul continent, punând practic capăt duşmăniilor tradiţionale. Reiese foarte evident din actualul conflict ucrainian faptul că UE a acţionat prematur când a presupus că un model european de conduită internaţională va prevala peste animozităţile tradiţionale şi peste ambiţiile politice, un exemplu în acest sens fiind modul în care Rusia şi-a proiectat „vecinătatea”.


Pe scurt, a avea duşmani în secolul al XXI-lea înseamnă a avea state, pseudo-state, grupări aliniate politic sau chiar indivizi singuratici, cărora nu le lipsesc mijloacele să distrugă, fie fizic, economic sau mental.

Rusty Brooks (foto)


Este interesant şi intrigant de urmărit ştirile cu privire la negocierile iraniene, precum şi de înţeles urmările şi rezultatele actualelor negocieri pe tema ambiţiilor nucleare iraniene şi modul în care rezultatul, fie un acord negociat sau un alt eşec, va modela viitorul acelei regiuni. Când cineva este perceput drept duşman, cel mai dificil este să zdruncini acel stigmat. Suntem martori la scandalul din Congresul american referitor la „potenţialul” pe care l-ar avea un acord negociat pe tema ambiţiilor nucleare iraniene. Congresul SUA ameninţă să dea peste cap acordul iranian negociat înainte chiar de a intra în vigoare. De fapt, Congresul Statelor Unite ale Americii nu vede în niciun caz actualele negocieri ca o modalitate prin care Iranul va fi scos de pe lista duşmanilor SUA.

Dată fiind actuala adversitate dintre Israel şi Iran, nu este de mirare că Israelul descrie acordul propus drept o ameninţare directă asupra securităţii israeliene şi a celei regionale. Nimeni nu pare să argumenteze de ce actualul acord propus ar reduce tensiunile în lume, mai ales aceia care văd în Iran un stat terorist, dornic doar de a elimina sancţiunile economice şi comerciale. Cu toate acestea, există o consecinţă pozitivă, care ar putea rezulta din ambiţiile nucleare iraniene şi care ar putea ajuta UE să reducă abilitatea Rusiei de a se amesteca în afacerile regionale şi să accelereze în mod semnificativ problemele economice ale Rusiei şi, în acest mod, capacitatea Rusiei de a finanţa „războiul hibrid” din regiune. Însă, un rezultat pozitiv în acest sens ar putea la fel de bine să accelereze apariţia noilor duşmani într-un ritm mai rapid.

Potrivit unui raport din 2013 al Ministerului iranian al Petrolului, rezervele atestate de gaze naturale ale Iranului se situează la aproximativ 29,6 trilioane de metri cubi, reprezentând 15,8% din rezervele totale mondiale, din care 33% sunt gaze asociate şi 67% sunt bazine de gaze non-asociate. Acest fapt situează Iranul pe locul doi după Rusia în ceea ce priveşte rezervele atestate de gaze. Dacă UE caută alternative pentru gazul rusesc, Iranul este mai mult decât capabil să devină o sursă care să asigure furnizarea lui.

Principalele griji sunt modalităţile prin care gazul va fi livrat în UE şi care vor fi implicaţiile politice regionale, atunci când Iranul va deveni principalul furnizor de gaze în Europa, în locul Rusiei. Într-adevăr, există griji suplimentare semnificative privind modul în care Iranul va cheltui banii din vânzările de gaze şi dacă banii vor fi dirijaţi nu spre investiţii în echipamente centrifugale, ci în activităţi teroriste regionale, care practic vor accelera apariţia inamicilor şi vor duce cel mai probabil la atacuri aeriene „anticipate”, care doar vor creşte animozităţile regionale şi vor extinde conflictele. Dar actuala ameninţare militară din partea Rusiei asupra graniţelor UE necesită o privire atentă în direcţia costului şi a randamentului acordului iranian şi a modului în care pot fi dezvoltate programe, atent supravegheate şi inspectate, în Iran, care să asigure respectarea principalelor obiective ale acordurilor. Pe scurt, a vedea cum un acord negociat ar putea ajuta, cel puţin, la reclasificarea pe listă a duşmanilor economici.

