Alex Doppelgänger, storyteller: „Lăsaţi ştiinţa să facă baie de mulţime!”


Alex Doppelgänger nu este un tip obişnuit. E cunoscut în mediul online drept „ăla care scrie despre ştiinţă şi care are postări mişto pe Facebook”, face parte din „gaşca” povestitorilor care ştiu să explice ştiinţa pe înţelesul omului din metrou, de la covrigărie, sau de la bancă, dar nu scrie despre subiecte pe care nu le înţelege sau care nu-l entuziasmează. Dacă scrie, o face cu interes maxim.

Site-ul alexdoppelganger.com, pe care tânărul postează constant, l-a deschis „la nervi”, dar între timp l-a transformat într-un mediu de propagare a ideilor „deştepte”. „Oamenii au ajuns să se îndepărteze de ştiinţă, pentru că, în majoritatea cazurilor, le-a fost prezentată într-un mod rigid, de lemn, cu x-şpe mii de formule. Și eu am reflexul ăsta, când dau de un articol cu limbaj de lemn, să mă îndepărtez. Dar o poveste, cu care să şi relaţioneze publicul, va atrage mereu atenţia. Aşa că trebuie ca informaţiile astea să îmbrace un aspect poetic, stilizat, pentru a fi înţeles şi digerat mai uşor de ei”, precizează Alex într-unul din textele sale de pe blog. Astfel, şi-a ales un nume prin care să se evidenţieze, (pentru că, nu-i aşa, foarte puţini dintre noi ştim semnificaţia cuvântului „doppelgänger”) şi a început să scrie. Textele lui demolează mituri, combat idei conspiraţioniste şi trec în revistă preconcepţii „la modă” din mediul online. Toate sunt livrate într-o formă potrivită, cum o numeşte autorul lor, pentru a fi lecturate şi în afara turnului lor de fildeş. În momentul în care l-am provocat pe Alex cu întrebările noastre a fost deschis să povestim „câte-n lună şi în stele” şi a „ameninţat” că suferă de logoree. Am aflat de la el cum şi-a construit gândirea critică pe care o are astăzi, ce îi menţine vie curiozitatea şi cum îşi selectează ideile despre care scrie.

Ce a iniţiat deschiderea blogului şi cui se adresează? Este Alex Doppelgänger un fel de „evil twin” al lui Alex Bogdan? Sau mai bine spus, este partea întunecată sau partea care vrea să facă lumină? (Pentru cei care nu ştiu, „doppelgänger” este un termen care denotă dublul unei persoane).

Blogul a apărut pentru că aveam nevoie de o platformă pe care să fac mişto de tot ce mă enerva la momentul respectiv. Ştiu, nu-i frumos să încep povestea cu un anticlimax, dar asta e. Eu am limbariţă, o logoree extraordinară, atunci când mă enervează sau entuziasmează ceva, iar la un moment dat am simţit că formatul statusurilor de social media nu îmi mai ajunge ca să exprim toate gândurile şi ideile, aşa că am hotărât să mă extind pe un blog. În momentul de faţă, site-ul se adresează oamenilor pe care nu îi interesează ştiinţa în mod deosebit, spre deloc. Probabil nu le-a fost predată chimia de cine trebuie, probabil manualul de fizică era execrabil şi nu au reuşit să înţeleagă nimic din el, cert e că oamenii ăştia nu sunt proşti, ci nu s-au întâlnit în contextul potrivit cu ştiinţa. Mă tem că nici numele nu are o poveste mai profundă: a fost ales strict pentru nevoia de a ieşi cumva în faţă (nu că n-am un nume frumos, oricum).

Cum îţi păstrezi tu viu interesul pentru ştiinţă? Ai fost motivat în familie, şcoală, anturaj, să îţi dezvolţi o anume curiozitate pentru tot ce te înconjoară? Mâncai de mic „ştiinţă pe pâine”?

