Alin Bozbiciu: „Dacă undeva sunt serios și responsabil, acel undeva este în atelier”

Interviu cu artistul Alin Bozbiciu realizat de Cristina Beligăr


Distribuie articolul

Pentru artistul Alin Bozbiciu actul în sine de a picta este pe ultimul plan. Știe că acest act se va întâmpla în atelierul său, pe o pânză de in, dar pregătirea propriu-zisă are loc pe alt teren.

Absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj în 2013, Alin Bozbiciu are o cromatică proprie și o expresie stilistică personală cu nuanțe de gri, roz pal și tonuri de bej, iar gestualitatea îi permite să lucreze mult pe suprafețe generoase. Uneori are sentimentul că din punct de vedere tehnic începe totul de la zero, alteori repetă un subiect pentru a elimina din clișeele conturate în jurul acelui subiect. „Frumusețea este atunci când te abați de la compoziția pe care o ai în cap și ai un zbâc”, spune Alin Bozbiciu.

2018 a fost un an solicitant pentru artistul născut în Sângeorz fiind pus în situația de a  respecta deadline după deadline. În luna noiembrie, a avut parte de cea mai amplă expoziție personală la Galeria Sztuki Dworcowa din Wrocław, Polonia și va începe noul an cu o expoziție colectivă la Musée de la Chasse et de la Nature din Paris, la invitația lui Mircea Cantor. Astfel, lucrările lui Alin Bozbiciu vor fi expuse începând cu 15 ianuarie 2019 alături de cele ale lui Marius Bercea, Corneliu Brudașcu, Dan Beudan, Mi Kafkin, Sorin Câmpan, Gheorghe Ilea, Ciprian Mureșan, Radu Oreian, Eugen Roșca, Șerban Savu, Gabriela Vanga.

Alin Bozbiciu | Foto: Dan Bodea

Noul an este de fapt o continuare a unei evoluții constante pe care Alin a avut-o în ultimul timp. Pentru 2019 se prevede un proiect artistic provocator în Lyon și altul în Tokio. „Prefer să nu explic foarte mult despre lucrările mele. Este suficient titlul, consider eu. Imaginea trebuie să te atragă în așa fel încât să mergi spre ea fără a fi dirijat de un anumit text”, consideră Alin Bozbiciu. În picturile sale abordează de multe ori scene ale spațiului privat, postúrile portretelor și ale animalelor plasate în prim-plan sugerând o stare de neliniște. Artistul face trecerea constant între lumea reală și cea pe care și-o imaginează apelând la referințe din istoria artei sau la figuri stilistice mitologice.

În interviul cu Revista Sinteza, Alin Bozbiciu a vorbit cu sinceritate despre obsesii și mentori, dar și despre responsabilitățile care vin odată cu asumarea „condiției” de artist.

Alin Bozbiciu (n.1989) a absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca în 2013. De atunci a avut lucrări expuse la Le Plafond, Amsterdam, Richard Taittinger Gallery în New York și în cadrul mai multor evenimente la Untilthen Gallery în Paris. În 2017, a participat la expoziția  “Life as a User’s Manual”, a doua ediție a Bienalei de Artă Contemporană, în Timișoara. În 2018, Alin Bozbiciu a avut  a doua expoziție personală, “Theatre as Life”, la Untilthen Gallery în Paris și a particiapt la expoziția “Time is the Game of Man”, a doua ediție a proiectului “Art of the Treasure Hunt” din regiunea Chianti, Italia, lansat de Luziah Hennessy și curatoriat de Kasia Redzis, de la Tate Liverpool. Lucrările sale fac parte din colecții private din Olanda, Belgia, Marea Britanie, Italia, Franța, Portugalia, Germania, Slovacia, Ungaria și România, dar și în alte colțuri de lume precum Coreea de Sud, Taiwan, China, Japonia, Mexic și Argentina.

„Culegi informații, le treci prin obsesiile tale

Care este prima amintire pe care o ai legată de artă? Când ai intrat prima dată în contact cu pictura?

