America, bancherul şi Dăbulenii

Pentru Mişu Negriţoiu, America a fost emoţia care l-a făcut să înţeleagă ce nu era în regulă în România anilor 80. Însă deşi putea rămâne în ilustrata cu „Crăciun la New York”, a preferat să se întoarcă acasă. Să-şi lase „legacy-ul” celor de aici.


Distribuie articolul

 

„Sunt conservator faţă de risc, «nu joc» la bursă, nu am afaceri proprii. Am avut o tentativă – mai degrabă din pasiune – cu o mică fermă de albine, Apicornu, în care am investit cam 10.000 dolari; dar pe care am lichidat-o, fiindcă nu a găsit clienţi. Sau nu am dedicat suficient timp acestei activităţi… Probabil, ca în orice, succesul vine la pachet cu multă sudoare…”, scrie la „despre mine” Mişu Negriţoiu pe negritoiu.ro, un loc care dezvăluie un om pasionat de bucatele tradiţionale, cu mult drag de ţară şi cu o conştiinţă imensă a nevoii de implicare în viaţa publică. „Dialogul ne ajută să învăţăm, să participăm la treburile «cetăţii» şi să ajutăm la formarea şi decontarea valorilor. Noi toţi contribuim la creşterea bunăstării şi prosperităţii ţării noastre. Schimbăm idei şi împărtăşim experienţa fiecăruia”. A schimbat şi cu Sinteza idei într-un interviu realizat la început de iulie, când se pârguiau primii pepeni verzi de Dăbuleni, localitatea în care Mişu Negriţiu vedea lumina zilei la 26 mai 1950.

Domnule Negriţoiu, încep cu o întrebare care poate părea banală: vă plac pepenii verzi sau cei galbeni?

Mai mult verzi, pentru că în zona noastră sunt mai mulţi pepeni verzi , decât galbeni.

misu negritoiu

Mișu Negrițoiu

V-aţi născut la Dăbuleni. Povestiţi-ne cum era Dabuleniul lui Mişu Negriţoiu? Când aţi fost ultima dată la Dăbuleni?

Pe vremea copilăriei mele era mai romantic decât acum. Civilizaţia aduce plusuri şi minusuri. Lumea acuma este mai agitată, munceşte mai mult, acordă mai puţină atenţie calităţii vieţii. Pe vremea mea era mai arhaică, dar mai relaxată, mai plăcută, chiar dacă ziua de lucru începea mai devreme. Nu pierdeam nopţile aşa de mult cum o pierd acuma. Eu mă trezeam dimineaţa într-un car cu boi, care mă ducea cu părinţii mei sau cu mătuşi la câmp şi acolo vedeam lumina zilei. Îmi plăcea mai mult atunci. Oamenii aveau mai mult timp pentru ei. Erau tradiţii – hora în sat duminica, de exemplu, unde se întâlneau băieţi şi fete. Şi biserica era biserică, lumea nu lucra niciodată duminica. Acum nu mai au duminică, nu mai au sărbătoare. Mama mea gătea întotdeauna ceva special duminica şi, după ce venea de la biserică, ne adunam toţi în jurul mesei şi ne bucuram de bucate. Pe vremea aia nimeni nu ţinea dietă – nu era nevoie să apelezi la dieteticieni care să-ţi spună cum să mănânci. Era un echilibru. Nu prea mâncam carne în timpul săptămânii, am crescut mai mult cu produse lactate, iar mesele erau destul de regulate. Este adevărat că acolo fiind o zonă viticolă, mama ne servea şi cu un pahar de vin aproape la fiecare masă. Dar niciodată nu eram supraîncărcaţi. Eram mult mai autentici. Aşa am copilărit.

Este o zonă interesantă a României acolo. Ce potenţial loc are Dăbuleniul în ecosistemul agriculturii europene? Poate fi un model pe care să-l replicăm în alte zone rurale din Romania?

Da, poate fi luat ca model. Chiar în comparaţie cu multe comune din zonă, dăbulenii au fost foare gospodari, foarte muncitori şi stimulentul lor de bază era să arate mai bine decât vecinul lor. Dăbuleniul este acum un oraş, dar asta este discutabil, ce fel de oraş este. Fiecare generaţie a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor de trai – şi-au făcut case mai frumoase; baie în casă de la casă şi alte lucruri şi s-a ajuns la o comunitate bine constituită, aşezată, cu de toate. Pe o rază poate de zeci de km şi mai ales pe malul Dunării n-am mai văzut comunităţi rurale atât de bine clădite. Şi care să muncească aşa de mult. Am însă un reproş pentru ceea ce fac acum – este foarte multă muncă inutilă. Este ca o roată care se învârte în gol. Asta însă nu neapărat din vina lor, ci şi pentru că cel mai puţin reformat sector este agricultura. Mi-a plăcut însă întotdeauna la Dăbuleni faptul că oamenii au avut o dorinţă de a face mai mult şi mai mult. Nu s-au mulţumit niciodată cu puţinul. Până la urmă acesta este imboldul dezvoltării.

Cum era şcoala în care aţi învăţat? Adolescent fiind, aţi avut un model?

