Alin Rus, antropolog în SUA, fost electrician în Valea Jiului: Valea Jiului a avut un rol simbolic în formarea societăţii româneşti

Valea Jiului, mineri, mineriade. Şi iar Valea Jiului. Un fenomen complex, care se lasă abordat multidisciplinar: sociologic, antropologic, politic, economic, istoric, juridic, din perspectiva psihologiei maselor, dacă ar fi să menţionăm doar câteva dintre domenii. Antropologul Alin Rus s-a născut şi a trăit odinioară alături de mineri. Şi chiar a lucrat alături de ortaci în subteran, ca electrician. Din această dublă perspectivă – ca ortac şi ca om de ştiinţă -, el ne oferă un punct de vedere mai aparte asupra Văii Jiului. De această dată, de dincolo de ocean, în calitate de cadru didactic universitar în SUA, specialist în antropologie.


Sinteza: Domnule Alin Rus, cum vi se înfăţişează minerii, pornind de la o dublă perspectivă a dumneavoastră: subiectiv, ca persoană născută în zonă şi care aţi lucrat alături de ei, i-aţi cunoscut nemijlocit, şi obiectiv, ca cercetător, care sunteţi obligat oarecum să vă detaşaţi de subiect şi să priviţi lucrurile obiectiv, prin intermediul instrumentelor ştiinţifice?

Alin Rus: În antropologie există o metodă de teren, numită metoda observaţiei participative. N-am să intru în detalii.

Sinteza: Da, şi-n sociologie există o astfel de metodă, folosită inclusiv de Dimitrie Gusti.