Din copilărie – poate știți cum se întâmplă – , inexplicabil ai o atracție pentru desen. Îmi amintesc că făceam desene după benzi desenate. Prin clasele V-VIII am început să îmi conturez înclinațiile spre pictură și devenisem cumva cunoscut în școală pentru că eram mereu „salvat” de profesoara de desen de la diferite ore. Ceea ce era convenabil. Școala generală am făcut-o la Sângeorz, dar pentru a intra la liceu am dat admitere la Bistrița, la Liceul de Arte. Acolo nu am stat foarte mult pentru că nu îmi plăcea la cămin și, ca urmare, m-am întors la Sângeorz. Fiind toate locurile ocupate la liceu, am avut noroc cu cineva de la specializarea biochimie și așa am ajuns să termin la profilul de biochimie. În timpul acesta mergeam la atelierele de pictură, sculptură și ceramică de la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz și așa am avut ocazia să experimentez cu modelaj, sculptură, xilogravură, desen. Când a trebuit să dau la facultate, altă opțiune nu exista pentru mine în afară de Universitatea de Artă și Design din Cluj.

Din anul I, al doilea semestru, am fost remarcat de Brudi (artistul Corneliu Brudașcu, n.r.) la o expoziție organizată la Expo Transilvania căruia i-a plăcut foarte mult ce lucram eu atunci. L-a întrebat pe profesorul Marius Bercea cine e „băietul” și cu timpul am început să merg la el în atelier și să iau foarte în serios ceea făceam. Brudi este un mentor, un pedagog și un prieten extraordinar. Cei care îl cunosc știu că nu are un mare debit verbal, dar întotdeauna când spune ceva, punctează foarte bine. Mi-am cumpărat un șevalet pe care l-am așezat lângă șevaletul lui din atelier și pictam amândoi despărțiți de paleta de culori.

Alin Bozbiciu | Foto: Dan Bodea

Cu ce gânduri ai terminat facultatea?

Pentru mine era clar că vreau să lucrez cu o galerie, că vreau să trăiesc din pictură și să ajung să am lucrări expuse într-un muzeu. Trei lucruri simple, aparent, pentru care și în prezent lupt foarte mai mult, renunțând la alte aspecte ale unei vieți obișnuite. Dar până a ajunge într-un muzeu și a fi dorit din motive foarte obiective de acel muzeu, a lucra cu o galerie mulțumește ambele tabere. Finalul este însă peretele muzeului și potențialii vizitatori pe care îi are acel muzeu. De exemplu, Musée de la Chasse din Paris unde voi avea în luna ianuarie lucrări într-o expoziție colectivă, are în jur de 20.000-30.000 de vizitatori pe lună. Să nu mai vorbim de marile muzee de artă contemporană din lume.

Ai avut în luna noiembrie o expoziție la Galeria Sztuki Dworcowa din Wrocław, Polonia, despre care aminteai că a fost primul eveniment expozițional major pentru tine. Cum a venit colaborarea cu această galerie, în ce context?

Expoziția Mimesis: (Re)imagining the Real a fost susținută de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) în colaborare cu All that Art!Foundation și a venit la propunerea criticului de artă Maria Rus Bojan care a curatoriat evenimentul împreună cu Daria Bojan. Transpuse prin prisma gândirii mele, lucrările ating teme legate de teatru, de mitologie și nu numai. O parte din lucrările prezente în show-ul expozițional au fost achiziționate de doi colecționari din Argentina și Italia, dar și de un colecționar clujean. Îl consider un eveniment major pentru că este primul meu soloshow organizat de Maria Rus Bojan într-o instituție unde în urmă cu un an curatoriase un show Magdalena Abakanowicz, cu așa vizibilitate cum e Main Railway Station. De asemenea, am fost flatat de publicitatea amplă făcută expoziției.

În luna noiembrie 2018 Alin Bozbiciu a avut parte de cea mai amplă expoziție personală la Galeria Sztuki Dworcowa din Wrocław

„Dacă undeva sunt serios, acel undeva este în atelier”

Cât de important este să intri într-un circuit al pieței de artă? Ce înseamnă pentru tine ca artist acest „motor” denumit generic piață de artă?

Am constatat că poți să intri destul de ușor într-un circuit, dar este foarte important să ții ritmul. Partea grea vine când ai intrat în horă și trebuie să joci. Poți să dai înapoi, dar atunci trebuie să fii conștient că există mari șanse să îți închei cariera. Dorința mea este să evoluez cu pași mici, din aproape în aproape. Să nu existe fluctuații. Aici mă refer la colaborarea cu mai multe galerii, care ar trebui să vină în viața oricărui artist. În mare parte asta se întâmplă astăzi pentru mulți dintre artiștii tineri, cu precizarea că tânărul „vândut” e bruiat din cauza unui eventual succes fără a avea pregătirea psihică să îl gestioneze.