Nu mi-e deloc greu să îmi păstrez interesul şi entuziasmul pentru ştiinţă, pentru că am peste tot în jurul meu lucruri care să mă facă să îmi pun întrebări: de la cerul albastru şi frunze, până la ciment şi atingerile cu persoana iubită. Cele mai interesante sunt fix lucrurile alea banale, care în general nu îţi suscită nici un interes. Lasă găurile negre şi fizica cuantică, ai chestii la fel de interesante şi aici, sub nasul tău. Un exemplu foarte bun e apa: ea nu arde, şi toată lumea ştie asta, dar motivul pentru care nu arde este de-a dreptul fascinant. În copilărie eram ca orice puşti: cu dinozauri, cu nave spaţiale, cu planete şi alte nebunii de genul. Trăgeam mereu de ai mei să îmi cumpere enciclopedii şi îmi cumpărau, că nu scăpau de mine altfel. Sunt o persoană foarte curioasă din fire, iar, pe măsură ce am crescut, curiozitatea s-a păstrat.

Ai fost vreodată adeptul unei teorii a conspiraţiei? Cum îi priveşti pe cei care sunt adepţii unor astfel de teorii, cum că omul nu a ajuns niciodată pe Lună, de exemplu, sau pe cei care trăiesc cu o credinţă oarbă în ceva?

Da, am crezut în aproape toate prostiile pseudoştiinţifice şi paranormale, până acum mai câţiva ani, când am făcut cunoştinţă cu principiile metodei ştiinţifice şi mi-am dat seama că „stai aşa, nu îmi ajunge că scrie în ziarul ăsta, ce spun alte surse mai avizate?”. Şi azi mă fascinează, dar nu le mai consider ca fiind adevărate. E interesant că orice om (chiar şi unii oameni de ştiinţă) tind să creadă în câte o chestie de genul ăsta, pentru că nimeni nu e imun la aşa ceva. Sir Arthur Conan Doyle a crezut până în momentul morţii lui în zâne (cazul Cottingley Fairies) şi în spiritism. Oamenii care cred în teoriile conspiraţiei sau în chestii pseudoştiinţifice nu sunt proşti, cum cred mulţi. Aici nu e vorba de prostie, pentru că şi oamenii inteligenţi cred în astfel de lucruri, ci de naivitate, ignoranţă şi încăpăţânare. Uite, de exemplu, două argumente contra aselenizării modulului misiunii Apollo 11 e că „de ce nu se văd stelele în fotografii?” şi „de ce flutură steagul, dacă nu e atmosferă pe Lună?”, două argumente care pot fi demontate uşor de oricine a făcut vreodată o poză pe timp de noapte la lumina unui stâlp (pentru faza cu stelele) şi respectiv de noţiuni elementare de fizică (pentru faza cu steagul).

Alex Doppelgänger | Foto: Andrei Purcărea

Alex Doppelgänger | Foto: Andrei Purcărea

Ce ţi-ai propus să schimbi sau ce crezi că poţi schimba prin postările pe care le faci pe blogul tău/pagina de Facebook, respectiv prin poveştile pe care le scrii?

Încerc să educ oamenii într-un mod cât mai atractiv, de unde şi layout-ul mai enciclopedic al site-ului, cu imagini care să completeze textul. După cum am spus mai sus, mă adresez oamenilor care s-au întâlnit la un moment dat cu ştiinţa, dar în momentul nepotrivit. Nu urmăresc să transform pe nimeni în fan înrăit al ştiinţei. E imposibil, pentru că şi cunoştinţele mele sunt limitate şi nu toată lumea trebuie să fie interesată de aceleaşi subiecte ca mine. Vreau în schimb, să îi ajut să o înţeleagă şi să înveţe nişte chestii elementare din chimie, astronomie, anatomie, biologie şi fizică şi să le dezvolt curiozitatea. Cunoştinţele alea elementare pot face efectiv diferenţa dintre viaţă şi moarte. Poate credeţi că dramatizez aiurea, dar cel mai bun exemplu este al antivaxxerilor (oamenii antivaccin) şi al adepţilor Noii Medicini Germane, care se pun în pericol nu doar pe ei, ci şi pe copiii lor şi pe cei din jur.