AR: Da, e metoda care se pare că a fost folosită de Malinowski; înainte a mai fost folosită de alţi antropologi şi sociologi, dar n-a fost numită aşa. Această metodă a observaţiei participative înseamnă să observi şi, totodată, să participi. Asta se cere de la un antropolog adevărat. Observaţia participativă spune că un antropolog sau un sociolog adevărat se duce pe teren, vede, se integrează în comunitate, face o serie de observaţii şi, în acelaşi timp, devine un participant. Ei, experienţa mea în Valea Jiului m-a ajutat ulterior – când am început să cercetez ştiinţific fenomenele sociale din zonă – să le înţeleg în profunzime. Cred că un om care a trăit mulţi ani într-o zonă, într-o comunitate umană, înţelege cel mai bine fenomenele sociale, economice, politice care au loc acolo. Dacă ar fi să mă gândesc la mineri: ei au cunoscut o evoluţie de la începutul exploatării carbonifere în Valea Jiului. Şi în ultimele mele scrieri chiar asta încerc să surprind: cum minerii au evoluat de la conglomeratul de grupuri etnice prin care a început mineritul Văii Jiului la fenomenul mineriadelor şi perioada actuală. În jur de 1850, când au început exploatările carbonifere în zonă, Imperiul austro-ungar a adus specialişti –maiştri, ingineri etc- din diverse regiuni ale acestui imperiu. Au venit în Valea Jiului cehi, slovaci, maghiari, germani, austrieci, ţipţeri, români, toate etniile care la vremea respectivă se aflau în Imperiul austro-ungar. Aceşti oameni cunoşteau foarte puţine lucruri, lumea minerului la vremea respectivă era una destul de simplă. Dacă vă uitaţi acum la arhitectonica coloniilor, încă veţi vedea acele case identice, care se întind uneori pe suprafeţe destul de mari, aflate acum la periferia oraşelor din Vale, în care locuiau minerii. Ei aveau o viaţă simplă: locuiau în aceste case, se trezeau dimineaţa când suna sirena de la mină, mergeau împreună la muncă, povesteau despre problemele şi necazurile zilnice, se întorceau înapoi după opt ore – de obicei aveau familii numeroase, cu mulţi copii – şi dacă mai aveau timp mergeau la cluburile muncitoreşti din zonă, de obicei duminica, tot cu colegii de muncă. Ţin minte dintr-un interviu cu o persoană în vârstă că îmi spunea că tatăl său, miner fiind şi lucrând ani de zile la exploatările din zonă, avea doar două perechi de pantaloni: o pereche de pantaloni o folosea duminica, la biserică şi la clubul muncitoresc, şi cealaltă pereche era de zi cu zi, cu care mergea la mină, unde lua salopeta şi intra în şut. Era un spirit de echipă, un spirit de comuniune, de solidaritate muncitorească. Acesta este şi titlul cărţii mele – Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească. Deci, această solidaritate muncitorească exista la începuturile exploatării carbonifere în Valea Jiului. Oamenii se cunoşteau şi, chiar fiind de diverse etnii – acesta este un lucru interesant – se înţelegeau foarte bine, fiindcă îi unea un destin comun, acel destin de mers împreună la mină, de lucrat împreună etc. În Valea Jiului se vorbeau 3-4 limbi străine şi toţi învăţau unii de la alţii şi limbajul general era o combinaţie între aceste 3-4 limbi principale –româna, maghiara, germana, uneori poloneza. Era un mod de viaţă demn, în spiritul valorilor muncii, un mod de viaţă în spiritul valorilor comunitare muncitoreşti. Aşa a început istoria Văii Jiului. În vremea respectivă, a fi miner însemna să fii un om demn, care-şi câştigă cu greu pâinea, dar care are un spirit drept, dedicat comunităţii şi familiei. Aceasta a fost o primă etapă în evoluţia comunităţilor muncitoreşti din Valea Jiului. O dată cu Unirea din 1918 şi înainte puţin, odată cu emergenţa naţionalismului în Europa, au început să se facă diferenţe între unii care sunt români şi alţii care sunt germani, maghiari etc. O parte dintre maghiari au plecat după 1918, la fel au făcut şi o parte dintre germani, dar cei mai mulţi au rămas, însă relaţiile erau puţin schimbate din cauza acestei doctrine naţionale, care promova interesele unora, a unui grup etnic, în defavoarea altor grupuri etnice. Minerii n-au aderat foarte mult la această doctrină naţională. De ce?! Fiindcă atunci când te duci la frontul de lucru, tu trebuie să te înţelegi bine cu cel cu care lucrezi, fiindcă el poate să-ţi salveze viaţa într-un anumit moment dificil în subteran. Atunci a început o tensiune, aceste viziuni politice s-au simţit şi la nivelul comunităţilor minereşti. Majoritatea minerilor aderau la valorile socialismului, dar asta nu înseamnă că minerii erau comunişti, în sensul pe care-l dăm azi termenului. Această aderare la valorile socialismului vine din spiritul comunitar al minerilor, iar spiritul comunitar vine din viaţa trăită în colonii şi munca la frontul de lucru în mină. A existat acolo şi un ziar, care se numea Republica Socialistă Valea Jiului. Socialiştii au văzut mereu în acest grup compact, bine închegat, o masă pe care puteau s-o manipuleze. Ei şi-au dat seama că spiritul acesta comunitar al minerilor poate fi folosit în interes politic. Exista o tensiune între valorile socialismului, valorile naţionalismului, o tensiune care s-a simţit şi la nivelul maselor muncitoreşti din Valea Jiului, o tensiune pe care au folosit-o şi cominterniştii în Rusia, pentru a-şi atinge ţelurile.

Clipboard01

După 45, când comuniştii au reuşit să vină la putere prin alegerile fraudate, minerii au început să fie folosiţi tot mai mult pentru a impune interesele comuniştilor. Vorbesc şi în cartea mea despre mineriada zero, care s-a întâmplat la Craiova, unde, în 1945, când exista încă regimul Rădescu şi încerca să se menţină la putere, erau câteva prefecturi mai loiale regimului Rădescu, una dintre ele fiind cea de la Craiova, unde soldaţii, ascultând ordinele de la centru, nu lăsau să cadă prefectura. Ei, atunci au fost aduşi mineri din Valea Jiului, pentru a devasta prefectura din Craiova, pentru a-i înlătura pe soldaţii de acolo şi a impune dictatura proletariatului, fiindcă asta urmăreau comuniştii. Minerii au făcut aceste jocuri politice dintr-un spirit comunitar; au crezut mai mult în valorile comunitariste decât în valorile socialiste, dar au fost prostiţi de comunişti.

