Americanul Radu Florescu după reîntâlnirea cu România: Românii sunt fantastici


Radu Florescu s-a născut în SUA , într-o veche familie de români cărturari şi diplomați. A venit în România alături de fraţii săi Nick şi John, la începutul anilor ’90, şi au înfiinţat împreună grupul cu activităţi în industria publicităţii Centrade. Înainte să se întoarcă aici, a lucrat pe Wall Street în domeniul petrolier, în calitate de comerciant de mărfuri la Shearson Lehman Hutton, executând operațiuni de tranzacție în cadrul New York Mercantile Exchange. Acum este CEO al Centrade şi are legături vaste în România prin intermediul multinaționalelor sale de top care operează pe piețele emergente.

V-ați născut în America într-o familie de români, o veche familie românească. Ce ne puteţi spune despre părinții și bunicii dumneavoastră, despre rădăcini?

Am fost întotdeauna conștient de rădăcinile mele românești. Crescând în Boston, cu numele pe care îl am (tipic românesc), nu putea scăpa atenției faptul că un român se afla în mijlocul celor care purtau nume bine cunoscute, tradițional-americane, precum John, Bob, Bill etc. Acestea fiind spuse, atașamentul meu față de moștenirea românească a rămas foarte puternic. Am învățat despre România, am citit foarte mult. La școală eram cunoscut drept românul nebun – deși nu am învățat românește decât atunci când m-am întors aici :(. Întotdeauna am crezut că America este o națiune puternică datorită faptului că acceptă și îmbină culturi diferite și datorită deschiderii față de oameni (imigranți) din întreaga lume. Dacă ne întrebăm cine sunt adevărații americani, ne ducem cu gândul la cum a fost construită această țară încă de la început, din secolul al XVII-lea. Având tatăl născut în România și mama franțuzoaică, mă potrivesc perfect imaginii care definește America astăzi, gând care vine să contrazică tradiția familiei noastre. Bunicul meu, diplomat român înainte de Al Doilea Război Mondial, vorbea fluent cinci limbi și a fost trimis în misiune în Belgrad, Mexico City, Washington, Berlin și, în cele din urmă, la Londra. Bunica mea, unguroaică de origine, împărtășea viziunea familiei privitoare la internaționalism. Acest gen de tradiții încerc să le cultiv și cu următoarea generație Florescu. Cei trei fii ai mei au studiat în Marea Britanie, în Franța, în România și în Statele Unite. Pot doar să sper că și ei, la rândul lor, vor păstra tradiția. Dezbaterile care au loc azi în Statele Unite pe tema imigrației nu fac decât să demonstreze că politicienii și-au uitat istoria. Definitoriu pentru o persoană nu este, în primul rând, tara din care vine sau naționalitatea, ci felul în care își conturează personalitatea prin învățăturile dobândite de-a lungul vieții.

Cum era copilăria în America? Ce știați atunci despre țara părinților?

Copilăria mea a fost una tipică pentru anii `60 / `70 în America. Jucam fotbal, tenis, baseball, baschet, schiam și navigam. Colindam de Halloween, mergeam la filme, mergeam cu mașina la plajă și beam bere (ilegal) cu prietenii. Ascultam melodiile formațiilor la modă pe atunci: Queen, Kiss, Rolling Stones, Beach Boys, Beatles, Fleetwood Mac etc. Adolescența mea a fost una tipic americană. Ceea ce mă făcea să ies în evidență, cum am spus și mai sus, era numele.