O grijă majoră a acordului iranian propus este de nu a arunca Israelul în gura lupilor. În niciun caz, SUA, sau oricare aliat de bază al Israelului, nu va abandona Israelul şi nu va propune în mod intenţionat un acord care să primejduiască Israelul sau securitatea regională sau care să împingă actualii inamici într-un conflict care se va transforma într-o conflagraţie mondială. Dacă SUA a învăţat ceva în Irak, este faptul că realizarea stabilităţii sub forma schimbării regimului nu este decât o promisiune falsă în această regiune. Ceea ce s-a întâmplat cu invazia SUA în Irak a fost tocmai rezultatul pe care nu l-am fi dorit. Invazia SUA a rezultat într-un Iran mult mai curajos şi mai puternic, fără vecini sau duşmani care să-l ţină în frâu. Spuneţi ce vreţi despre Saddam Hussein, dar este mai bine să ai un despot pe care să-l ţii sub control, decât un război civil (şi urmările pe care le poate genera, de exemplu ISIS) pe care nu îl poţi controla. Mai important decât orice este faptul că lumea întreagă are un nou duşman, ISIS sau ISIL sau Statul Islamic, pe care, indiferent cum îl numeşti, este un duşman pe care nimeni nu şi l-ar fi dorit. Nu există stabilitate în Irak, ceea ce a generat instabilitate de lungă durată în regiune.

Sub nicio formă Iranul, chiar şi cu sciziunile sale, nu se va despărţi în divizii sectante distructive asemenea celor din Irak sau Siria, creând astfel noi pseudo-state inamice. Dacă SUA, Israel sau oricare alt inamic regional al Iranului, va ameninţa statul iranian, veţi vedea o rapidă strângere a rândurilor şi un răspuns foarte unit la ameninţare. Folosirea atacurilor aeriene ţintite şi a operaţiunilor Forţelor Speciale nu va fi suficientă în Iran. Orice atac în Iran se va transforma într-un război în toată regula în regiune şi conflictul rezultat va genera un război nuclear şi terorist pe scară largă, pe care nimeni nu şi-l doreşte.

Ameninţarea Rusiei faţă de Ucraina, Moldova, Georgia şi faţă de alte ţări vecine din NATO şi UE face cu atât mai importantă nevoia unui acord iranian

Ameninţarea Rusiei faţă de Ucraina, Moldova, Georgia şi faţă de alte ţări vecine din NATO şi UE face cu atât mai importantă nevoia unui
acord iranian

Ceea ce ar trebui să se întâmple ar fi ca actualele negocieri cu privire la ambiţiile nucleare iraniene să fie lăsate să se desfăşoare şi să fie proiectate cele mai bune rezultate posibile. Cu siguranţă, nicio altă negociere nu a ajuns atât de departe precum actualele negocieri. Dat fiind că suntem atât de aproape, ar trebuie făcute toate eforturile pentru încheierea acestei operaţiuni, precum şi structurarea unui acord care poate fi implementat în mod efectiv. Nu toată lumea va obţine ce şi-a dorit, dar acesta nu ar trebui să fie un motiv de a abandona şi de a reveni la starea de statu-quo, o stare din ce în ce mai fragilă care garantează harţa între actualii inamici.

