Algarve, prințesa solară a Portugaliei


Străzile din Faro sunt înguste. Casele au ceva din mahalalele Bucureştiului de altădată. Unele sunt de-a dreptul în ruine, parcă-s lăsate special în paragină pentru a fi fotografiate de turişti. Prin Faro treci aproape obligatoriu dacă ai drum prin Algarve, regiunea din sudul Portugaliei pe care lusitanii şi-o promovează cu mândrie atunci când vine vorba de turism marin.

Cobor în mica piaţă din faţa bisericii Nossa Senhora do Carmo. Am ajuns aici mânat de dorinţa de a vedea Capela dos Ossos, o capelă laterală a bisericii, cu motive decorative făcute din oasele călugărilor morţi, dezgropate în secolul 19 din cimitirul adiacent bisericii şi pietrificate pe ideea că toţi suntem muritori. Şi poate ne-ajunge capul într-un perete, aş adăuga.

Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări

Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări

Sinistru? Poate. Dacă aş reuşi să o văd, cu adevărat. Din păcate, biserica e închisă, fiindcă e duminică. Adio oase în ziduri! Mă mulţumesc cu micuţul talcioc din faţa bisericii. Pe tarabe generoase, femei cu zâmbetul pe buze vând dulciuri tradiţionale, păpuşi sau flori. Lumea cumpără, molcom. E duminică la prânz: oraşul e sufocat de moleşeală. Pe strada ce mărgineşte piaţa bisericii, un grup de copii ciudat îmbrăcaţi aşteaptă să participe la un soi de festivitate pe care un individ cu părul vâlvoi o pregăteşte pe treptele igrejei manevrând de zor nişte boxe şi un microfon. Copiii au o nelinişte care răzbate din emoţii. Oare ştiu versurile cântecelor? Lângă ei, o bătrână îmbrăcată impecabil în port popular, respiră un aer condescendent. Trecând pe lângă ea, am impulsul de a-i spune “bom dia, senhora!”, înclinându-mă respectuos în faţa aroganţei sculptate în durere. Ceva mai târzu, din maşină, străzile înguste ale oraşului încearcă să gâtuie un trafic liniştit. Încerc să-mi amintesc cum se numeşte echipa de fotbal de aici. Farense. Şi dacă a fost vreun român care a jucat pentru ea. Da, prin ’99, Lucian Marinescu, rapidistul ciolănos care a făcut parte din lotul României la Mondialul francez. Marinescu o fi văzut vreodată Capela dos Ossos?

Plajele

Plaja din Faro – aflată în afara oraşului – nu e altceva decât o întindere de nisip sindicalistă. Atipică pentru Algarve. Lungă şi îngustă. Oamenii beau bere, multă bere Super Bock, în sticle mici care costă puţin. Pe sandvişuri se pune unt. Casele de vacanţă se întrezăresc de-a lungul fâşiei de pământ. Nu-mi place. Dar nu aceasta e noţiunea de plajă algarveză. Faro e doar un pretext pentru a povesti despre plajele din sudul Portugaliei. Unele de care, dacă le calci o dată pentru a le sorbi din priviri soarele şi stâncile, rămâi îndrăgostit pe veci.

De pildă, Praia da Rocha, din zona Portimao. Cea mai veche staţiune din Algarve unde, prin anii 30, scriitorii britanici veneau să-şi încălzească trupurile palide şi să-şi întâlnească muzele, adăpostindu-se de bombele celui de-al doilea Măcel Mondial. Dintr-un loc liniştit şi boem, orăşelul s-a transformat într-un Babel arhitectural, în care blocuri înalte, hoteluri spectaculoase şi restaurante zgomotoase se întrec să găzduiască şi să hrănească turiştii. Ceva aici pare să aibe un aer de Las Vegas mat. Plaja e mărginită în partea estică, de Fortaleza de Santa Caterina, construită în secolele 17-18 din ordinul lui Joao de Castro, guvernatorul Regatului Algarve. Construcţia s-a săvârşit în timpul domniei regelui Filip al treilea, pe locul în care se afla o micuţă capelă ridicată în cinstea Sfintei Caterina.