Primul meu model au fost părinţii, bunicii, familia. Valorile pe care le-am cules de le ei – să fii cinstit, să nu furi, să munceşti – am încercat să le transfer copiilor mei. Am mai învăţat de la ei să nu mă mulţumesc cu puţin şi să fiu muncitor. Asta m-a caracterizat toată viaţa şi asta fac şi copiii mei acum. Astăzi impunem valorile de cinste, corectitudine prin modele de guvernanţă sau prin coduri de etică. În trecut ele veneau de la familie. Comunismul a deformat aceste valori; tot ce-şi doreau părinţii în comunism era să găsească o poziţie călduţă pentru copiii lor, în aşa fel încât acesta să câştige fără să facă nimic. Şi în loc de valorile sănătoase a apărut clientelismul. Două lucruri urmăreau părinţii şi în Dăbuleni : unu – copiii să facă şcoală, să nu se mai chinuiască cu munca pământului, ca ei şi doi – să câştige nişte bani, dar să nu ştie ce-i sănătatea muncii. Sigur, amândouă se fac cu şcoală, face parte din pachetul educaţional, dar şcoala nu era văzută ca un mijloc să te realizezi, ci un scop în sine. Scopul în sine era să obţii o diplomă care să servească drept recunoaştere, o diplomă care cumva diminua valoarea individuală, pentru că îţi punea în faţă hârtia şi mai puţin personalitatea. Asta este „valoarea” care s-a transmis în perioada comunistă şi din păcate s-a prelungit şi după. În societatea românească, diplomele universitare sunt ca o modă, nu mai reflectă valoarea. Părinţii mei au fost ţărani. Taică-meu s-a prăpădit când eram foarte mic, am fost crescut de mama mea şi de bunici, care nu erau prea sofisticaţi şi nu prea ştiau ce se întâmplă pe la şcoală. Cu toate astea, mi-au oferit valori de bază, un cadru prin care am putut să mă realizez. Pentru noi atunci realizatul era să ne autodepăşim şi să fim mai buni, mai pregătiţi decât părinţii noştri şi eventual să ajungem într-o comunitate sătească mai sofisticată decât cea sătească. Eu am fost elev premiant, deşi nu făceam meditaţii şi nici nu mă îndruma nimeni acasă, pentru că ai mei ştiau să citească şi să se semneze, dar nu erau intelectuali. Cu toate astea, eu am crescut cu spiritul lecturilor şi aş putea spune că ăsta a fost al doilea meu mentor – am citit foarte, foarte mult. Am crescut cu marii clasici pe programul de culturalizare al ţăranilor, prin care se trimiteau tone de cărţi la ţară şi pe care le primeai obligatoriu dacă-ţi cumpărai matriale de construcţie. Vroiai să iei doi saci de ciment, îl cumpărai şi pe Victor Hugo. Eu eram aspiratorul tuturor cărţilor pe care le primeau vecinii noştri – Flaubert, Hugo, Tolstoi… Când primeam premiile de la şcoală, aproape că făceam lobby pe lângă dirigintă şi educatoare ce carte să-mi dea. Într-un an vroiam neapărat să citesc „Mizerabilii”, care era în cinci volume. Şi le-au cumpărat, la şcoală, pentru premii, dar era prea mult să mi le dea pe toate cinci. Mi-a dat vreo 2-3 şi a trebuit să mi le cumpăr pe celelalte. Deci al doilea mentor al meu a fost biblioteca sătească, lecturile. Acolo, la Dăbuleni – spre ruşinea mea pot spun asta – am citit cel mai mult, deşi mergem împreună cu mama la toate muncile câmpului – secerat, prăşit sau păşteam animalele. Când mergeam cu vaca la păşune citeam şi câte o carte pe zi. Odată am pierdut vaca, aşa de cufundat eram în lectură. Mi s-a mai întâmplat recent la Istambul în aeroport, aşteptam avionul şi citeam, citeam… şi n-am sesizat când a plecat cursa mea.

Portret de familie la Dăbuleni: Mişu Negriţoiu cu căciula lui de blană de miel, alături de mama si cele două surori mai mari (în rândul din spatele său)

Portret de familie la Dăbuleni: Mişu Negriţoiu cu căciula lui de blană de miel, alături de mama si cele două surori mai mari (în rândul din spatele său)

Cine v-a îndrumat către Facultatea de Comerţ Exterior?

În Dăbuleni era o unitate militară de transmisiuni, unde veneau băieţi mai educaţi, cu liceu. Noi eram vecini cu ei, iar ei veneau pe la mama, că avea vin şi fructe. Unul dintre băieţi, bucureştean, absolvent de liceu, îmi dădea cărţi să citesc, opere destul de sofisticate pentru mine la vremea respectivă, cum ar fi Manuscrisele de la Marea Moartă. El mi-a spus că a dat admitere la Facultatea de Comerţ Exterior, pe care o considera cea mai bună facultate. Nu ştiam eu atunci ce e comerţul exterior, dar mi-a intrat atunci în cap chestia asta. Făceam abstracţie de ceea ce se întâmpla în jurul meu – bunicii mei au suferit, ei au fost chiaburi, am trăit episoade când ne-au luat totul din curte şi din casă, dar asta nu m-a împiedicat să-mi doresc să merg la cea mai bună facultate. N-am spus nimănui asta, nu îndrăzneam. Pe furiş, când s-au afişat locurile de la facultăţi la mine la liceu, am văzut că se dă examen la matematică şi la o limbă străină. La matematică eram bun, dar aveam o problemă cu limba străină – cum să înveţi o limbă străină la Dăbuleni? Am făcut două limbi obligatorii – una pe care m-am străduit s-o uit, rusa, şi a doua franceza, destul de de baltă, aşa. Până la urmă m-a adoptat un unchi de-al meu, în ultimul an de liceu, ca să pot să fac franceză mai bine. Şi aşa am ajuns la Comerţ Exterior şi la Bucureşti.

Dar mama ce-a zis când i-aţi spus că vreţi să mergeţi la Facultatea de Comerţ Exterior? Nu v-a întrebat ce-o să vă faceţi?

De-asta zic că, până la urmă, a fost mentorul meu principal… Mama, ca toţi ţăranii adevăraţi, a fost de o înţelepciune fără margini. Mai aveam două surori, mai mari decât mine, şi conform tradiţiei, ele urmau să se căsătorească şi să plece de acasă, iar eu ar fi trebuit să rămân cu familia. Dacă m-aş fi făcut tractorist şi aş fi rămas să lucrez pământul, mama mea ar fi fost cea mai fericită. I-ar fi plăcut şi dacă mă făceam inginer agronom sau silvic sau chiar doctor, pentru că şi aşa aş fi putut să mă întorc şi să profesez de acasă. Însă niciodată nu s-a văicărit, nu s-a plâns că o las singură, când am decis să plec… Dacă făceai Comerţ Exterior, era clar că nu te mai întorceai niciodată acasă. Mama a suferit pentru mine şi pentru binele meu. Ăsta era modelul de educaţie atunci – sacrificiul propriu pentru binele celuilalt. Nu sacrificiul celuilalt pentru binele tău. Ea m-a lăsat să zburd, a fost extrem de înţelegătoare.  Dar repet, asta are la bază o înţelepciune de-aia ţărănească la bază. Era un sistem de valori la care se raporta comunitatea.  Ei, aceste valori s-au pierdut ulterior. Generaţia mea care a rămas acolo nu mai avea măsură, nu mai avea valori, nu ştiau nici ce mâncau. Adică până la urmă, dacă te uiţi la reţetele de atunci, sunt într-o combinaţie care se adresează unor anume nevoi, veneau din tradiţie. Acum totul e alandala, nu mai există nici oră de masă. Atunci totul era foarte bine dozat, inclusiv munca, zilele de odihnă, duminicile, sărbătorile. Acum oamenii nu mai au această structură a vieţii, în ciuda faptului că au acces la servicii moderne. Poate cel mai mare cadou pe care l-am făcut Dăbuleniului este că am ajutat să se facă acolo un liceu şi un centru medical care a devenit un spital foarte important în zonă. Eu le-am cumpărat primul ecograf. Dar deşi acum au posibilităţi mai mari să-şi urmărească sănătatea, comunitatea nu e organizată. Cred că ne lipseşte capitalul social care înainte era.