Într-un orășel de provincie la sud de Boston, în care majoritatea locuitorilor se trăgea din familii cu tradiție precum Boston Bramins – Lodges, Cabats, Evans sau din familiile înstărite de origine irlandeză (O’Briens, Dohaerty, Flaherty etc.), noi, Floreștii, eram o familie întrucâtva misterioasă (ceva legat de Dracula) și mulți localnici îmi pronunțau numele cu accentul greoi specific pentru New England. Ceea ce dădea un aer particular vieții mele americane erau călătoriile anuale în Europa – de cele mai multe ori în Franța. În 1968, tatăl meu a fost invitat în calitate de cercetător Fulbright în România. Astfel am petrecut 7 luni la București, urmând cursurile Școlii Americane de aici. Aceea a fost prima mea călătorie în România, experiență care mi-a lăsat amintiri foarte puternice. Îmi amintesc și acum de orele la Școala Americană, de excursiile la Poiana Brașov, de turneele de tenis de la Clubul Diplomaților și de serile târzii la reședința Ambasadorului SUA la București. Deși nu m-am mai intors în România după aceea pînă în 1990, experiența din `68 m-a ajutat să redescopăr cât de important este să păstrez legătura cu țara de origine a familiei mele – un element esențial care m-a făcut să îmi încep cariera în România după răsturnarea lui Ceaușescu.

Cum a fost, de fapt, când aţi luat hotărârea să vă întoarceți în România? Închideaţi un cerc, unii ar spune că zădărniceaţi eforturile familiei de a vă duce într-o ţară mai bună…

Primesc des această întrebare și îmi este foarte greu să dau un răspuns. Decizia, oricât de controversată ar fi putut părea la acel moment, a fost ușor de luat. Lucram pe Wall Street, aveam un job bun, o viață stabilă și priveam cu interes evenimentele care marcau Europa de Est a anului 1989. Încrezător că este doar o chestiune de timp până când era Ceaușescu se va sfârși, am început să mă gândesc să încep o afacere în România – exact lucrul despre care nu aveam nici cea mai mică idee. După Revoluția din Decembrie `89, am venit în țară prima dată în mai 1990. Tatăl meu deja vizitase România în această perioadă, aducând o scrisoare transmisă de senatorul Kennedy în numele guvernului american, prin care era salutată schimbarea de regim politic. Oportunitățile de business infinite care se deschideau aici au fost decisive pentru alegerea de a veni în România, unde totul și orice era posibil. Eram încă tânăr (29 de ani) și erau atât de multe lucruri de făcut într-o țară care suferise atât de mult și era dornică să se deschidă.

Cum ați descrie aventura carierei dumneavoastră în România, acum, după 25 de ani?

Până acum, cariera mea în România a fost ca un Montagne Russe fără frâne, cu reușite pline de entuziasm, bucurii și euforie care ne pot surprinde în orice moment, dar și cu frustrările și realitățile unei țări încă marcate de spaimele trecutului, unde erau prea mulți cei care explicau de ce lucrurile nu se pot îmbunătăți sau nu se pot face, în loc să caute soluții. Experiența mea în România este reflectată cel mai bine de felul în care a evoluat industria de comunicare de la zero la ceea ce este azi. România anilor `90 și 2000 era un fel de Vest Sălbatic, cu reguli frecvent încălcate și standarde destul de reduse. În același timp, se simțea tot mai acut spiritul antreprenorial și dorința de a trece la treabă și de a duce lucrurile înainte. Tenacitatea a fost, probabil, cea mai importantă calitate, care a făcut diferența între succes și eșec. Statul era principalul partener de afaceri și adesea lucrurile nu mergeau conform planului. Acestea fiind spuse, românii, în general, sunt fantastici. Sunt calzi, primitori, amuzanți și iubesc viața. Dacă i-am putea convinge să nu se mai uite în curtea vecinului, totul ar fi mult mai ușor. (Capra vecinului e bine, sănătoasă.)

Până acum, cariera mea în România a fost ca un Montagne Russe fără frâne, cu reuşite pline de entuziasm, bucurii şi euforie care ne pot surprinde în orice moment, dar şi cu frustrările şi realităţile unei ţări încă marcate de spaimele trecutului

Până acum, cariera mea în România a fost ca un Montagne Russe fără frâne, cu reuşite pline de entuziasm, bucurii şi euforie care ne pot surprinde în orice moment, dar şi cu frustrările şi realităţile unei ţări încă marcate de spaimele trecutului

Ce ne puteţi spune despre mediul economic din România, cum ar arăta o analiză comparativă, privind pacticile, nu neapărat potenţialul. Cât de provocator este? Te prinde?