Mergând mai încolo pe această linie istorică, nu putem nega faptul că acele grupuri etnice care au existat de la începuturile exploatării carbonifere au rămas în Valea Jiului şi a mai rămas şi acest spirit militant, muncitoresc, comunitarist.

S: Dar era diminuat acest spirit?

AR: Încă nu se diminuase. O să spun şi când a început să se diminueze. În 45 încă exista acest spirit şi numai după 50, când a început industrializarea puternică a României, au început să fie aduşi mineri mai ales din diverse zone ale României şi în general din zone rurale, ceea ce nu se prea întâmplase până atunci în Valea Jiului. Până atunci, minerul era profesionist, venea calificat în Vale. Deci, au început să vină oameni din România şi începe uşor să se dilueze acest spirit muncitoresc care formaseră comunităţile începând cu 1850. Dar, cei care veneau din alte zone trebuiau să adere la valorile muncitoreşti, minereşti din Vale dacă voiau să se integreze. Erau mulţi care nu se integrau. Minerul voia să câştige mai mult, să aibă o viaţă mai bună, voia să nu fie terfelit, demnitatea lui să nu fie călcată în picioare. De aceea, sindicalismul, începând cu 1850, a fost foarte puternic în Valea Jiului.

Revenind la 1950. Cei care au venit s-au integrat uşor-uşor în comunităţile minereşti, însă comuniştii încercau să-i folosească cumva pe mineri şi ideologic. Se zicea că minerul şi oţelarul erau cei pe umerii cărora se sprijină economia naţională, că ei duc greul economiei etc. Într-un fel, minerii au crezut în această ideologie şi au aderat la ea, însă, pe de altă parte, rămăseseră aceleaşi principii, că vor să aibă viaţa mai bună, că muncesc, dar să şi câştige etc. Şi vine anul 1977; eu văd greva de la Lupeni din 1977 ca un fel de coliziune, ciocnire între aceste două perspective. De ce?! În 1977, minerii au făcut acea uriaşă grevă de la Lupeni, din august, la care însăşi Ceauşescu a fost nevoit să vină din vacanţă şi să promită că le satisface o serie de revendicări. Ceauşescu voia ca România să devină independentă economic şi să mărească producţia de cărbune. Atunci se cerea „ţării cât mai mult cărbune”. Această lozincă, acest principiu punea o tensiune foarte mare pe mineri: lucrau în schimburi de 10 ore, câteodată stăteau 12-14 ore la muncă. Plus o serie de probleme legate de legea pensiilor. Toate acestea au dus la greva din 77. Acea grevă ne arată că minerii erau mult mai ataşaţi acestor valori comunitare decât ideologiei socialiste, aşa cum au văzut-o liderii din România de la acea vreme. Ei erau ataşaţi ambelor ideologii, dar cumva primau valorile comunitariste. După 77 s-au adus în zonă foarte mulţi securişti, minele au fost împânzite cu agenţi ai Securităţii, cu informatori. În plus, Ceauşescu a implementat aşa-numitele programe 2.000, 5.000, 7.000, 11.000, în care, într-un timp foarte scurt, trebuiau aduse valuri de oameni, conform cifrelor respective. Aceştia erau aduşi din zonele rurale sărace şi din întreprinderile din ţară. Dar pe cine trimitea un director de întreprindere?! Am făcut interviuri şi pe tema asta. Îl trimitea pe cel mai bun? Nu! Îl trimitea pe unul care făcea absenţe, care le trăgea şi la măsea, adică pe cei cu probleme. A mai fost şi militarizarea minelor, au venit unităţi militare, soldaţi. Toate aceste lucruri au contribuit decisiv la disiparea acelui spirit muncitoresc care a fost baza comunităţilor, baza închegării comunităţilor miniere din Valea Jiului, începând cu 1850. Acest spirit muncitoresc disipat, cu oameni aduşi mai ales de la ţară, care nu erau nici foarte bine pregătiţi profesional, a schimbat mult structura: şi etnică, dar şi comunitară. Pe lângă aceasta, începând tot cu acei ani – 1977, dar chiar înainte -, structura arhitectonică a Văii Jiului se schimbă, încep să se construiască tot mai multe blocuri, iar cei din colonii, care erau mineri din tată-n fiu, încep şi ei să guste, ca să zic aşa, din beneficiile vieţii la bloc. Adică nu mai aveai fântâna afară, nu mai încălzeai apa pe sobă etc. Aşa a început să existe o diferenţiere, au început să existe inegalităţi sociale şi în cazul comunităţilor minereşti: unii locuiau la bloc, alţii erau încă în colonii etc. Aceste schimbări s-au reflectat şi prin disiparea acestei comunităţi puternice muncitoreşti