De la comunitate închegată şi cu valori, cum era Dăbuleniul, aţi ajuns în Bucureşti. Cum a fost? Aţi avut ocazia să locuiţi şi în alte metropole. Este Bucureştiul un oraş în care să vrei să trăieşti?

Pentru un ardelean, cred că-i o spaimă. Pentru mine a fost un şoc, aproape că n-am rezistat, şi-o nostalgie – m-a apropiat de Goga. Nu înţelegeam ce caut acolo. Până atunci nu ajunsesem în niciun oraş mare. Ultimul an de liceu l-am făcut la Corabia, care-i o urbe liniştită. Şi am ajuns dintr-o dată, în 1969, într-un oraş foarte agitat, cu trafic, cu lipsa de reguli, cu aglomeraţia, cu îmbrânceala de la facultate, cu bătălia pe cartelă, pe cămin. Şi nu aveam bani. Am plecat de-acasă cu 600 de lei pe care mi i-a dat o soră de-a mea, care era tot salariul ei pe o lună. Vreo doi ani am avut agonii aproape, nu aveam nimic urban în mine. Am vrut să mă întorc acasă şi din nou mama mea a intervenit să nu plec, că dacă m-am apucat de un lucru, să-l termin. Partea bună a fost că la facultate era lume de peste tot – Cluj, Mediaş, Sighetu Maramaţiei, Baia Mare, Craiova, Bucureşti. Toţi erau şefi de promoţii, cum am fost şi eu, la liceul meu. În primii ani, totuşi, chiar şi facultatea m-a dezamăgit, pentru că nu era chiar ceea ce credeam. Era mai seacă, aşa. După aia a devenit mai interesantă, partea de drept comercial, de drept internaţional….

„În '90 am descoperit ce stătea la baza economiei americane, a societăţii, instituţiile pieţei, proprietatea privată, bursa de valori, lucruri. Şi aşa am şi ajuns să acumulez o experienţă şi cunoştinţe care să mă ajute să vorbesc cu investitorii străini, să înţeleg ce vor ei”

„În ’90 am descoperit ce stătea la baza economiei americane, a societăţii, instituţiile pieţei, proprietatea privată, bursa de valori, lucruri.
Şi aşa am şi ajuns să acumulez o experienţă şi cunoştinţe care să mă ajute să vorbesc cu investitorii străini, să înţeleg ce vor ei”

Ce aţi făcut cu primii bani pe care i-aţi câştigat?

Îmi plăteam gazda. Eu n-am făcut bani decât din salariu, n-am avut alte surse de venit. Verile lucram şi în liceu şi la facultate, la Dăbuleni, la staţiunea viticolă şi IAS. După ce am intrat la facultate, primeam acasă mai puţin de lucru, pentru că de-acum eram cineva în Dăbuleni. Nu se prea ştia ce-i cu Comerţul Exterior, dar oricum, eram la facultate. Şi pentru că nu mă mai puneau la sapă, puteam să lucrez pe bani, cu care-mi cumpăram haine – uniformă, echipament de sport… mi-am luat şi pastă de dinţi şi periuţă de dinţi… mă urbanizam. Erau deja lucruri mai sofisticate. Făceam ceva economii şi pentru vacanţe, în studenţie mai mergeam în tabere la Costineşti. Când am terminat facultatea, salariul meu mergea pe masă, casă şi nu mai aveam altceva, cât am stat în gazdă. Pe urmă am luat un apartament mai mic şi aveam de plătit rate. Şi cam asta am făcut, până târziu de tot. Bani aşa îndestulători am avut de-abia când m-am dus la bancă. Până atunci tot făceam socoteli în fiecare zi, să vedem cât mi-a mai rămas. Făceam liste de cumpărături, toate astea… Am şi acuma liste, bonuri şi chitanţele de întreţinere din perioada respectivă şi mă uit la ele aşa, cu nostalgie.

Aţi avut ocazia să mergeţi în America la începutul anilor 80, când România comunistă trecea prin cea mai sumbră perioadă. Care a fost prima impresie? Cum v-aţi explicat ceea ce se întâmpla acasă, având acest termen de comparaţie?