Şi mai e şi ideea că şi eu sunt fix ca tine, ca foştii mei colegi de facultate, ca tipul care stă pe bancă în parc. Nu sunt cine-ştie-ce erudit, ci un om care a reţinut nişte chestii şi aplică nişte metode, pentru a nu fi păcălit de şarlatani şi de ziarele care sunt în goană după click-uri. Cu un minim de interes oricine poate să facă ce fac eu, pentru că în general ştiinţa nu e atât de greu de înţeles (chiar dacă e contraintuitivă).

Observi o disfuncţionalitate în ceea ce priveşte piaţa ideilor din România? Că există un anumit refuz în a împărtăşi cu ceilalţi ideile pe care le ştim, pe care le aflăm? Există în acest caz şi un refuz de a asimila idei? O ignoranţă?

Păcatele sunt împărţite, în cazul ăsta: sunt oameni foarte inteligenţi, care au făcut o facultate de profil, dar care văd câtă ignoranţă e în jur şi refuză să le explice oamenilor, să îi educe. N-au răbdare, n-au speranţă şi consideră că mai bine îi ignoră. Din păcate, nu o să se schimbe niciodată nimic, dacă ai puterea de a acţiona, dar decizi să nu o faci.
Pe de altă parte, publicul, este foarte comod şi de multe ori preferă să înghită informaţiile pe nemestecate, decât să se oprească şi să se întrebe „ia stai un pic…nu cumva ce citesc eu aici e prea incredibil ca să fie adevărat?” şi îi lipseşte gândirea critică. Publicului îi e lene să pună întrebări şi nu are încredere în sursele oficiale. Eu înţeleg că Guvernul şi multe alte instituţii te mint la un moment dat şi e bine să fii suspicios, dar chiar nu e nevoie să ai poziţia asta by default, pentru că nu e aplicabilă oricând. Dacă CDC (Center for Disease Control and Prevention) spune că variola a fost eradicată de pe Pământ prin vaccin, păi îi cred, pentru că ăsta este domeniul lor de activitate. Să am încredere în CDC sau într-un fost actor sau cineva care a absolvit facultatea de muzică? Când ţi se defectează automobilul, te duci la un mecanic să ţi-o repare, nu la un avocat. Da, există şanse ca un mecanic să te jecmănească de bani şi să te mintă, dar data viitoare când ţi se defectează automobilul, te duci tot la un mecanic, nu?

Se vorbeşte foarte des în România despre nevoia de gândire critică, respectiv de capacitatea fiecăruia de a trage concluzii logice, raţionale de pe urma unei colecţii de date. Cum ţi-ai construit tu gândirea critică? Cum testezi o idee care îţi e furnizată, să zicem, în social media fără a o lua a bună?

Să zicem că vorbim de un articol apărut în newsfeed despre cum au fost descoperite oasele uriaşilor din Shambala. Primul lucru pe care o să îl fac e să verific site-ul de pe care vine informaţia: dacă este un blog obscur (care are ca sursă alt blog obscur) şi neavizat, dacă este un site de satiră (este uimitor cât de mulţi oameni nu observă când un site de satiră e site de satiră, chiar şi când autorii articolului respectiv se chinuie să arate că e satiră). Apoi mă duc la nişte surse de încredere, să văd dacă găsesc subiectul în baza lor de date. Snopes, de exemplu, este un site de tradiţie care se ocupă cu demontarea tuturor hoax-urilor apărute pe internet, cu surse. După asta, verific pe Google, să văd pe ce alte site-uri mai apare subiectul ăsta: dacă e vorba de site-uri cu „awakening”, „spiritual”, „free your mind”, e clar. Dacă s-ar descoperi oase de uriaşi, BBC-ul, CNN-ul şi oamenii de ştiinţă ar fi călare pe ele şi nu le-ar ascunde nimeni. Nu fac nimic magic, sunt nişte lucruri de bun simţ pe care oricine ar trebui să le ştie şi care chiar nu sunt greu de implementat. Mulţi oameni nu ştiu să filtreze informaţiile primite. De aici apar cele mai mari probleme.

Cât de sceptic eşti în acceptarea unei idei?