din Valea Jiului. La revoluţia din 1989 avem un alt tip de spirit în Valea Jiului decât cel de la începuturile exploatării miniere. Existau şi tensiuni între mineri, unii erau într-un anumit fel, unii erau din anumite regiuni etc. În ianuarie 1990, Frontul Salvării Naţionale s-a declarat partid politic. Până atunci, minerii – dar şi toată ţara – erau trup şi suflet Frontului, pentru că scăpasem de Ceauşescu. În momentul în care Frontul devine partid, începe şi manipularea pe valorile socialiste. Manipularea era făcută de agenţii vechii Securităţi, care, odată cu revoluţia din decembrie, îşi vedeau pierdute poziţiile de prestigiu, privilegiile. Şi au încercat, prin FSN, să-şi păstreze cumva aceste privilegii, prin politicieni infiltraţi în FSN şi prin maipulare. Mineriadele anului 90 au fost, de fapt, o luptă între două forţe: forţele democraţiei – care s-au simţit în Piaţa Uuniversităţii şi care voiau altceva decât a fost până în 1989 – şi forţele socialismului, sub forma Securităţii. Paranteză: în 1945, PCR era cel mai mic partid comunist din Estul Europei şi, ca să ajungă la putere, fiindcă nu avea oameni, a racolat oameni de pe treptele cele mai de jos ale societăţii româneşti. Aceşti oameni de joasă calitate – şi intelectuală, şi morală, din toate punctele de vedere – au ajuns şi agenţi ai Securităţii, şi directori de întreprindere etc. În 1989, ei nu voiau să lase puterea din mână şi i-au manipulat pe mineri prin intermediul celor trei mineriade – ianuarie, februarie şi iunie 1990 -, în aşa fel încât să poată să rămână la putere. Tot atunci, în martie 90, se înfiinţează SRI, care era de fapt vechea Securitate şi care făcea jocurile acestei clase care a venit la putere după 1945. Acum explic şi antropologic: omul este singurul animal care a reuşit să înfiinţeze un sistem pedagogic. Ce înseamnă un sistem pedagogic?! Un sistem în care transmiterea informaţiei de la o generaţie la alta devine baza cunoaşterii şi a înţelegerii realităţii. Eu aflu ceva, descopăr ceva şi transmit generaţiei următoare. Generaţia următoare se foloseşte de acel lucru, construieşte pe baza lui şi transmite mai departe. În felul acesta, noi reuşim să clădim civilizaţia. Însă unde se află puterea noastră, se află şi punctul nostru slab: partea neadaptativă a culturii. În momentul în care omul a creat autoturismul, el a vrut să parcurgă distanţe mari în timp scurt. A reuşit, dar nu şi-a dat seama că asta are şi o parte negativă, că va exista poluare cu noxe de carbon, poluare care va crea efetul de seră etc. Revenind la mineriade. Ce s-a întâmplat în 45 când s-au întors cu capul în jos valorile şi au ajuns la putere nişte neispărviţi ai societăţii, odată cu Partidul Comunist? Din punct de vedere antropologic, s-a perpetuat o cultură a escrocheriei, a nimicniciei, a oportunismului. Oameni care nu însemnau nimic, care arau marginalii oraşelor şi satelor au ajuns să-şi perpetueze propriile valori şi să le facă principii de gestiune a unei ţări. Ei, în acest climat, era foarte greu să-ţi menţii moralitatea. De ce: eu sunt moral, îmi văd de treabă, dar nu văd niciun rezultat. Cu minerii la fel: el care lucrează zi de zi în fundul pământului, e cinstit, corect etc câştigă mai puţin ca unul care s-a dat cu partidul. Atunci, omul se gândeşte că de ce să-şi sfarme oasele, când altul se descurcă mai uşor. Acest climat s-a perpetuat şi după 1989, când aceiaşi oameni, aceeaşi clică a ajuns din nou la putere. Dinozaurul comunist a fost înlocuit acum cu velociraptorul postsocialist: mizeria comunistă combinată cu ororile capitalismului sălbatic. Asta s-a întâmplat în România după 1989 şi cei care au crezut în moralitate, în valorile civice au rămas ori cumva marginalizaţi, ori au rămas să lupte cu morile de vânt, ori au emigrat. În opinia mea, cumva minerul şi Valea Jiului joacă un rol foarte interesant – simbolic, aş putea spune -, în formarea societăţii româneşti după 89, dar şi după 45. Aceste două momente sunt conectate, iar mineriadele anului 1990 n-au făcut decât să consfinţească şi să ajute la revenirea aceleiaşi clase politice care s-a impus cu ajutorul sovieticilor după 45 şi care şi-a perpetuat aceleaşi valori şi după 1989. Mineriadele anului 1999 sunt cu totul diferite de cele anului 1990.