Ăsta a fost al doilea meu şoc, după Bucureşti. Am început să ies din ţară chiar mai devreme, am lucrat la o întreprindere de comerţ exterior care avea contracte prin Europa, şi primul oraş pe care l-am văzut a fost Bruxelles, apoi Roma, ba chiar mi-am făcut un stagiu de practică la Paris, în septembrie 1972. Băteam Parisul cu piciorul şi mi-a rămas în amintire foşentul frunzelor din cimitirul Pere La Cheze. Nu mâncam aproape nimic ca să economisesc banii de cadouri pentru familie. În America m-a trezit în altă lume. Am ajuns la New York în toamnă şi am prins acolo Crăciunul şi a fost poate prima mea conştientizare că lumea noastră dinainte trebuie să fi fost alta; că lumea este alta. La noi, sărbătorirea Crăciunului – ca şi cununia, de altfel – era cel puţin descurajată. Când am ajuns la New York şi am văzut oraşul luminat de Crăciun, şi-am auzit cântecele, şi-am simţit veselia aia continuă mi-am zis că asta este lumea în care ar trebui să trăim. Toate astea mă duceau cu gândul la tradiţiile pe care le ştiam eu la nivel mic, din Dăbuleni, dar erau mult mai strălucitoare şi mai luminoase. A doua oară când am fost în State am ajuns la Washington. Eram în acordul comisiei mixte România – Statele Unite şi departamentul comerţului ne-a dus la teatru, la o piesă teatru, „Christmas Carol”. Şi văzând toată lumea aia din sală urmărind o piesă de Crăciun, mi-am dat seama că civilizaţia nu presupune renunţarea la tradiţii, dimpotrivă. Şi atunci s-a produs pentru mine declicul, care s-a accentuat ulterior prin alte experienţe. Eram mult prea închişi, mult prea închistaţi. Atunci cred că mi-a trecut pentru prima dată în minte că suntem într-un fel de închisoare asumată, şi stăm acolo între aceşti pereţi şi nu vedem nimic din ce este dincolo. Mă simţeam întârziat cu 10 ani faţă de colegii mei şi nu doar pentru că eu veneam de la ţară, ci şi pentru că ei au înţeles aceste lucruri mult mai devreme. Au aflat ce se întâmplă poate din familie, din cărţi, de la radio… Eu nu aveam chestiile astea. Foarte curios este că acolo m-am adaptat foarte repede.  La New York – primul oraş în care am ajuns, oraşul care te lasă pe tine cu tine însuţi – făceam analize, mă uitam la piaţă şi le trimiteam în ţară. Îmi luam o cărămidă de ziare la sfârşit de săptămână şi o cafea şi stăteam şi citeam fără niciun fel de presiune. Era o dezinhibare totală, opusul presiunii permanente pe care o simţeai când te întorceai. Nu am avut niciodată sentimente mai rele decât când mă întorceam în ţară, aşa mare era diferenţa între cele două lumi.

Mişu Negriţoiu alături de cei doi copii ai săi – Brânduşa, care a absolvit Taft University şi Ştefan, absolvent al Duke University

Mişu Negriţoiu alături de cei doi copii ai săi – Brânduşa, care a absolvit Taft University şi Ştefan, absolvent al Duke University

Nu v-aţi gândit să rămâneţi?

Nu m-am gândit. După New York şi Washington am ajuns la Los Angeles, unde era o comunitate românească puternică. Erau oameni plecaţi de dinainte de război – pe majoritatea i-am cunoscut la biserică – şi sufereau după ţară, pentru că se gândeau la oameni, nu la politică, nu la regim. Pentru că eram şeful reprezentanţei comerciale aveam un birou acolo şi m-am implicat în parteneriatul pe care-l aveam  cu UCLA – au fost profesori din Cluj care au mers să predea acolo la catedra de limba română – dar am organizat şi seri de vizionare de filme româneşti aduse din ţară. Eram singur în America, pe tot felul de prelungiri de viză, familia mea era acasă. Şi la un moment dat, în timpul unui asemenea film, am ieşit afară şi am tot smiorcăit şi m-am întrebat ce caut până la urmă acolo. Era o experienţă extraordinară, dar nu înţelegeam rostul meu… Acolo am văzut că poţi să construieşti o altfel de lume, o altfel de ţară. Eu la Dăbuleni am muncit cot la cot cu mama la câmp. Şi am trecut prin mai multe şocuri culturale – Bucureştiul a fost un şoc, m-am adaptat; am fost în America, în principal, m-a şocat mai tare, deşi mai văzusem şi alte locuri înainte, şi am rezistat şi m-am adaptat şi am devenit aşa oarecum internaţional şi nu mai am complexe faţă de străini sau faţă de alţii. Şi mă întreabă lumea – totuşi cum ai reuşit în toată această evoluţie? Eu am nişte mâini normale, de orăşean, n-am mâini de ţară – mama mea avea mâinile crăpate. Îmi aduc îmi aduc aminte, când mă mai lovea nu atât lovitura mă durea, cât înţepătura. Deci mâinile mele nu sunt mâini de ţară şi nu le-am avut niciodată şi într-o singură generaţie progresul este remarcabil. Dar revin la valorile de bază. Trebuie muncă, efort, încredere în tine, să faci lucrurile bine şi cum trebuie şi cinste. Astea sunt esenţiale în această evoluţie. Bagajul de lecturi a contribuit enorm la dezvoltarea mea. Mă rog, şi şansele. Trebuie să te pregăteşti pentru oportunităţi – una, două, trei, trebuie să te pregăteşti că, dacă îţi apare o oportunitate, să o valorifici. Acum dezvoltarea personală înseamnă să îţi stabileşti obiectivul, urmând să vezi cum faci să ajungi unde ţi-au propus. Şi să faci ce-ţi place şi ce ţi se potriveşte. Eu am fost invers – mie mi-a plăcut ce-am făcut, nu am făcut ce mi-a plăcut. Asta şi pentru că n-am putut să decantez ce-mi place. Şi atunci am fost mai generalist. Am pregătit baza.

„Copiilor mei le-am făcut liste de lecturi. Lista de lecturi de ajută în viaţă să ai echilibru. În teoriile de management vorbim acum de best practice, de leadership, de nu ştiu ce… alea sunt, despre astea sunt. Adică te uiţi. Ai personaje, ai comportamente, ai tipuri, este o bogăţie. Şi chiar dacă nu eşti primul în clasă, acest bagaj te ajută în dezvoltarea ta ulterioară”

La începutul anilor 90 aţi fost delegat să vă ocupaţi de Agenţia Română de Promovare a Investiţiilor Străine şi Asistenţei Economice din Străinătate. Cum „vindeaţi” România şi care era reacţia investitorilor străini de talia Colgate Palmolive sau Coca-Cola faţă de posibilitatea de a se extinde în România?

