Ana Blandiana: Centenarul, un prilej de exorcizare


Distribuie articolul

Ana Blandiana

Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan) s-a născut în 1942, la Timișoara. A urmat Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, s-a mutat la Bucureşti, unde a lucrat ca redactor, bibliotecar sau redactor de carte. A debutat la Cluj în 1959, cu poezia „Originalitate”, publicată în „Tribuna”. Între 1960 și 1963 i se interzice să publice. Revine în 1964, cu primul volum, „Persoana întâia plural”, care, potrivit criticului Alex Ștefănescu „o aduce în centrul atenţiei criticii literare”. Continuă să publice alte volume, o dată la doi-trei ani, și debutează în proză în 1977, cu volumul „Cele patru anotimpuri”. În anii 1980 este una dintre cele mai cunoscute scriitoare din România. Devine disidentă în 1988 când publică „Întâmplări de pe strada mea”, un volum pentru copii, unde motanul Arpagic, personaj care apare și în poezii anterioare ale Anei Blandiana, seamănă frapant cu Nicolae Ceaușescu. I se interzice să publice, până în 1989, când Revoluţia o aduce în centrul atenţiei publice.După 1990, Ana Blandiana se numără printre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 și 2001. Ea este și fondatoarea Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei de la Sighet. Ana Blandiana a primit un număr impresionant de recunoașteri naţionale și internaţionale: Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1969), Premiul pentru Poezie al Academiei Române (1970), Premiul Herder, Viena (1982), Premiul „Opera omnia” (1994), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (2000) ș.a.m.d. În aprilie 2016 a primit titlul de „Poetul European al Libertăţii”, pentru volumul „Patria mea A4”. Decernarea premiului a avut loc la Gdansk, în Polonia.

Sunt convinsă că nu există un mod mai potrivit, mai util și mai onest de a participa la profunda sărbătoare a Centenarului, decât încercând să ne comparăm și să tragem concluziile comparaţiei, noi, cei de azi, cu cei ce în urmă cu 100 de ani au reușit nu numai să realizeze unirea – acest proiect latent al românilor de totdeauna – ci și să construiască pe temelia ei un stat democratic: schimbând tot ce era de schimbat în felul în care funcţionaseră lucrurile până atunci, având puterea să recunoască răul și să-l îndrepte, înfăptuind cea mai mare și mai adâncă schimbare din istoria poporului român.

Suferinţele inimaginabile până atunci ale Primului Război Mondial făcuseră tabula rasa din toate nedreptăţile și tabuurile vechii lumi, demascate de cruda lumină dintre viaţă și moarte, iar ei au avut puterea de a-și asuma și înfăptui transformările oricât de dificile, care le-au permis să-și ocupe locul în Europa. Ca într-o oglindă ironică, ne-a fost și nouă dat peste șapte decenii un moment asemănător cu un sfârșit de lume, pe al cărui loc pustiit – de suferinţele comunismului – ar fi trebuit constituit un stat de drept care să ne reașeze în propriul nostru continent. Poate exista oare vreo justificare că încă nu am reușit cu adevărat?

O sărbătoare nu trebuie în mod necesar să fie veselă, dimpotrivă, ea poate fi un dureros prilej de exorcizare a răului ai cărui prizonieri obișnuiţi suntem. Compararea cu cei de acum 100 de ani presupune nu numai îndrăzneala de a înfrunta rezultatul care ne este evident defavorabil, ci și curajul de a încerca să înţelegem cauzele și de a ne asuma realitatea degradării. Să începem simplu punând alături numele premierilor de la începutul anilor 1918 și 2018. Atunci, în 1918, era Ion I.C. Brătianu.

Dacă – așa cum scria Arnold Toynbee – „politica este prezentul istoriei”, atunci această simplă alăturare de nume vorbește nu numai despre degradarea clasei politice din România în acești 100 de ani, ci chiar despre degradarea istoriei noastre.