S: Din ce spuneţi, răzbate cumva acordarea de circumstanţe atenuante pentru mineri, în cazul mineriadelor?

AR: Nu. Mulţi nu înţeleg un lucru, care se poate explica prin psihologia cognitivă, care ne spune că omul procesează realitatea prin categorii. Adică, mi-e mult mai uşor să zic că la mineriade minerii au fost violenţi. E o imagine simplă, prin care procesezi realitatea. Văd un şarpe şi zic că e mai bine să mă feresc de el, că poate e veninos, decât să mă uit ce culoare are, din ce specie face parte şi să-mi dau seama că, de fapt, e un animal inofensiv. Tot aşa e şi cu mineriadele: au existat mineri care au fost şi sunt violenţi prin spiritul lor, prin educaţia pe care au primit-o acasă, prin frustrările lor sociale etc. Dar am discutat şi cu mineri, cu maiştri sau cu ingineri care au salvat oameni la Bucureşti, care s-au dus acolo şi dacă nu se duceau era şi mai rău, erau violenţe mult mai cumplite dacă nu existau aceşti oameni. Mulţi s-au dus acolo ca umplutură, alţii să se distreze, alţii să vadă Bucureştiul, dar au existat şi unii care s-au dedat la violenţe, au dat în cap, au omorât, au devastat magazine.

S: Cum vă explicaţi faptul că în alte ţări cu mişcări muncitoreşti puternice – Polonia, Ucraina, dacă ne referim la mineri, Cehia -, cu bazine carbonifere mai mari şi cu mai mulţi mineri, n-au fost asemenea violenţe?

AR: Da… Aici ne referim la un lucru simplu: ne legăm tot de momentul 45. Aceste ţări de care aţi pomenit, Polonia, Cehia, care au tradiţie minerească mult mai puternică decât ţara noastră, au avut şi tradiţie comunistă, socialistă, mult mai bine conturată. Au avut partide cu lideri gen Pătrăşcanu, cum era la noi, adică veniţi dintr-o intelectualitate, cu anumite principii: credeau în egalitate, credeau în valorile socialiste, dar nu veniseră de jos, luaţi cu japca de puterea sovietică şi puşi la primărie sau în fruntea unei ţări. Acolo au fost partide puternice, cu o anumită tradiţie, care au ştiut cum să clădească o societate. Au clădit nu atât de mult pe violenţă, cât pe nişte valori – alte valori decât cele dinainte, capitaliste -, pe baza cărora o societate se putea construi.