Eu, personal, am simțit că fac parte dintr-un circuit când am cunoscut pentru prima dată noțiunea de deadline. Lucrând sub presiune poți să ai surprize și să scoți din tine niște lucruri la care nu te aștepți. Anul acesta am avut deadline, după deadline. Pe cât posibil încerc să construiesc un fel de rutină pentru că îmi permit asta. Dar foarte ușor poți să ieși din atelier și să faci altceva. Nu te oprește nimeni. Eu am început să lucrez fără a avea gândul că lucrările mele vor fi expuse undeva. Pictam pentru mine. Faptul că întâmplător colecționarilor le-a plăcut, este partea a doua. Am un ritm și dacă nu lucrez o săptămână se simte pauza. De aceea nu am noțiunea de concediu, de vacanță. Am o jenă față de mine. Cum să merg undeva, dacă lucrarea nu e gata?. E ca o povară. Pentru mine, lucrarea din atelier în acel moment este singura responsabilitate. De fiecare dată când ies din atelier, îmi apar în minte cuvintele lui Seneca, „ne suntem unul altuia un teatru îndeajuns de mare” valabile și astăzi. Asta îmi oferă libertatea de a conștientiza că, nu de puține ori, contactul cu oamenii e un joc.

„Încerc să fiu constant în paleta de culori pe care o folosesc”

Ai sentimentul că de multe ori se vorbește despre artiști ca despre niște produse?

Aș aminti în acest caz observația unui critic american de artă, Jerry Saltz, care spunea că nu toată lumea e artist, dar toți sunt critici. În mare parte, în lumea artei, se vorbește cu cât s-ar putea vinde o lucrare mai târziu. Și da, de multe ori ai impresia că lumea se uită la tine ca la un produs. Ce facem cu tine ca să te vindem mai bine. Ca artist tânăr, mai ales dacă ești sensibil și dacă ești artist se presupune că ești sensibil, aceste atitudini te marchează. E greu să lucrezi în acest fel, când vezi că cel care îți cumpără lucrarea o cumpără din considerente de business. Sigur că există și la noi colecționari care sunt, să zicem, de partea artistului. Dar mulți acționează, în necunoașterea lor, împotriva artistului.

„Trebuie să vibrezi tot timpul, să fii sensibil la stimuli”

Ce ți-a insuflat Brudi cel mai mult lucrând alături de el?

De la Brudi cel mai mult am învățat tehnică. Nu atât subiectele lui mă inspiră. Dar am înregistrări video cu Brudi pictând și chiar și astăzi mă uit la aceste imagini. Poți să alegi să pictezi orice, fără a conta subiectul, dar e foarte important cum îl pictezi. Eu de multe ori, când merg în muzee și mă uit la picturi, asta vreau să văd. Să văd suprafața cum este compusă. Lucrând foarte mult, simți că ai o pensulație a ta pentru un subiect. De multe ori repet subiecte pentru a-mi elimina clișeele despre ce înseamnă acel subiect. Ideal ar fi pentru mine să epuizez acel subiect în câteva pânze într-o zi. Cum s-ar spune, să scot untul din acel subiect.

Și ai des acest sentiment?

Uneori, dar nu tot timpul. Se pictează de sute de ani și mediul nostru, al artiștilor este foarte clar: ai la dispoziție pânză, culoare, pensulă. Contribuția pe care o poți avea tu astăzi poate fi prin temă, mai exact prin modul în care abordezi o temă și o diseci. Nudul s-a pictat de sute de ani, natura statică la fel. S-ar putea însă ca modul în care tu compui o scenă să nu mai fie nicăieri în istoria artei. Dar tehnic, diferențele sunt foarte subtile. Desigur, atunci când ești genial, cum au fost Picasso de exemplu sau Francis Bacon, schimbi cursul istoriei artei foarte clar.

Există artiști pentru care ai făcut o „obsesie”?

La început mă obseda foarte tare El Greco, Caravaggio, Balthus. Apoi Lucian Freud și Francis Bacon. Dar parcă mai mult Francis Bacon pentru că el mi se pare mult mai creator. Din generația dinaintea mea îmi plac artiștii Victor Man, Marius Bercea și Mircea Cantor.

„Tot procesul de creație este explicabil până într-un punct”

Din cine sau din ce se compune lumea ta?