Cred astăzi înţelegem mai bine atitudinea lor de atunci. La americani, după 90, am descoperit lucruri noi, pe care nu le-am perceput înainte, pentru că nu mă interesau. În anii 80 m-am dus acolo reprezentant comercial, eram un fel de funcţionar administrativ, primeam 500 de dolari pe lună de la statul român şi încercam şi eu să mă descurc cu ei. În 90 am descoperit ce stătea la baza economiei americane, a societăţii, instituţiile pieţei, proprietatea privată, bursa de valori, lucruri. Şi aşa am şi ajuns să acumulez o experienţă şi cunoştinţe care să mă ajute să vorbesc cu investitorii străini, să înţeleg ce vor ei. În discursul despre România le vorbeai despre valorile istorice, încercai să te desprinzi de comunism, Vorbeai eventual despre structura industrială făcută de comunişti, dar le vindeai imaginea României interbelice. Americanii treceau în perioada aia printr-un proces de redescoperire a orginilor. Şi mulţi au ajuns în România în partea de Bucovina, Sătmar, mai ales din comunităţi de evrei haisidici, dar şi americani-americani, primul val de imigranţi români ajunsese deja la a doua şi a treia generaţie.

Mai erau ceva tradiţii în schimburile comerciale, dar eu atunci am atacat marile corporaţii Colgate Palmolive, Coca Cola şi Pepsi Cola. Lor le ofereai oportunităţi. Dimensiunea ţării era una, numărul de locuitori – nu prea găseşti atâţia consumatori flămânzi de branduri în orice ţară… Pe urmă, ajungeam la forţa de muncă şi la educaţie. Nu ştiu dacă eram atunci o societate suficient sau mai bine educată decât astăzi, dar ziceai că ai o forţă de muncă bine pregătită şi realitv ieftină, ceea ce era şi adevărat. Şi mă rog proximitatea faţă de alte pieţe. Astea erau argumentele. Reţinerile erau în principal de cultură economică – nu prea ştiau dacă te refereai la acelaşi lucruri când venea vorba despre proprietate privată, libertatea pieţei, controlul asupra preţurilor sau a investiţiei, antreprenoriat. Erau cunoştinţe pe care noi nu le aveam atunci. Şi până la urmă spuneau – bine, bine, mă duc acolo şi până la urmă ce fac? Cu ce încep? Astea erau reţinerile. Şi atuncea ziceau – a, mai bine nu mă bag. Multinaţionalele aveau altă capacitate de abordare, ei se duc şi în pustiu – au resursele şi pregătirea necesară să o facă. Pot să inventarieze plusurile şi minusurile. În schimb, dezavantajul era că nu cunoşteau piaţa locală, reglementările, cultura. Şi oricum lucrurile erau în schimbare.

Imediat după asta aţi fost consilier al preşedintelui României pe probleme economico-sociale şi de reformă (poziţie pe care aţi ocupat-o între 1993-1996). Cât de mare este influenţa unui asemenea consilier? Cât de mare a fost a dumneavoastră?

Putea fi mai bine; am fost dezamăgit, într-un fel. Mai întâi când am intrat în Guvern şi, în ciuda experienţei, a discuţiilor cu investitorii şi a noţiunilor pe care le aveam despre ce se întâmplă în alte ţări, n-am putut să susţin un program de reforme. N-am conturat un consens, un sprijin în echipa în care am fost, ca să putem schimba lucrurile încă de pe atunci. Şi poate că e de înţeles, poate era prea devreme, poate că nu eram pregătiţi. (…) A fost o perioadă de mare risipă, în anii 90; nu aveam o pătură de tehnocraţi care să poată înţelege lucrurile şi să le tranşeze. Era clar că clasa politică nu a înţeles nevoia momentului şi mai ales nu a înţeles către ce se îndrepta. Şi atunci am mers la Cotroceni, în ideea în care dacă se putea întâmpla ceva, preşedintele ar fi avut un rol determinant. Cred însă că, până la urmă, considerentele numirii mele au fost unele mai mult de formă decât de fond, mai mult de vitrină decât de schimbări fundamentale. Pentru că propunerile pe care le făceam, de la cele documentate pentru programul de guvernare, până la memorandumurile şi luările de poziţiile pe diverse probleme economico-sociale, se înţelegeau mai greu. Şi am intrat într-un oarecare clivaj cu guvernul de unde plecasem, pentru că nu împărtăşeam pur şi simplu acelaşi limbaj, nu mai vorbesc de obiective. Eu am făcut un program în care credeam şi care avea nişte etape ce presupuneau lucruri făcute. Ceilalţi au înţeles că important e să treacă votul din Parlament şi votul de învestitură şi pe urmă om vedea ce facem. Şi „om vedea ce facem” a fost o perioadă de aşa-numită stabilizare economică, dar pe aceeaşi structură ca înainte. Iar structura înainte era una pierzătoare, de asta nici nu puteai s-o extrapolezi. Eu m-am gândit că, dacă mă duc la preşedintele Iliescu. o să avem impact asupra implementării reformelor… Era o perioadă în care de dragul creşterii producţiei industriale se alocau bani pe produsele destinate complexului de la Krivoi Rog din Ucraina. Mă rog, asta-i o poveste mai veche, ăsta a fost un complex făcut în CAER, în care toate ţările erau investitoare şi construiau o mină gigant şi un oraş, pentru ca după aia să-şi ia fiecare cotă parte din producţie. Deci în anul 1993 era clar că asta nu mai era un proiect, iar banii niciodată nu s-au recuperat. Deci scopul era să arate bine statisticile, ori scopul acelei perioade ar fi trebuit să fie transformarea economiei şi transformarea instituţională. Vorbim despre instituţia proprietăţii, de instituţiile pieţei, de alte reguli ale jocului, ce liberalizarea preţurilor. Trebuia să transformi, dar de fapt au ales continuitatea. Sigur că o creştere a producţiei industriale arăta mai bine decât transformarea proprietăţii industriale. (…). Eu îi spuneam preşedintelui – degeaba aruncăm banii aici şi degeaba vin investitorii străini dacă noi nu lucrăm la sistem, pentru că sistemul trebuie să valorifice aceste instituţii. Ceilalţi îi ziceau – nu, nu, nu – daţi-ne nişte bani să cumpărăm materii prime pentru Sidex, care va face o producţie mai mare. Dar, de fapt, Sidexul a făcut întotdeauna producţie în pierdere. Am făcut atunci un consiliu consultativ la nivelul preşedintelui, la care au fost invitaţi prim-ministrul şi guvernatorul BNR, dar nu ne-am pus de acord, pentru că, de fiecare dată când veneam cu lucruri noi, chiar din perspectiva de politici monetare, prim-ministrul se apăra foarte tare.