S: Spuneţi şi dvs undeva în carte că mineriadele pot explica ceva din spiritul şi cultura minerească şi că nu pot exista asemenea mişcări fără un ancoraj în cultura şi mentalitatea oamenilor respectivi…

AR: Da, da… Cum spuneam atunci, la momentul 77, când s-au confruntat două tendinţe la nivelul maselor muncitoreşti minereşti: tendinţa comunitaristă şi cumva şi individualistă, dar erau şi ideile socialismului, care au început să fie implementate chiar înainte de 1945. Minerii au început să creadă, cu ideologia puternică de după 45, în aceste valori şi să creadă că ei sunt cineva doar pentru că lucrează la mină.

S: Minerii se considerau o categorie socială aparte? Şi, dacă ne referim la mineriade, considerau că sunt îndreptăţiţi ca, prin mijloace proprii, prin forţă, să rezolve problemele ţării?

AR: Da, cred că mulţi au crezut asta. Şi-a spus cuvântul ideologia comunistă de după 45, în care minerul era un simbol de bază, pe umerii căruia se clădeşte întreaga societate. Minerul şi siderurgistul. Şi ei au crezut că, dacă FSN i-a chemat, cu ajutorul Securităţii şi cu transport aranjat…

Clipboard03

S: Probabil, ei aveau convingerea că o fac pentru binele ţării.

AR: Ei au crezut că fac ceva bine, că ducându-se la Bucureşti, scapă cumva ţara de nişte bandiţi care demonstrează acolo, de terorişti care vor să creeze probleme, să dea jos guvernul. A fost şi această neînţelegere şi din această neînţelegere, minerii s-au trezit cumva după câţiva ani.

S: Aţi vorbit cu mineri, după ce a trecut o vreme de la mineriade? Ce au spus, cum au perceput ei ulterior ce au făcut la mineriade?

AR: Mulţi mi-au spus: măi, am fost manipulaţi atunci, atunci am crezut, mă, că ăia din Piaţa Universităţii sunt nişte pungaşi, bandiţi care vor distrugerea societăţii. Alţii au spus: măi, am fost nişte proşti. Atunci, în Vale nu ajungea nici măcar ziarul „România liberă”, ăştia luau ziarul şi-l aruncau la gunoi, înainte să ajungă.

S: Dvs cum i-aţi văzut, perceput pe mineri atunci, când i-aţi cunoscut direct, când locuiaţi în Valea Jiului şi lucraţi alături de ei şi cum îi vedeţi acum pe aceiaşi mineri de atunci, nu pe cei de acum? În cei 25 de ani scurşi de atunci vi s-a schimbat perspectiva asupra aceluiaşi personaj colectiv numit mineri?

AR: În vremea respectivă exista acest personaj colectiv, pe când în ziua de azi nu mai există. Dacă mă refer la percepţia mea vizavi de această problemă, se leagă şi de evoluţia mea intelectuală. Atunci eram un tânăr de 19-20 de ani, încă nu aveam o facultate. Normal că, atunci îi vedeam altfel pe mineri decât eu de acum, după o facultate, două masterate şi două doctorate. Se leagă cumva şi de evoluţia mea spirituală această înţelegere a minerilor. Am început să fac interviuri cu ei după ce am intrat la masteratul de antropologie culturală, adică după ce am terminat facultatea de filozofie, după ce s-au terminat şi mineriadele din 99. Atunci am început să înţeleg o serie de lucruri şi aspecte pe care, când eu însumi eram muncitor, electrician în subteran, nu le-am înţeles, fiindcă nu aveam orizontul intelectual pentru asta.

S: Acum, după ce ne-am mai lămurit cum a fost cu mineriadele, societatea românească ar trebui să-i condamne moral pe minerii de atunci care au făcut mineriadele sau să-i compătimească?