Ameninţarea Rusiei faţă de Ucraina, Moldova, Georgia şi faţă de alte ţări vecine din NATO şi UE face cu atât mai importantă nevoia unui acord iranian. Există zvonuri potrivit cărora Rusia i-ar provoca pe azeri pentru a-i menţine pe armeni în sfera rusească de interes. Pentru prima dată de-a lungul unei perioade mari de timp, armenii îşi îndreaptă atenţia în direcţia acelor viitoare oportunităţi politice şi economice care le sunt cel mai bine prezentate. Să ne imaginăm un acord care deschide economia iraniană în regiune. Unul dintre vecinii care ar profita cu siguranţă ar fi Armenia. Economia Armeniei ar avea parte de o creştere semnificativă o dată cu redeschiderea economiei iraniene. Dacă acordul ar deschide calea de a muta resursele energetice iraniene în Europa, ruta prin Armenia spre conductele din Georgia este cea mai rapidă şi mai bună. Direcţionarea Armeniei spre o economie în creştere ca parte a unei economii regionale care include Iranul şi Georgia ar fi un pas important spre poziţionarea Armeniei în direcţia perspectivei europene şi în afara sferei ruseşti de interes.

Georgia este o ţară direct ameninţată de ambiţiile Rusiei. Prezenţa Rusiei, atât sub aspect convenţional, cât şi prin „omuleţii verzi”, este sigură atât în Osetia şi Abhazia şi mai mult ca sigur ambiţiile Rusiei sunt puse în practică în regiunea Samtskhe – Javakheti, de-a lungul graniţei cu Armenia. Dacă Rusia nu va fi ţinută sub control, Georgia ar putea fi tăiată efectiv în două, divizată de-a lungul unei linii la nord-sud de oraşul Gori. Cine va sări în ajutorul Georgiei, atunci când Rusia va interveni pe plan militar sau prin intermediul războiului hibrid? – este cea mai serioasă întrebare în cazul Georgiei. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în Ucraina, răspunsul e: nimeni. Cu toate acestea, dacă acordul iranian este înfăptuit şi dacă resursele energetice ale Iranului vor circula prin Armenia şi Georgia, atunci dezvoltarea economică regională ar putea fi o contramăsură pozitivă în faţa influenţei şi presiunii ruseşti în zonă. Factorii economici pot uneori să depăşească relaţiile conflictuale, un exemplu elocvent fiind „dezgheţul” relaţiilor dintre SUA şi Cuba.

O remarcă în plus este cu privire la redirecţionarea resurselor energetice iraniene prin Armenia şi Georgia şi la modul în care acest lucru ar putea avea impact asupra României. În condiţiile în care conductele din Turcia nu ar fi disponibile pentru gazul iranian care tranzitează Armenia, din cauza situaţiei de la frontiera dintre Armenia şi Turcia, atunci o altă opţiune ar fi transportul gazelor din oraşul Batumi spre Constanţa, prin intermediul liniilor de feriboturi. Deşi acest plan a fost discutat şi abandonat de mai multe ori, un acord favorabil în Iran ar putea face ca această opţiune să fie luată din nou în considerare din punct de vedere economic. Ar putea servi la crearea noilor relaţii economice între România, Georgia, Armenia şi Iran. Dacă nu altceva, am putea începe să deplasăm harta politică către noi relaţii şi alianţe.

Aspectul esenţial este acela că orice acord pozitiv cu Iranul deschide piaţa energetică iraniană către Europa. Gazul iranian ar înlocui gazul rusesc, ceea ce ar „paraliza” economia Rusiei. Dat fiind faptul că energia este motorul principal în economia Rusiei, limitarea dezvoltării acesteian ar limita resursele Rusiei de a-şi continua expansiunea în regiune. La un moment dat, poate doar în urma problemelor economice, Rusia se va opri din strângerea laţului în jurul Ucrainei, Moldovei şi Georgiei sau a altor vecini din UE sau NATO. Atunci vor trebui purtate discuţii serioase cu Rusia cu privire la temerile sale regionale şi la modalităţi prin care să nu fie percepută ca inamic al Europei şi al lumii. În acest caz, UE trebuie să preia controlul şi, în acelaşi timp, să facă concesii precum reorganizarea Uniunii Economice Euroasiatice (UEE). Dar aceasta este o altă poveste.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 + seventeen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te