„După intrarea în Uniunea Europeană a apărut un fel de relaxare, o lipsă de introspecţie – cine suntem şi, dacă vrem să fim asta, ce vrem să fim...”

„După intrarea în Uniunea Europeană a apărut un fel de relaxare, o lipsă de introspecţie – cine suntem şi, dacă vrem să fim asta, ce
vrem să fim…”

Şi atunci aţi decis să intraţi în politică….

Am ajuns în politică by default, dar îmi pare bine că am făcut-o. Eu am mizat pe preşedinte ca factor de schimbare din cauza poziţiei pe care o avea, nu neapărat ideologic şi nu m-am aliniat niciodată cu o ideologie sau alta. Cred că ideologia era oarecum contraproductivă când erau lucruri de făcut. Eu am mers mai mult pe latura pragmatică şi atunci a pus presiune pe mine să particip la alegeri. Nu a fost aşa, o alegere cum spuneam mai devreme – mie mi-a plăcut ce am făcut, dar nu neapărat am făcut ce mi-a plăcut. Am încercat să rezist. I-am spus că nu-i pentru mine politica şi că oricum trecusem cumva prin poziţii politice, fără să fiu politician. În sfârşit, mi-a zis să încerc. Şi de ce zic că mi-a plăcut… mi-a plăcut campania electorală şi, din perspectivă sociologică, am descoperit lucruri pe care nu le ştiam în judeţul meu de origine, Dolj. Am descoperit localităţi fără ieşire, sate izolate, oameni care nu puteau să-şi cumpere un medicament – atunci apăruse un ordin al ministrului că nici aspirină nu se vindea fără să ai farmacist calificat. Era o societate săracă, cu probleme de bază, un fel de prelungire a comunismului… Cu ce probleme veneau la mine, ca parlamentar? Erau intervenţii din partea părinţilor pentru copii – de la cămin, la facultate, la şcoală, la loc de muncă. Era perioada migraţiei inverse, în satele de lângă Craiova, pentru că se desfiinţaseră locurile de muncă în combinatul chimic. Această migraţie inversă, mai ales de tineret, a fost contraproductivă, am întâlnit copii care ar fi vrut să se apuce de ceva – uite, noi venim aici, măcar să ne dea o bucată de pământ, ne facem o casă şi ne apucăm de treabă. Nici asta nu se putea. Pentru că, de fapt, lipsea sistemul. Şi atunci erau intervenţiile astea punctuale. A doua categorie de intervenţii cerute erau de la hotărârile judecătoreşti – într-o hotărâre judecătorească, unul pierde altul câştigă, în general. Ei bine, fiecare îl reclama pe celălalt, atunci erau retrocedările, cu certuri în familii… Cum să intervii pe hotărâri judecătoreşti?! Mi-am dat seama că nu o să ajung nicăieri. Că politica se face în echipă şi că trebuie să ai o masă critică, care să creadă în nişte valori. În partid, ei nu împărtăşeau asta şi n-am putut să fac echipă – n-am conturat o echipă câştigătoare care să se angajaze să facă nişte lucruri. Şi mi-am dat seama, până la urmă, că nu mă valorific deloc. A fost pentru prima dată în viaţa mea când mi-am asumat concluzia nu că aş vrea să fac altceva, ci că ceea ce făceam nu era potrivit pentru mine.

S-au schimbat lucrurile între timp? Avem acum o altă clasă politică? Aţi vrea să încercaţi din nou?

Nu mi se pare că sectorul public a înregistrat îmbunătăţiri. Acum decalajul public-privat este şi mai mare. Sunt două categorii de politicieni, unii care sunt foarte inteligenţi, rapizi. Înţeleg, au alt sistem de valori şi măcar nu mai sunt legaţi aşa de structurile anchilozate. Însă mulţi sunt, în cele din urmă, pe aceleaşi valori pe care le-au transferat. Şi nu-s nici acolo, nici colo. Sistemul este destul de prăfuit, să zic aşa. Diferenţa este că atunci nu te gândeai la tine. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut se gândeau la ceilalţi, la societate. Primul ministru care miza pe creşterea producţiei industriale prin resurse pierzătoare nu avea un interes al lui. El se gândea să creeze locuri de muncă, să-i ţină pe muncitori. Acum toată lumea are priorităţi, dar sunt prea multe şi nu converg. După intrarea în Uniunea Europeană a apărut un fel de relaxare, o lipsă de introspecţie – cine suntem şi, dacă vrem să fim asta, ce vrem să fim… Mi se pare că avem o administraţie publică vulnerabilă. Iar politicul şi-a chiar pierdut din conţinut şi ar trebui să treacă printr-o perioadă de modernizare.

„Când am ajuns la New York şi am văzut oraşul luminat de Crăciun, şi-am auzit cântecele, şi-am simţit veselia aia continuă, mi-am zis că asta este lumea în care ar trebui să trăim”

Ce v-a determinat să renunţaţi la poziţia de director general într-o bancă importantă, cu o retribuţie pe măsură, pentru a accepta provocarea ASF?