Depinde mult de cât de fantasmagorică e ideea. Motto-ul pe care trebuie să îl ţii mereu aproape este „extraordinary claims, require extraordinary evidence” (afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare), enunţat prima oară de Marcello Truzzi. Dacă spui că lămâia vindecă o formă de cancer, sper că ai mai multe dovezi decât „am eu un prieten care s-a vindecat aşa”. Depinde mult şi de sursă: una e să îmi spună un prieten, alta e să citesc pe un site din domeniul respectiv. Se întâmplă să fiu şi foarte încăpăţânat (errare humanum est, cică), dar în general, dacă ai dovezi şi explicaţii bune pentru ideile tale, sunt numai ochi şi urechi.

Consideri că România în acest moment duce lipsă de povestitori care să împacheteze ideile aparent inaccesibile într-un limbaj comun? Cum ar putea societatea forma astfel de povestitori?

Trebuie subliniat că povestitorii din România nu sunt inexistenţi. De exemplu, îi avem pe Nic Sârbu (cu al său Science Friction) şi Petru Strătulat şi Sorin Badea (realizatorii Sound of Science), echipa Ia cu Stele, oamenii de la Casa Experimentelor, oamenii de la Fun Science, pe care îi admir foarte mult. Fiecare dintre ei face cunoscută ştiinţa în felul lui, ceea ce e grozav. În afară de ei ar mai fi câţiva, dar adevărul e că e cam sărăcăcios peisajul autohton în ceea ce priveşte povestitorii. Nu ducem lipsă de oameni deştepţi, ci de oameni care să ştie să povestească ştiinţa pe înţelesul omului din metrou, de la covrigărie, de la bancă etc. Nişa asta de oameni care nu ştiu chestii elementare de ştiinţă este foarte importantă. Nimeni nu a trecut de la stadiul „nu ştiu ce e ăla proton” direct la „am înţeles complet principiul de excluziune al lui Pauli”, iar aici consider că greşesc mulţi indivizi care au puterea de a schimba ceva. Au impresia că un om obişnuit se va duce automat să citească articole de Wikipedia, de plictiseală.

Inspirat fiind de oameni precum Carl Sagan, Richard Feynman sau Neil deGrasse Tyson, încerc să umplu nişa asta: să cobor ştiinţa din turnul ei de fildeş şi să o prezint în toată splendoarea ei oamenilor care fie n-au înţeles-o, fie n-au avut timp să se intereseze de aşa ceva. Nu e nimic nou şi revoluţionar în ce postez. Sunt lucruri care se ştiu de secole, dar pe care le aduc mai aproape de tine, într-un limbaj accesibil. Sunt lucruri simple, fără termeni pretenţioşi, fără formule complicate

Alex Doppelgänger

Şi mai e problema că mulţi din cei care chiar pot să educe categoria asta de oameni se ţin cu dinţii de ideea fixă că ştiinţa e atât de nobilă, încât dacă o arăţi oamenilor, trebuie să o laşi pe un piedestal şi să le-o arăţi de acolo. Eventual să le-o explici în termeni pompoşi. Nu îşi cunosc publicul. Mi se pare complet greşit. Ştiinţa trebuie să facă o baie în mulţime, să vină la chefuri cu oamenii, să discute cu ei, să comunice pe limba lor.

Părerea mea e că trebuie să fie văzută ca un produs, un serviciu, să înceapă să fie vândută ca o sticlă de Coca-Cola, cu poveşti, strategii de marketing, cu tot. Atenţie: mă refer strict la nivelul ăsta, cu publicul pe care nu îl interesează în mod normal ştiinţa. Mulţi se uită dezgustaţi la ideea asta, le sună a prostituţie: strategii de marketing? Să fie vândută ca o sticlă de Coca-Cola? Da! Vorbim de nişte domenii de care mulţi oameni sunt plictisiţi, traumatizaţi din copilărie sau în care nu au încredere (pentru că şarlatanii pseudoştiinţifici îşi fac reclamă foarte eficient, în schimb). Cum o să-i cucereşti pe oamenii ăia? Prin limbajul de lemn, dând lecţii din turnul de fildeş? Scopul final este ca omul să înţeleagă ce e aia o stea şi cum a apărut oxigenul pe Pământ (de exemplu), şi este important doar ca informaţiile transmise să fie corecte (aici nu te bagi, nu modifici nimic, nu ai voie. Cel mult mai tai din informaţii, din lipsă de spaţiu, având grijă să nu afectezi integritatea celor rămase). De aceea trebuie să ai o strategie care să se muleze pe mediul în care vrei să propagi informaţia, nu poţi folosi acelaşi stil predare peste tot, cu toată lumea.