Fiul acelui prim-ministru, marele istoric Gheorghe Brătianu, cel care avea să moară la 54 de ani în închisoarea din Sighet – după ce refuzase să se salveze infirmându-și ideile –, a scris o carte care se numește „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”. Dacă încercăm să așezăm acest ciudat de exact diagnostic, peste suta de ani pe care vrem să o sărbătorim și încercăm să o înţelegem, în mod evident miracolul – ca fenomen de deasupra speranţelor și posibilităţilor obișnuite – se află la începutul secolului trecut, iar enigma – ceva ce nu poate fi înţeles pentru că este în afara logicii firești a lucrurilor – ne caracterizează pe noi, cei de azi. Evident, Gh. Brătianu se referă la istoria noastră de până la această sută de ani, o istorie în care cele două noţiuni nu se succed, ci se împletesc, miracolele fiind enigmatice și enigmele miraculoase.

De-a lungul secolelor, lucrurile s-au petrecut ca și cum cineva de deasupra lumii noastre și-ar pierde din când în când răbdarea urmărindu-ne și – cuprins de remușcări pentru că ne așezase unde se bat munţii în capete – ar interveni să ne salveze. Pot, oare, să-mi permit, ducând mai departe această supoziţie, să trag concluzia că, în cele din urmă, a obosit s-o mai tot facă și ne-a lăsat plictisit la discreţia adversarului său? Cu siguranţă nu, pentru că Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ajute și o face chiar şi acum, în măsura în care vom fi în stare să folosim acest moment centenar pentru a ne descoperi cu adevărat înaintașii și a încerca să le semănăm. Este destul să pornim de la cutremurătorul adevăr că principalii făuritori ai Unirii și ai României Mari s-au sfârșit în închisorile românești din timpul comunismului ca să înţelegem nu numai cum a fost istoria ale cărei consecinţe încă le suportăm, ci și cum au fost, cât de puternici au fost acei oameni care au preferat să plătească cu viaţa decât să renunţe la idee.
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem și – dacă suntem în stare – să-l învăţăm de la ei, este curajul de a-și asuma fiecare pe cont propriu soarta poporului căruia îi aparţine. Cei care aveau în anii următori să devină înalţi demnitari ai României, pe care au creat-o, au fost, în acel incredibil an 1918, simpli particulari, oameni abia întorși de pe front sau din marile universităţi apusene, întorși hotărâţi să-și transforme destinul într-o piatră de temelie a ţării care nu exista decât în visul lor.

Pentru că ce altceva decât un simplu particular, a fost Iuliu Maniu, atunci când, sublocotenent al armatei în dizoluţie a unui imperiu care nu mai exista, a hotărât să încoloneze soldaţii români, din fosta armată austro-ungară de pe frontul italian, cu care a restabilit și asigurat ordinea în Viena cuprinsă de haosul dintre capitolele istoriei. Un simplu particular în care mulţimile de pe tot cuprinsul Transilvaniei aveau să-și recunoască liderul care va organiza și conduce Marea Adunare de la Alba Iulia. Ce altceva decât un simplu particular, profesor al Universităţii din Viena, a fost Ion Nistor când a format comitetul de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi, care a hotărât Unirea cu România și în numele căruia a redactat actul Unirii? Sau Pan Halippa, care – în confuzia infernului declanșat de prăbușirea ţarismului, printre popoare care se urau între ele și idei în numele cărora se ucidea – a avut puterea, el și Ion Inculeţ și Daniel Ciugureanu, o mână de oameni, să strângă românii la un loc, să formeze Sfatul Ţării și să hotărască primii, fără niciun precedent istoric, unirea cu ţara?

Noţiunea de civism nu se inventase încă, dar în mod evident ei sunt cele mai înalte exemple de civism care ne pot deveni modele, iar centenarul poate deveni nu numai prilejul, ci și școala care să ne convingă că istoria poate fi suma acţiunilor noastre individuale, dacă avem curajul să ne-o asumăm după ce am analizat-o cu propriul nostru cap, dacă avem curajul să o girăm cu propriul nostru destin.