Artistul trebuie să fie precum un burete. Să absoarbă tot timpul. Să mergi în muzee, să te plimbi pe stradă, să ai rezidențe. Nimeni nu se naște din spuma mării. Trebuie să vibrezi tot timpul, să fii sensibil la stimuli. Am văzut recent lucrările lui Picasso din perioada roz și albastră. Culegi informații, le treci prin obsesiile tale. Ar trebui ca fiecare artist să aibă o obsesie, o frământare. Mulți nu știu își cunosc obsesiile și își ocupă timpul cu aflarea lor. Trebuie să fii obsedat tot timpul de ceva. Mai demult eram obsedat de porumbei. Acum de statuete. Tot procesul de creație este explicabil până într-un punct și apoi nu mai poate fi explicat. Pur și simplu în cazul meu se întâmplă să pictez o suprafață și să o analizez după. Este ca și când invit o orchestră pe scenă și apoi încep să o dirijez. Umplu acea suprafața și încep să o gândesc, să o compun. Niciodată nu este la fel. Mi se schimbă modul de a gândi de la un an la altul. Știu doar că trebuie să menții flacăra vie, să o alimentezi cu o carte, cu spectacole, cu întâlniri.

Cromatica pe care o folosești în lucrări poți spune că a devenit o expresie personală?

Încerc să fiu constant în paleta de culori pe care o folosesc. Eu, de obicei, nu suport soarele, sau zăpada. Nu îmi place să îmi apară în față o culoare puternică și de aceea prefer zilele înnorate, cu o lumină constantă, care dă o anumită armonie. În astfel de zile nu îți este distrasă privirea. Poți să ai o paletă monocromă, dar contează felul în care inventezi compoziția în așa fel încât să suplinească totul, cum e de exemplu „Guernica” de Picasso.

„Am vrut un atelier în care să lucrez și să fiu lăsat în pace”

Ce înseamnă pentru tine sintagma Școala de la Cluj?

Pentru mine Școala de la Cluj înseamnă Brudi.

Atelierul în care lucrezi se află într-un spațiu pus la dispoziție de Centrul de Interes, respectiv de managerii culturali care au părăsit Fabrica de Pensule când a avut loc conflictul din 2016? Cum te-ai raportat la acel conflict?

Eu nu prea știu ce conflicte au existat la Fabrica de Pensule. Faptul că au fost acolo conflicte știe orice taximetrist deja. Dar adevăratele motive ale conflictelor le știu doar cei implicați. Pentru mine însă e foarte simplu. Am vrut un atelier în care să lucrez și să fiu lăsat în pace. E primul meu atelier în adevăratul sens al cuvântului. Scandaluri întotdeauna vor fi. Când cineva se ocupă cu scandaluri nu face altceva decât să fugă de propria persoană. Adică îi este mai lesne să lupte cu oricine altcineva decât cu el însuși.

 

Alin Bozbiciu | Foto: Dan Bodea

Alin Bozbiciu | Foto: Dan Bodea

Care este părerea ta cu privire la ce se întâmplă în Cluj în termeni de expoziții de artă?

În primul rând sunt într-un fel dezamăgit de ceea ce a devenit astăzi Muzeul de Artă din Cluj pe care nu doar că nu îl putem compara cu marile muzee din lume, dar nici cu muzee din orașe ca Wrocław din Polonia. În cazul nostru avem un muzeu mort. Când a achiziționat ultima dată acest muzeu lucrări contemporane? De cele mai multe ori, criteriile pe care se organizează expozițiile de la muzeu sunt lipsite de sens, sunt organizate în pripă. Soluția pentru artiștii tineri este să se îndrepte spre galeriile și muzeele din străinătate și să nu aștepte să rezolve statul lucrurile pentru ei. Să ne amintim doar de povestea tristă cu Brâncuși și Cumințenia Pământului. Se întâmplă însă și lucruri pozitive în Cluj, dar sunt ca niște implozii. Faci o expoziție fantastică, dar nu știi câtă vizibilitate ai. O faci de multe ori doar pentru colegi.

Distribuie articolul
  1. Bine Aline, continua si fa ce-ti place, dar nu te neglija, si nu uita ca trebuie sa fii cat de cat ancorat in realitate si sa fii cu adevarat implinit ca om, asta implica si sacrificii, si familie si copii si munca ,,voluntara” pentru ei!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te