Carl Sagan spunea „când eşti îndrăgostit, vrei să le-o spui tuturor”, referindu-se la dragostea lui pentru ştiinţă şi făcând o paralelă cu dragostea faţă de o altă persoană. Un prim pas ar fi să cultivăm curiozitatea în oameni. După aceea, în scurt timp, lângă curiozitate o să îşi facă un culcuş şi entuziasmul. Din momentul ăla nu mai ai cum să taci.

Ce înseamnă a fi „analfabet ştiinţific”, cu referire aici la postarea ta „Out of place” din septembrie 2015 şi, de unde ştim care sunt „chestiile de bază” pe care ar trebui să le cunoaştem pentru a nu fi analfabeţi ştiinţific? A cui ar trebui să fie responsabilitatea pentru ca România să nu aibă un număr tot mai mare de analfabeţi ştiinţific?

Trăim într-o epocă în care suntem înconjuraţi de tehnologie şi ştiinţă, şi tot ce vezi în jurul tău, chiar în momentul ăsta, este rezultatul metodei ştiinţifice. Analfabetul ştiinţific este acel om care nu înţelege conceptul de experiment, care nu înţelege lucruri elementare din ştiinţă (stările de agregare, că doza face otrava, faptul că elementele chimice îşi schimbă proprietăţile în funcţie de legăturile cu alte elemente chimice etc.), care nu poate descrie sau explica fenomene naturale, care nu poate evalua calitatea informaţiilor ştiinţifice pe baza sursei şi metodelor folosite pentru a le genera. Asta-i doar o parte din caracteristicile unui analfabet ştiinţific.

Responsabilitatea nu pică pe umerii unei singure entităţi. Fiecare dintre noi are un rol de jucat: de la părinţii care ar trebui să cultive curiozitatea şi să încurajeze întrebările în copiii lor, la sistemul de învăţământ, care ar trebui să scape de rigiditate, şi până la mine sau tine, cu toţii avem o parte din responsabilitate.

Care ar fi cinci mituri moderne pe care ţi-ai dori să le spulberi sau pe care nu le-ai spulberat deja? Sau cinci mituri pe care ai avut o plăcere anume să le demontezi?

Aş vrea să demontez miturile: cum că ne folosim doar 10% din creier, antibioticele omoară viruşii, că nu există gravitaţie în spaţiu, că Einstein a umilit un profesor ateu în faţa clasei şi i-a demonstrat că Dumnezeu există (asta pentru că efectiv este un compendiu de concepte ştiinţifice înţelese complet greşit), că muzica din ziua de azi nu e nici mai bună, nici mai proastă ca aia din tinereţea ta. Fireşte, sunt nişte mituri care au fost deja demontate de alţii şi găseşti pe Internet mii de pagini care se ocupă cu asta, dar eu o să le demontez în felul meu.

Care este sentimentul pe care îl ai în momentul în care vezi în jurul tău lipsa de informare a celorlalţi?

Prima şi prima reacţie e să îmi dau ochii peste cap, pentru că în anul 2016, cu Internetul lângă tine, ignoranţa chiar e o alegere. Numai că toată lumea îşi dă ochii peste cap şi se miră de „cât de prost e Xulescu”, şi cam acolo se opreşte toată treaba. Nu aşa se schimbă lucrurile, iar asta este o problemă care nu se rezolvă nici cu ieşitul în stradă. Se rezolvă prin discuţii: la bere, pe Internet, pe canapea, oriunde. Aşa că după ce am terminat o sesiune de dat ochii peste cap, mă pun pe treabă şi încep să expun problema în termeni accesibili. Dacă pot schimba ceva, de ce să nu încerc? În cel mai rău caz irosesc propriul timp. Pentru mine merită să-mi irosesc timpul pe aşa ceva.