Nu mă îndoiesc că toate popoarele sunt, mai mult sau mai puţin, stranii, fiecare în felul său. Obsedant pentru mine este însă doar felul în care este ciudat poporul român.

S-a scris mult și eu însămi am scris adesea despre neobișnuit de redusa capacitate a românilor de a se solidariza, despre înclinaţia lor spre mărunţire, fărâmiţare, dizolvare. De la „Mioriţa” la „capra vecinului”, trecând prin pârile boierilor la Înalta Poartă și mult mai recentele turnătorii la Securitate, istoria noastră sufletească și istoria noastră propriu-zisă ilustrează abundent această teză, despre care au scris autocritic numeroși intelectuali români, intelectualii fiind, de altfel, chiar subiecţii predilecţi ai fenomenului. De altfel, elanul autocritic ne face să subliniem comparativ trăsăturile de sens opus ale altora și să ne singularizăm în defect. Nu sunt deloc convinsă că e așa. Cu cât m-am apropiat de un popor, cu cât i-am citit cărţile și istoria, cu cât l-am cunoscut la el acasă și mi-am făcut prieteni, am descoperit la toţi perspective la fel de autocritice, sprijinite pe exemple mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Ceea ce ne singularizează, într-adevăr, nu este lipsa de coeziune, ci dimpotrivă, felul în care noi, cei atât de rar solidari între noi, am dovedit o solidaritate milenară, ieșită din comun, cu propriile noastre rădăcini, ca și cum ceea ce nu reușea să se închege orizontal pe axa absciselor s-ar fi solidificat pe axa verticală a ordonatelor.

Am fost împărţiţi, fără a fi întrebaţi, în trei părţi care, timp de secole, au fost stăpânite de imperii dușmane și dușmane între ele. Am fost astfel, timp de veacuri (și de fapt încă mai suntem) „locul în care se bat munţii în capete”, cum atât de profund și de exact ne-am definit în basme. Și totuși n-am uitat – deși totul ne împingea să o facem – că suntem una, aducând la judecata istoriei proba de netăgăduit, aproape miraculoasă a limbii unice. Ţăranii din Veneto abia dacă se pot înţelege cu cei din Toscana și nu înţeleg aproape nimic din siciliană, deși diversele provincii italiene au fost în Evul Mediu – cu excepţia Siciliei – state stăpânite de nobilii locului, în timp ce ardelenii, muntenii, moldovenii, cu tot cu basarabenii și bucovinenii, stăpâniţi o întreagă istorie de trei imperii care păreau de neînfrânt, au continuat să se ţină strâns legaţi unii de alţii prin aceeași limbă care nu i-a lăsat nicio clipă s-o uite sau să se uite unii pe alţii. Între timp, cele trei imperii au dispărut, unul dintre ele chiar de două ori, spre deosebire de limba care prin simpla ei existenţă li s-a opus.

Dar nu am început să scriu această pagină doar pentru a înălţa o odă limbii române, ci pentru a încerca să înţeleg paradoxul potrivit căruia un popor, format din indivizi înclinaţi să se descurce fiecare pe cont propriu, cum spunea un filosof interbelic, dă dovadă, istoric vorbind, de o capacitate de a nu uita și a nu renunţa la propria sa definiţie care i-a asigurat o coeziune oarecum uimitoare. Se împlinesc o sută de ani din momentul în care această coeziune subterană a găsit prilejul, sperat de veacuri, de a primi forme instituţionale și recunoscute internaţional. A fost considerat un miracol, o victorie edificată din nenumărate înfrângeri, dar un miracol care nu ar fi avut cum să se nască fără miracolul mult mai adânc al încăpăţânării de a nu ne îndoi niciodată de unitatea noastră. În pofida a tot ce trăiam și a tot ce ni se întâmpla și demonstra caracterul utopic al speranţei noastre, am fost convinși că, împărţiţi între imperii cu interese divergente, noi rămâneam un singur popor, care vorbea o singură limbă, purtător al unui adevăr indubitabil și care nu avea nevoie de confirmările realităţii.