Praia da Rocha, din zona Portimao, este cea mai veche staţiune din Algarve

Praia da Rocha, din zona Portimao, este cea mai veche staţiune din Algarve

În 1969, portughezii şi-au dorit să facă în Portimao o plajă despre care să se vorbească peste mări şi ţări. Aşa că au adus un milion de tone de nisip şi le-au presărat  de-a lungul a patru kilometri, împingând, practic, oceanul, căruia i-au răpit astfel câteva zeci de stânci ce au rămas izolate pe plajă. Praia da Rocha – plaja stâncilor. Cobor pe o interminabilă scară de lemn până pe nisipul care se pregăteşte de atingerile de catifea ale soarelui ce se pregăteşte să apună. Cu spatele la Apollo, îmi fotografiez cea mai lungă umbră pe care am avut-o vreodată. Lumina este incredibilă. Portocaliul are esenţă de aur topit. Stâncile ce se iţesc din nisipul fin par nişte uriaşi colţuroşi şi blajini, străjeri pentru pescăruşii care-şi caută odihna pe unghiurile lor. Ai căutat vreodată definiţia cuvântului “romantism”? În caz că n-ai aflat-o încă, o găseşti pe Praia da Rocha, când apune soarele.

Există însă şi alte variante. De pildă, Lagos şi Praia da Luz. Lagos e cel mai mare oraş din vestul regiunii şi el poartă în atmosferă o istorie ce datează de pe vremea fenicienilor şi, mai recent (secolul 15), din cea a exploratorului Henric Navigatorul, care stabilise Lagosul ca punct de plecare în expediţiile sale. Iar dacă Lagosul e o mică bijuterie turistică (ce include printre altele o piaţetă în care, între 1444 şi 1756, a funcţionat cel mai mare târg de sclavi din Europa) despre faleza oraşului se poate spune că ocroteşte câteva plaje perfecte. Una dintre ele, Praia de Dona Ana, pare o pictură realizată de un fotograf modern care şi-a abandonat obiectivul în favoarea penelului. Grupuri de stânci ce răsar din apă, peşteri, coloane naturale printre care se plimbă leneşe iahturi sau caiacuri rapide, ce transportă turişti hămesiţi să se bucure de invenţiile naturii. Pentru cei care-şi doresc să se aventureze ceva mai mult există Ponta de Piedade, o formaţiune de roci roşcate, în mijlocul oceanului, expuse de secole eroziunii cauzate de apă şi vânt şi transformate într-o fascinantă locaţie de încântare a sufletului. Poţi ajunge la Ponta de Piedade cu o barcă de viteză sau cu ajutorul pescarilor locali.

Portugalia e o ţară în care „e de mers”

Portugalia e o ţară în care „e de mers”

Am stat în Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă, plină de vile cocoţate pe dealul ce păzeşte cu stoicism oceanul. Praia da Luz poate fi punctul de plecare perfect către o plimbare de o zi către cel mai sud-vestic punct al Europei: Sagres şi al lui minunat far.

E aproape obligatoriu ca, dacă te afli în sudul regiunii Algarve, să faci un drum pe coastă, către Sagres şi Cabo de Sao Vicente. Este cel mai sud-estic punct al Portugaliei, locul de unde oceanul şi se deschide cu mărinimie, făcându-te să visezi către “titanice” drumuri transatlantice. Locul de unde Europa îşi ia rămas bun cu eleganţă şi măreţie. Cabo de Sao Vicente îşi are certificatul de naștere undeva pe la 1415, când prinţul Henric Navigatorul a întemeiat Şcoala de Navigaţie din Sagres, lăcaş de învăţământ în care a adunat cei mai potenţi astronomi, cartografi şi creatori de nave din Europa. Aici, de pildă, s-a inventat caravela, celebra ambarcaţiune revoluţionară cu care navigatori de renume, precum Cristofor Columb, au spintecat oceanele în căutarea de noi ţinuturi.