Cum îţi selectezi ideile despre care scrii? Din câte vedem primeşti şi sugestii din partea celor care te citesc şi pe care îi interesează un domeniu sau altul. Ce crezi că îi determină să prefere să citească ceea ce scrii tu şi nu să caute pe Google răspunsul la întrebările lor?

Citesc despre un lucru care mi se pare interesant, mă entuziasmez, apoi vreau să le spun tuturor despre lucrul ăla. Practic, întreaga idee principală a site-ului ar putea fi redusă la: „Hei, fii atentă ce chestie mişto am citit! Hai să îţi povestesc despre asta.” Când scriu despre ceva este extrem de important să îmi placă subiectul şi să îl înţeleg. De aceea poţi fii sigură când citeşti o postare de pe site că mi-a făcut o reală plăcere să scriu despre acel subiect. Nu am educaţie formală (mai departe de ce am învăţat în liceu) în chimie, biologie, fizică, anatomie, astronomie, dar înainte de fiecare postare (oricât de lungă sau scurtă), fac un research sănătos.

Acum întrebarea e: de ce ai avea încredere în mine, dacă nu sunt expert în domeniile astea şi nici măcar n-am educaţie formală? În primul rând pentru că nu spun nimic revoluţionar, tot ce spun se ştie de zeci şi chiar sute de ani, eu doar aduc lucrurile astea mai aproape de oameni, într-un format accesibil. Sunt chestii simple, uşor de înţeles pentru oricine, nu povestesc despre fizică cuantică.

Ce îi determină să prefere să citească ceea ce scriu eu? Nu mă pot pune în papucii lor, dar eu cred că e vorba de formatul enciclopedic al postărilor, tonul umoristic şi cuvintele uşor accesibile. Eu d-asta aş citi. Vii pe Alex Doppelgänger – Poveştiinţă nu cu gândul de a afla răspunsul la o întrebare specifică, ci cu gândul de a citi poveşti despre diverse subiecte din ştiinţă, care să te şi înveţe ceva. Oamenilor le-au plăcut dintotdeauna poveştile, iar eu pe asta mizez.

În ce proporţie consideri că online-ul din România oferă o informare corectă, explicativă, lămuritoare la întrebările pe care tu ţi le-ai pus de-a lungul anilor? Cât de relevantă pentru găsirea răspunsurilor corecte este/a fost documentarea din presa din România?

În general nu caut răspunsuri la întrebările mele pe online-ul din România. Asta pentru că de exemplu, primul site pe care mă duc este Wikipedia. Din păcate, Wikipedia-ul în limba română este mult mai sărăcăcios care fratele mai mare, în engleză. Compară, de exemplu, articolul pentru Proton pe Wikipedia în engleză şi Wikipedia în română. Presa din România devine, însă, din ce în ce mai relevantă, iar oamenii au o grămadă de surse foarte bune chiar şi pe online-ul românesc.

Contrar credinţei populare înaintate de elevii leneşi şi părinţii interesaţi să îşi vadă odraslele avocaţi sau manageri, pentru că, spun ei, acolo sunt banii, să ştii că un pic de chimie predată în generală sau la liceu chiar ajută în viaţă. Te poate transforma dintr-un adult ignorant care se sperie din orice îi spune mass-media, într-un adult responsabil, cu capul pe umeri (fragment din textul „Chimie în doi paşi”, postat în data de 17 februarie)

  1. Catalina says:

    Excelent! Intrebarile au fost la fel de bune ca raspunsurile. Felicitari!

  2. Zenon says:

    Alex Doppelganger e un impostor,un gura casca care nu stie nici legea lui ohm pentru o portiune de circuit…si cand te gândesti ca vorbeste despre dereglarea spre rosu si alte minunatii ce tin de mecanica cuantică.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te