Aceasta este enigma și acesta este miracolul. Nu România și-a anexat Transilvania, Bucovina, Basarabia, ci Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu România, întregind nu doar geografia și bogăţiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocaţie a dăruirii neobișnuită în istorie. Dionisos din Halicarnas spunea că „istoria este filosofia prezentată prin exemple”. Uluitoarele hotărâri din 1918 sunt exemplele care ne-au schimbat destinul de ţară și care pot deveni modele ţării de acum, în măsura în care suntem în stare să formulăm filozofia care le-a făcut posibile, pentru a putea crede în ea. În epoca noastră „post-adevăr” – numită așa pentru că nimeni nu mai crede în nimic, iar adevărul este întotdeauna o idee în care crede cineva – singura noastră şansă este să reînvăţăm de la cei de acum 100 de ani să credem în destinul nostru comun.

Aceasta a fost filozofia faptelor care au ilustrat istoria de la 1918. Au crezut în destinul european al ţării lor și au crezut că este datoria lor, a fiecăruia în parte, să-l realizeze.

Suntem în stare – în condiţii, oricât ar părea de ciudat, destul de asemănătoare – să facem același lucru? Pentru că, aureolată de optimism și fără urmă de tragism, mondializarea a reușit să schimbe istoria recentă a lumii, cel puţin la fel de dramatic cum a schimbat Primul Război Mondial istoria contemporană. În deruta unei lumi, pe care viteza schimbărilor a făcut-o să-și uite criteriile și să nu mai știe deosebi binele de rău, anul centenarului ar trebui să fie pentru noi un recurs la bunul-simţ, pentru că întoarcerea privirilor înapoi, spre înaintași, este întotdeauna o soluţie de bun-simţ.

Nu cred că a existat în istoria omenirii vreo epocă în care să fie mai greu de stabilit decât azi unde e binele şi unde e răul, cum este binele şi cum este răul, ce este bine şi ce este rău. Şi asta nu pentru că alte epoci ar fi fost mai simple şi mai puţin confuze, ci pentru că niciodată confuzia nu a avut la îndemână atâtea mijloace de exprimare, atâţia subiecţi dornici să se exprime şi atâtea posibilităţi de a manipula această dorinţă de exprimare.

De altfel, de cele mai multe ori, – şi asta este o caracteristică specifică numai epocii noastre – confuzia nu este naturală, nu este autentică, ci construită cu migală, inventată cu neruşinare în aşa fel încât problema nu mai este aceea a deosebirii binelui de rău, ci, mai radical, a travestirii binelui în rău şi a răului în bine, a schimbării numelui unei noţiuni în timp ce conţinutul ei rămâne neschimbat, sau, invers, a păstrării numelui unei noţiuni al cărui conţinut este înlocuit treptat până la a deveni opusul său. În acest sens, perioadele electorale oferă în viaţa tuturor democraţiilor largi arii de observaţie a felului în care binele poate fi transformat în rău.

Democraţia – care presupune implicarea prin vot a tuturor în deciziile esenţiale ale conducerii cetăţii – nu este perfectă, dar până acum nu s-a descoperit ceva mai bun pe pământ. Formularea îi aparţine lui Winston Churchill, dar adevărul era cunoscut încă din Grecia antică. Imperfecţiunea democraţiei constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiţi pentru ea. Ei au obţinut dreptul de a alege, dar nu şi ştiinţa de a alege, în condiţiile în care profesioniştii demagogiei (cuvântul provine tot din Grecia antică) fac tot ce pot pentru a-i împiedica să deosebească binele de rău, travestindu-le unul într-altul.