Pe stâncile de la Cabo de Sao Vicente găseşti Fortaleza de Sagres, un fort construit în 1793, blindat în ziduri masive. Nu departe de el, tronează un far care are a doua cea mai puternică lampă din Europa (în fapt, sunt două lămpi de 1000 de watt-i fiecare, ce pot fi văzute de la o distanţă de 60 de kilometri de pe ocean). Clădirea farului a fost ea însăşi pe vremuri o fortăreaţă. Peisajele sunt năucitoare. Stâncile se înalţă vertical la zeci de metri deasupra unui ocean albastru şi rece, pictând panorame superbe. Romanii numeau pe vremuri acest loc Promontoriul Sacru. Ei îl considerau un loc magic în care apusul era mai spectaculos ca în oricare altă parte, crezând că soarele pur şi simplu se scufundă în ocean, delimitând capătul lumii. Legenda spune că numele locului este legat de o poveste din secolul 4 care îl are ca personaj principal pe călugărul martir St. Vincent, al cărui trup a fost adus şi îngropat aici, lângă mormânt construindu-se un templu care era vegheat permanent de corbi. Regele Afonso Henriques a exhumat trupul călugărului în 1173 şi l-a adus în Lisabona, acompaniat, de asemenea, de către corbi.

Paradisul gurmanzilor

Portughezii sunt oameni calzi. Nu te loveşti de ei ca de stâncile nemţeşti, nu te privesc cu condescendenţa britanică şi nici nu te ameţesc cu ipocrizia franceză. Sunt un fel de spanioli moldovenizaţi, în fapt limba le sună la fel. Dacă asculţi portugheza în surdină, la început ai impresia că vorbeşte cineva într-o limbă slavă. Apoi, cavalcada de ş-uri şi j-uri rotunjite şi alunecate, se transformă într-un cântec ciudat şi curgător cu care te obişnuieşti rapid. Obrigado-n sus (așa spun bărbații), obrigada-n jos (cu ‘a’ doar în exprimarea femeilor)… uite-aşa, din mulţumire-n mulţumire ajungi să-i cunoşti şi să-i apreciezi: oameni cu faţa către Ocean, care conduc molcom pe autostrăzi deloc aglomerate dar foarte bine puse la punct (şi care… costă), pe străzi liniştite, cu multe sensuri giratorii, ca în orice ţară vest-europeană care se respectă. Dacă până acum o vreme Portugalia se ruşina cu ideea că e cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, vremurile alea au apus. Nu simţi sărăcie nici măcar atunci când vezi o casă dărăpănată. Fiindcă şi o casă dărăpănată portugheză (cum am văzut în Faro) ştie să-şi păstreze demnitatea.

Pentru gurmanzi, e de reţinut că în Portugalia se mănâncă bine. Bucătăria lusitană are un specific aparte, chemat din istorie, şi, ca orice ţară răsărită lângă o mare întindere de apă, îşi creionează meniurile pe preparate din peşte şi fructe de mare. În special în Algarve, unde restaurantele (marisqueiras) te îmbie de la intrare cu imaginea a tot felul de vietăţi marine care abia aşteaptă să fie puse, într-o formă sau alta, în farfurie. Nu e nevoie să mergi în localuri scumpe şi de fiţe pentru a mânca bine. O doradă, un lup de mare, un ton sau nişte delicioase sardine se găsesc la tot pasul, chiar şi în tavernele fără pretenţii dar foarte prietenoase pe care le întâlneşti la tot pasul. Poţi începe masa cu gustările tradiţionale – între care o brânză în coajă groasă, extrem de puturoasă dar cu un gust fantastic, eventual pate de sardine sau diverse cocktailuri de caracatiţă şi alte fructe de mare – apoi e musai să continui cu un peşte, oricare ar fi acesta. În Algarve există diverse metode tradiţionale de preparare a lui, sosurile alăturate creaturii marine făcând diferenţa. Porţiile sunt mari şi relativ ieftine. Poţi asorta un vin alb sau un rose de calitate – de multe ori “vinul casei” e foarte bun. Ca aperitiv, e recomandabil un vin de Porto alb (soi rar în afara Portugaliei) iar la desert, în caz că te dai în vânt după dulcituri, un vinho de Porto clasic sau, pentru cei cu gusturi pretenţioase, un licoros de Madeira. Au şi portughezii “ţuica” lor: se numeşte aguardente şi e un fel de coniac, care uneori e din cireşe, alteori din smochine. Dacă e prea cald afară şi te trage aţa către bere, încearcă fără grijă o Sagres sau o Super Bock.