Eu eram cumva spre sfârşitul proiectului meu cu banca. Nu m-am gândit niciodată că o să stau atâţia ani. Am trecut prin mai multe trepte, am câştigat cei mai mulţi bani pe care i-am făcut în viaţa mea şi este suficient. Şi era sfârşitul unui proiect de care am fost mulţumit. Banca este o maşinărie care funcţionează şi acuma pe pilot automat aproape, mare lucru nu mai aveam de făcut. M-am gândit pe urmă la două lucruri: că aş avea posibilitatea ca să-mi folosesc experienţa şi resursele să contribui la o reformă instituţională – să închid un cerc în cariera mea post revoluţionară. Cu acelaşi gânduri m-am dus şi prima dată la Agenţia Română de Dezvoltare şi a fost un proiect de succes, bine primit care a deschis nişte oportunităţi. Că dacă ne uităm acuma şi vedem că de fapt în România 50-60% din producţia industrială este în mâna investitorilor străini şi că exporturile României şi locurile de muncă sunt în mâinile acestor investitori străini, s-ar putea să fie o legătură cu acea perioadă pe care am deschis-o şi legislativ, şi instituţional. Al doilea – americanii folosesc termenul „legacy”, adică ce lăsăm în urmă. „Legacy-ul” ăsta pe care-l laşi în urmă este rolul pe care-l ai în comunitate, rolul pe care-l ai în dezvoltarea ţării tale. M-au întrebat mai mulţi, în diferite ocazii, dacă nu mă întorc în viaţa publică. Mă întorc dacă am ceva concret de făcut, dacă pot să contribui. Nu mă întorc doar de dragul întoarcerii. După aia mă uit la resurse – eu făceam mulţi bani la bancă, dar propovăduiesc măsura – câţi bani sunt suficienţi? Eu mi-am terminat proiectele familiale, copiii sunt aşezaţi, le-am plătit şcoala. Când m-am dus în bancă, m-am dus în principal să pot să-mi finanţez copiii la şcoală, ca să aibă o perspectivă mai bună decât am avut eu, opţiuni mai bune. Aceste proiecte s-au înschis, s-au terminat. Şi atunci menţiunea asta de contribuţie publică m-a atras. Nu mă văd stând pe terenul de golf cu lunile, să fac numai asta. Nu mă mai interesează să fac călătorii – am văzut suficient şi vreau să mă întorc spre ţară mai mult. Mă simt bine aici, nu aş pleca niciodată. Nu-mi doresc casă în sudul Franţei şi nu vreau să trăiesc în America, unde sunt copiii mei, ca să fiu bunic de nepoţi şi să-i duc la grădiniţă. Nu mă văd nici în această poziţie. Şi toate stea, coroborate, au condus la această decizie. După un an sunt mulţumit de ceea ce am făcut.

Mişu Negriţoiu, aici la London School of Economics, a fost preocupat dintotdeauna de formarea profesională şi educaţia de calitate. S-a implicat direct în activitatea didactică a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucureşti, timp de peste 10 ani

Mişu Negriţoiu, aici la London School of Economics, a fost preocupat dintotdeauna de formarea profesională şi educaţia de calitate.
S-a implicat direct în activitatea didactică a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucureşti, timp de peste 10 ani

Sunteţi convins că veţi fi lăsat să duceţi la bun sfârşit planul de restructurare pe care l-aţi început la ASF? Aţi preluat conducerea într-un moment delicat, instituţia fiind învinovăţită, parţial, de marile scandaluri de pe piaţa asigurărilor, pentru că a dat dovadă de prea mare „indulgenţă” în verificarea asigurătorilor.

Eu cred că se poate face, am avut un an de transformări cantitative. Pe hârtie este o instituţie modernă şi am aşezat-o. Urmează transformarea calitativă, când treci de la formalism la spirit constructiv; pleci de la „aşa nu se poate” la „hai să vedem cum se poate”, treci de la o închistare aşa, rigidă, de instituţie punitivă, la o instituţie deschisă, constructivă. Pentru asta ai nevoie de oameni, de sisteme. Începem să construim echipe, deschidere, detaşare, flexibilizare chiar – adică un pumn de fier într-o mănuşă de catifea – construcţia infrastructurii informaţionale, accesul, cum să ai răspunsuri directe, în real time. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu se poate şi aşa. Lumea continuă să-şi facă lobby, dacă are nevoie de o aprobare şi să te convingă că este bine, în loc să se bazeze pe o analiză neutră, independentă, bazată pe risc şi beneficiu, pe impact, decât pe relaţia personală. Sigur că sunt lucruri care se sedimentează şi cel mai greu şi mai greu va lua percepţia în rândul consumatorilor, asocierea cu un eveniment sau altul şi să ajungi la concluzia că cel mai important în această instituţie este sustenabilitatea şi continuitatea, ca ea să nu mai depindă de un om, ca ea să funcţioneze pe pilot automat. Ca o instituţie de reglementare şi supraveghere, aşa cum sunt instituţiile de „best practice”. Asta este provocarea. Am un mandat de trei ani şi vreau să-l duc la bun sfârşit pentru ca instituţia să meargă în aşa fel încât să nu mai fie influenţată de o numire sau alta.

„Americanii folosesc termenul «legacy», adică ce lăsăm în urmă. «Legacy-ul» ăsta pe care-l laşi în urmă este rolul pe care-l ai în comunitate, rolul pe care-l ai în dezvoltarea ţării tale. M-au întrebat mai mulţi, în diferite ocazii, dacă nu mă întorc în viaţa publică. Mă întorc dacă am ceva concret de făcut, dacă pot să contribui. Nu mă întorc doar de dragul întoarcerii”

Cum credeţi că afectează ceea ce se întâmplă în Grecia Uniunea Europeană? Mai este Uniunea o instituţie credibilă, având în vedere că oricum anumiţi analişti economici au subliniat de la început faptul că o uniune monetară nu este posibilă fără un organism care să controleze lucrurile şi fără u buget comun.

Imperfecţiunile se ştiau, se cunoşteau, în momentul în care s-a făcut acest mecanism. În momentul în care ai făcut o uniune monetară şi o monedă unică, trebuie să ai şi o politică fiscală unică, care să susţină moneda. Asta este teoria. Dacă au reuşit Statele Unite în federalizare şi în moneda unică este pentru că au aplicat mai consistent aceste principii şi integrarea este mult, mult mai avansată. Uniunea Europeană, însă, avea de ales între a face un progres şi a-şi asuma riscul unor inconsecvenţe şi a unor necoordonări şi a rămâne pe loc, a nu face nimic. Până la urmă, integrarea a mers înainte, eu cred că proiectul a fost foarte bun, membri şi-au asumat acest risc – toţi cei care au adoptat euro, inclusiv Grecia. Până la urmă, Uniunea poate să treacă printr-o criză culturală şi de valori. Pentru că pe măsură ce numărul jucătorilor se înmulţeşte, divergenţele de înţelegere sunt mai mari. Vorbeam înainte de încercarea mea de a face echipe – ai nevoie de oameni care să împărtăşească aceleaşi valori şi să vorbească acelaşi limbaj. Ce se dovedeşte acuma este că politicienii ăştia de conjunctură care au venit în Grecia nu mai au acelaşi limbaj fundamental. Grecia şi-a asumat divergenţele dintre politica monetară şi politica fiscală. În anii 90 am fost, la un moment dat, vicepreşedinte la comisia mixtă România – UE, şi îmi aduc aminte că am participat la o şedinţă în care Grecia s-a opus cel mai mult politicilor fiscale şi bugetare, pentru că ei aveau ceea ce au şi astăzi – nişte cheltuieli de apărare exagerate. Iar asta se întâmplă dintr-o himeră, am putea spune, reprezentată de conflictul lor tradiţional cu turcii. Spun că trebuie să aibă vase de război, dar cred de fapt că nici nu mai contează chestia asta într-o epocă modernă. În al doilea rând, bugetul de apărare poate fi o importantă surse de venituri pentru politicienii, prin contractele de înzestrare şi contractele militare. Ca şi construcţie, Uniunea nu are, după părerea mea, o deficienţă. Este o construcţie cu imperfecţiuni, nici nu trebuie să fie perfectă – nu a fost o construcţie politică, precum în Statele Unite, dar este o construcţie foarte avansată şi nu este în pericol.