AR: Moral i-a condamnat întotdeauna. Moral i-a condamnat cumva şi pe nedrept, fiindcă i-a condamnat grosso modo. Dar nu minerii toţi au făcut violenţe în 1990; au făcut o mică parte, e mult dacă zic 10%. Da, cei care au făcut violenţe atunci ar trebui condamnaţi şi moral, şi penal, dar ar trebui condamnaţi şi liderii care au creat această mişcare, fiindcă mineriadele anului 90 n-ar fi fost posibile fără o logistică, care a fost pusă la punct de securitate, cu o parte din conducerea FSN de atunci.

S: Îl citaţi undeva în carte, aprobându-l, pe Emil Constantinescu, care spunea că „această violenţă repetată a minerilor trebuie înţeleasă ca pornind de la lozinca politică a „clasei muncitoare ca forţă conducătoare a statului”, situată deasupra instituţiilor şi legitimă în mod natural”. Tot în carte spuneaţi că „se confirmă încă o dată metafora lui Augustin Doinaş care vorbea despre mineriade ca reprezentând o eternă latenţă a societăţii şi vieţii politice româneşti postdecembriste”. Avem noi, structural, o potenţialitate pentru violenţă?

Eu, ca antropolog, nu cred în retorica aceasta naţionalistă, care zice că noi suntem români, alţii sunt polonezi, americani etc. Românul este o creaţie a unui sistem politic, social, economic, în anumite condiţii istorice date. Şi care vorbeşte o anumită limbă, care şi ea are o anumită influenţă asupra structurilor cognitive. Acesta este românul. Nu cred că există în genele românului, ca să zic aşa, o anumită propensitate pentru violenţă. Nu! Nu cred asta. Şi, ca antropolog, specialist pe antropologia violenţei, nu cred că există în genele omului o propensitate spre violenţă. Noi toţi putem fi violenţi, avem cumva posibilitatea de a fi violenţi atunci când valorile şi lucrurile pe care le iubim sunt atacate. Această violenţă aş defini-o, dacă doriţi, şi din punct de vedere antropologic. La fel şi violenţa minerilor din 1990: au fost violenţi fiindcă şi-au văzut atacate o serie de valori la care ţineau şi care erau valorile aflate la baza creării comunităţilor miniere începând cu 1850. Minerii au fost manipulaţi, li s-a spus că vin Raţiu, Câmpeanu şi că închid exploatările miniere, că o să ajungă muritori de foame.

S: Era un fel de legitimă apărare?

AR: Da, ei au reacţionat – vorbesc cu acest generic „ei”, dar nu toţi au fost violenţi.

S: Cum vedeţi Valea Jiului astăzi?

AR: Valea Jiului, astăzi, nu mai este o vale a minerilor. Cu grupuri de prieteni, arhitecţi, sociologi etc, am încercat cumva să păstrăm ceva din patrimoniul industrial al Văii Jiului. Minerul – nu numai că, în urma acestor schimbări economice, în care numărul lor a fost redus foarte mult – fost şi total demoralizat, aruncat la marginea societăţii, nu de cineva anume, ci de un trend economic global. Minerul actual nu mai este conştient nici de propria lui istorie. Minerul actual este un om care încearcă să se adapteze la o societate în care el este un element anacronic. Minerii de astăzi din Valea Jiului reprezintă nişte anacronisme, nişte oameni care au rămas într-un buzunar al economiei, într-un colţ marginal în Europa, într-o zonă economică care trebuia restructurată demult.

 

S: Ce ar trebuit să fie făcut acum în Valea Jiului?

AR: S-ar putea face multe. O dată, avem de-a face cu o Vale a Jiului depopulată, care e la jumătate din populaţia de odinioară, iar din această populaţie declarată, mulţi lucrează în străinătate. Şi eu sunt parte din populaţia Văii Jiului în scripte, dar trăiesc în SUA şi merg acolo o dată la vreo doi ani. Valea Jiului e compusă în mare parte din pensionari. Aceste fenomene conjugate – demografic, economic, politico-social – dau o rezultantă foarte sumbră. Valea Jiului nu mai este a minerilor, patrimoniul industrial mineresc se distruge, se pun la pământ 150 de ani de istorie a mineritului, care reprezenta ceva.