Biserica Nossa Senhora do Carmo din Faro

Biserica Nossa Senhora do Carmo din Faro

Lisabona si cocoșelul ei

Am vizitat, pentru doar câteva ore, şi Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări. Nu ştiu dacă e locul să scriu aici despre capitala Portugaliei, fiindcă nu am avut timp să-i simt cu adevărat parfumul. Am avut senzaţia că oraşul tramvaielor galbene şi al cocoşului de ceramică e un amestec de stiluri şi “simţiri”. De la modernismul din zona portuară, ce te întâmpină cu Parco das Nacoes şi al său vizitat Oceanarium imediat după ce treci magnificul pod Vasco da Gama (17,2 km, cel mai lung pod din Europa), şi până la străzile înguste din istoricul cartier Alfama (pe care taximetriştii se strecoară ca nişte şopârle viclene), Lisabona îşi arată puterea de seducţie dar şi o oarecare plictiseală ale cărei origini nu le-am dibuit. În tot cazul, zona dealurilor ce străjuiesc râul Tejo, cu străzi în pantă şi tramvaie micuţe, mi s-a părut a fi definitorie pentru un oraş colorat, un fel de Barcelonă ce n-a avut norocul de a da peste un Gaudi care să-i injecteze geniu. Sigur, Lisabona trebuie văzută şi trăită intens în toate zonele ei – Baixa, Belem, Chiado, Bairro Alto – dar am rezervat pentru altă ocazie această plăcere. Totuşi, m-am străduit să aflu care e povestea cocoşului pe care îl întâlneşti ca suvenir la tot pasul (alături de tramvaiele galbene, acele americanos importate în secolul 19 din Statele Unite).

Cocoşul portughez are diverse culori – galben, roşu, negru – şi este simbolul oficial adoptat de către Oficiul de Turism din Portugalia. Originile lui vin din Barcelos, un oraş din nord-vestul ţării în care, pe vremuri, locuitorii erau terorizaţi de un lung şir de crime ale căror autor rămânea necunoscut. Într-o zi, un călugăr care se afla în drum spre Santiago de Compostela, a fost suspectat de comiterea crimelor şi arestat. Călugărul nu a putut dovedi că nu este el vinovatul şi a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. În timp ce îşi aştepta sentinţa, el se ruga Fecioarei Maria să aibă posibilitatea de a mai ajunge o singură dată în faţa unui judecător. Acest lucru s-a întâmplat şi, în vreme ce călugărul urma să fie audiat, judecătorul se afla la masă, unde se pregătea să mănânce un cocoş, împreună cu prietenii. Călugărul şi-a expus încă o dată nevinovăţia şi, spre amuzamentul celor prezenţi, a arătat către cocoşul din farfurie şi a zis: “Sunt atât de sigur că sunt nevinovat încât cocoşul ăla va urla în momentul în care voi fi spânzurat!”. Toată lumea a râs dar nu s-a atins nimeni de cocoş. Şi ceea ce părea incredibil, s-a întâmplat: înainte de momentul spânzurării călugărului, cocoşul s-a ridicat de pe masă şi a-nceput să cânte. Nimeni nu s-a mai îndoit de inocenţa omului, care a fost eliberat şi lăsat să plece. Cocoşul a rămas de atunci un simbol naţional pe care portughezii îl expun prin casele lor în forme ceramice şi nu numai.

Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă

Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă

Portugalia e o ţară în care “e de mers”. TAP (Liniile Aeriene Portugheze) e singura companie aeriană care operează zboruri directe București – Lisabona iar biletele nu sunt scumpe. Luat din timp, un bilet dus-întors e în jur de 250 de euro. Odată ajuns în capitală, închiriază o mașină pentru a merge în Algarve. Merită. Merită să guşti din tot ceea ce are mai bun de oferit această ţară cu care Europa îşi deschide bogăţiile în faţa “păgânilor” de peste Baltă. Iar dacă la întoarcere vrei să iei ceva din Portugalia, ceva care să-ţi rămână pe veci în inimă, ia o “bucăţică” de fado. Fie că poartă amprenta celebrei Amalia Rodrigues sau a excepţionalei Mariza, acultând fado vei simţi cu adevărat parfumul unei ţări (şi al unui popor) de care e posibil să te îndrăgosteşti.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te