Mare amator de golf, Mişu Negriţoiu consideră că acest sport nu este numai o bună ocazie de mişcare (un teren are un circuit de 5.000 – 6.000m), dar şi de concentrare, abilităţi şi talent

Mare amator de golf, Mişu Negriţoiu consideră că acest sport nu este numai o bună ocazie de mişcare
(un teren are un circuit de 5.000 – 6.000m), dar şi de concentrare, abilităţi şi talent

Ce credeţi, este România, în acest moment, pe drumul cel bun?

Fără îndoială, noi suntem pe drumul cel bun. Şi asta este o şansă istorică. Şi dacă ne uităm în perspectivă istorică faptul că suntem în rând cu UE este un mare avantaj. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi fost în Uniune. Unde am fi fost. România are o problemă internă, nu are o problemă europeană sau cu Europa. Are o problemă internă de calitate a actului decizional, administraţie publică de care vorbeam înainte şi consensul pe priorităţile naţionale. Cum ziceam, fiecare are priorităţile lui, ele nu converg. Avem o problemă de omogenitate a societăţii româneşti, de capital social, de maturitate şi înţelegere economică şi până la urmă pentru noi Europa este o ancoră de dezvoltare şi de stabilitate. Dar nicio dezvoltare nu se obţine fără un cost fără un efort. Cât de mult asudăm pentru asta. Procesul trebuie să aibă o bază, o structură, nişte obiective, nişte angajamente. Însă cum ziceam – de la Dăbuleniul copilăriei mele până la Dăbuleniul de astăzi nu mai este cale de întoarcere la valorile tradiţionale, nu este loc decât de mers înainte. N-ai cum să rămâi aşa. Nu poţi să rămâi aşa. Aşa că singura cale este modernizarea şi nu este o altă cale mai bună de modernizare decât apartenenţa la Uniunea Europeană.

Omul care aduce consensul

La 1 aprilie 2014, plenul reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului a aprobat numirea lui Mişu Negriţoiu în funcţia de preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF). Negriţoiu a obţinut 333 de voturi pentru şi nouă împotrivă. În Comisiile de buget, finanţe şi economie din Parlament a primit 44 voturi „pentru”, două „împotrivă” şi trei abţineri. Ce-a făcut înainte să ajungă aici?

Studii. A absolvit cursurile Facultăţii de Comerţ Exterior din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1973). În 1980, a absolvit cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea Bucureşti. În 1995, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice la ASE Bucureşti, cu teza „Investiţiile străine şi tranziţia la economia de piaţă”, sub coordonarea ştiinţifică a profesorului dr. Alexandru Puiu. În următorul an, îşi publică lucrarea de doctorat sub titlul „Salt înainte”.

Carieră. Până în 1990 a lucrat ca economist la întreprinderile ILEXIM, Arpimex şi ca analist economic la Ministerul Comerţului Exterior, perioadă în care a îndeplinit diverse misiuni de reprezentare comercială a României la New York (1982) şi la Los Angeles (1983-1985). A fost ataşat al României la Jocurile Olimpice de Vară de la Los Angeles (1984).

Diplomaţie. În martie 1990 este numit şef al Secţiei economice de la New York a Ambasadei României în SUA, apoi îndeplineşte funcţia de preşedinte cu rang de secretar de stat al Agenţiei Române de Promovare a Investiţiilor Străine şi Asistenţei Economice din Străinătate, reorganizată în 1991 în Agenţia Română de Dezvoltare, ca departament în subordinea directă a Guvernului. Prin această instituţie au venit primii investitori în România, de exemplu Coca-Cola sau Colgate-Palmolive.

Guvernare. În noiembrie 1992, este numit ministru de stat (vicepremier), preşedinte al Consiliului de Coordonare, Strategie şi Reformă şi se implică în ”Strategia Programului de Guvernare” şi negocierile cu Fondul Monetar Internaţional. Demisionează din Guvern după nouă luni. De la 1 septembrie 1994, a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme economice şi de reformă (cu rang de ministru) şi coordonator al Grupului Consultativ pe probleme economico-sociale pe lângă preşedintele României, Ion Iliescu.

Politică. Şi-a continuat activitatea politică în Parlamentul România, când în noiembrie 1996 a fost ales deputat de Dolj pe listele PDSR. În această perioadă, a fost membru al Comisiei pentru Politică Economică, Reformă şi Privatizare. La 5 mai 1997, demisionează din Parlament.

Mediul privat. Din 1997 se angajează la ING Bank, parte a ING Group, instituţie financiară internaţională de origine olandeză, cu sediul la Amsterdam. La început a fost director cu tranzacţiile de piaţă, a promovat în poziţia de director general adjunct, director general şi ulterior, preşedinte al Comitetului pe ţară al ING România.În ianuarie 2010 a devenit CEO al ING Bank România, iar din 2012 deţine poziţia de Chairman al ING Bank Romania.

Distribuie articolul
  1. Pingback: Ora Noua » Mișu Negrițoiu: America, bancherul şi Dăbulenii

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te