S: Ce poate să facă statul român pentru Valea Jiului, ce pârghii are? Pentru că pe alţii nu-i putem presa în vreun fel, mă refer la companii…

AR: Statul român e condus de nişte oameni pentru care primează interesele particulare mai mult decât interesele celor pe care – să zicem – îi reprezintă. Statul român ar putea să facă multe dacă ar fi condus de nişte oameni care ar vrea să-i reprezinte pe cei pe care sunt puşi să-i reprezinte. Dar, în general – nu putem generaliza sută la sută – statul român e condus de nişte oameni pe care îi interesează foarte puţin cetăţeanul şi mai mult interesele lor private.

S: Bun, dacă şi dvs. spuneţi că exploatarea zăcămintelor de minereu din Vale nu mai este rentabilă, ce s-ar putea face acolo? Adică, dacă ne uităm la balanţa costuri/beneficii, merită luate măsuri pentru repopularea Văii Jiului, pentru investiţii în minerit, pentru păstrarea patrimoniului etc?

AR: De exemplu, în zona Liverpool din Anglia, o serie întreagă de întreprinderi foste miniere au fost transformate în muzeu, sunt exploatate în scop turistic. Deci, s-ar putea integra şi Valea Jiului într-un circuit turistic internaţional şi, mai mult, s-ar putea exploata potenţialul natural al regiunii, s-ar putea produce energii alternative, energii verzi.

S: Deci, aceste două direcţii – turismul şi energia verde – le vedeţi ca fiind posibile şi de viitor pentru Valea Jiului?

AR: Nu, acestea ar fi adiacente. Ideal vorbind, dacă am avea nişte lideri politici responsabili, care să nu vrea să-şi umple doar buzunarele lor, ci să facă ceva şi pentru oameni, s-ar putea aduce multe întreprinderi care să deschidă diverse fabrici. Cum s-a făcut în zona Arad şi Timişoara, unde s-au deschis diverse fabrici de maşini, pantofi, cadre metalice etc. Totuşi, în Valea Jiului au existat şi există licee industriale, şcoli profesionale, Institutul de mine Ptroşani, unde sunt mulţi oameni cu pregătire tehnică. Aceste lucruri s-ar putea exploata. Un om de afaceri care vrea să deschidă o întreprindere pe un anumit domeniu, ar găsi acolo specialişti. Dar asta, cum spuneam, vorbind la modul ideal, dacă ar exista lideri care ar avea o anumită viziune politică, economică, care ar putea reflecta raţional la problemele comunităţii etc.

S: Dar, până la urmă, ajungem tot la firme, nu la stat, ajungem la banul privat.

AR: Statul ar putea crea infrastructura şi principiile pe care un investitor care ar vrea să vină şi să deschidă ceva în Valea Jiului să ştie că se poate baza. Fără această infrastructură, disponibilitate şi principii, nu există nici economie de piaţă. Investitorii se tem şi nu se tem de mineriade; se tem de faptul că o mare parte din profit ar trebui să-l dea ca mită. Dar acesta nu e numai în Vale, ci e un fenomen endemic pentru România. România aş clasa-o în zona statelor corupte sud-americane, în care corupţia şi clicile locale de baroni fac jocurile economico-politice şi care determină, până la urmă, şi profilul socio-economic al regiunii şi ţării respective.

Clipboard02Alin Rus (n. 1973) este antropolog în SUA (University of Massachusetts, Amherst) şi, în anii 90, a lucrat ca electrician în minele din Valea Jiului. Printre altele, a scris două cărţi despre mineri şi Valea Jiului: „Valea Jiului: O Capcană istorică” (2003) şi „Mineriadele: Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească”, Editura Curtea Veche, 2007. În prezent, Alin Rus este Teaching Assistant la UMass Amherst, Anthropology Department şi urmează al doilea doctorat la UMass Amherst.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

19 − one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te