Nu-mi place neapărat să compar cele două țări. Ambele au părțile lor bune și părțile lor proaste. Încercarea de a impune aici principii de business strict americane nu ar face decât să ne încetinească activitatea. Cu siguranță, sistemul organizațional și de management poate fi modificat sau adaptat pentru a ne ajuta să conducem o afacere în România. Cu toate acestea, este absolut necesar să ținem cont de cultura locală, de mentalitatea și de oamenii de aici. Îmi aduc aminte că, în anii `90, nu acceptam să mai țin o întâlnire cu cei care întârziau mai mult de 20 – 30 de minute. Am devenit mai flexibil, în cele din urmă, după ce am văzut că, astfel, nicio întâlnire nu mai avea loc!
Cred că unul dintre cele mai mari regrete este acela de a încerca să schimbi pe cineva în ceea ce nu este în loc să îl accepți pentru ceea ce este. Aceasta este cea mai importantă provocare: impunerea unei soluții de business pe care tu o consideri a fi cea mai pragmatică doar pentru a vedea că există alte modalități (mai bune, uneori neortodoxe) de a face lucrurile, luând ce este mai bun din mentalitatea, cultura și experiența locală.

Care considerați că sunt oportunitățile, atuurile țării noastre?

De-a lungul anilor, s-a vorbit mult despre diversitatea geografică a României, despre turism, resurse naturale etc. Eu, însă, cred că cel mai mare atu al României este capitalul intelectual. Să nu mă înțelegeți greșit: nicio clipă nu m-am gândit că ar fi vreun secret. Dat fiind că am avut ocazia să cunosc atât societatea americană cât și pe cea europeană, am făcut adesea comparații între cele două, uitându-mă la oamenii cu care lucrez și la cei care lucrează pentru mine. Vă pot spune că sunt impresionat în fiecare zi de calitatea oamenilor, de capacitățile lor lingvistice, de etica profesională și de dorința constantă de a învăța. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt românii care lucrează în străinătate – bine pregătiți, bine poziționați și bine văzuți. Printre aceștia se numără manageri de top în multinaționale din întreaga lume. Dacă am valorifica aceste talente – IT, inginerie, servicii – România s-ar face remarcată. Oamenii de succes pe care îi cunosc văd și urmăresc oportunitățile, ceilalți se întreabă doar dacă le iese și lor ceva.

Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când spuneți America? Dar România?

Când mă gândesc la America – New York Times, Cape Cod, Barbecue, Boston Red Sox. Când mă gândesc la Romania – salata de vinete, birocrație, Dracula, acasă.

Care sunt lucrurile care vă plac, dar și cele care vă displac în legătură cu cele două țări?

În America îmi place faptul că totul e simplu, foarte bine organizat și ușor de dus la bun sfârșit. În mod normal, ceea ce în America pot face într-o oră, în România îmi ia cinci ore. Îmi este greu să compar două lumi atât de diferite cultural și economic. Trebuie să vedem ce merge și ce nu merge în ambele părți și să scoatem ce e mai bun din asta. România nu a fost niciodată locul unde să putem face afaceri ușor, dar, tocmai de aceea, aici totul este mai interesant și mai captivant. Faptul că fiecare zi este o provocare și trebuie să lupt pentru orice detaliu mă ajută să îmi păstrez agerimea minții și mă face să zâmbesc uneori, la gândul că nicio zi nu este banală în București. Cred ca m-aș plictisi dacă nu aș învăța câte ceva în fiecare zi și dacă nu mi-aș asuma riscuri.

Au fost momente în care să vă simțiți român în SUA și aici american aici?

De fapt, eu mă simt român, francez și american în același timp sau pe rând. Sunt însă momente când una dintre naționalități devine predominantă. Mă refer aici la 4 Iulie, Căderea Bastiliei sau 1 Decembrie. Mă bucur să regăsesc în mine spiritul a trei națiuni, cu bune și cu rele. Loialitatea nu se bazează doar pe mândria națională. Adesea loialitatea înseamnă să acceptăm că persoanele și lucrurile care ne înconjoară nu sunt perfecte și să arătăm îngăduință față de slăbiciunea umană a fiecăruia dintre noi.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

12 − 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te