Vă amintiţi perfida fată a Împăratului Roşu din „Harap Alb”, care apărea în două făpturi din care numai una era cea adevărată, sau chiar numele poveştii, simbolizând însăşi confuzia între negru şi alb?

De fapt, confuzia – indusă sau nu de interese vinovate – nu se petrece doar între bine şi rău, ci şi, de exemplu, între prostie şi rea-credinţă.
Niciodată, privind personajele incredibile care locuiesc majoritar peisajul politic al ţării şi al lumii, nu am ştiut dacă prostia sau reaua lor credinţă sunt prioritare, dacă felul în care distrug în loc să construiască şi degradează tot ce ating dovedeşte existenţa unui plan diabolic sau doar o jalnică incapacitate de a gândi un plan.

În cazul nostru, prostia şi răutatea se confundă simplu şi pe înţeles cu egoismul şi nepăsarea, dusă până la crimă, faţă de ceilalţi. Dar cum se poate explica faptul că o bună parte a populaţiei, mai ales tinerii, nu se duc la vot, deşi, în mod evident, ei urmează să fie beneficiarii sau victimele rezultatelor lui?

Pentru că, de data aceasta, este vorba de o nepăsare nu faţă de ceilalţi, ci faţă de ei înşişi, faţă de propriul lor destin, căruia îi opun o violentă şi iresponsabilă formă de prostie, izvorâtă din incapacitatea de a deosebi binele de rău. Ei renunţă cu inconştienţă – sau, şi mai grav, cu indiferenţă – la partea lor de putere şi de gândire, care ar putea influenţa lucrurile, rămânând spectatori ai unui război în care nu le pasă că li se hotărăşte soarta, dacă sunt în stare să înţeleagă că este vorba de un război.

Dar nu cumva nepăsarea se transformă în unitate de măsură a confuziei tocmai din cauza renunţării la a mai deosebi binele de rău, după ce în atâtea rânduri au fost, cu bună-credinţă şi în mod catastrofal, confundate? Poate că da, dar aceasta nu este o scuză, este cel mult o explicaţie.

Democraţia nu înseamnă că 10 proști sunt mai importanţi decât un deștept sau 10 hoţi mai importanţi decât un om cinstit. Democraţia este valoarea supremă doar în măsura în care se exercită în sprijinul statului de drept. Statul de drept este construcţia, fagurele în care se toarnă mierea democraţiei care altfel se împrăștie și se strică. O democraţie care se opune statului de drept își pierde substanţa și devine falsă, simplu rezultat al unei manipulări. Pentru că, asemenea libertăţii, democraţia poate deveni toxică dacă este pusă în slujba răului. Dar tot ea este singura forţă care poate duce popoarele înainte, atunci când este lăsată să funcţioneze corect în numele adevărului, al dreptăţii şi al iubirii.

Unirea din 1918 a fost realizată profund democratic prin voinţa centripetă a unor populaţii ţinute separate de secole şi care a devenit, prin această formă de iubire istorică, un popor. Căci Unirea a fost o formă de credinţă, speranţă şi iubire creştină prin alăturarea, în numele aceloraşi idealuri, mai străvechi şi mai importante decât dezbinarea celor două biserici româneşti, cea Unită cu Roma şi cea Ortodoxă, majoritară, biserici care au luptat împreună şi s-au aflat împreună pe câmpul de la Alba Iulia. Acea lumină a iubirii unificatoare s-a păstrat vie în deceniile care au urmat, dovadă că în perioada interbelică se spunea că poporul român se înalţă spre Dumnezeu pe două aripi: cele două biserici româneşti..

Sunt fiica unui preot ortodox, iar soţul meu era urmaşul unor adevărate dinastii de preoţi ortodocşi din Mărginimea Sibiului şi – cum mulţi dintre dumneavoastră poate mai ştiţi – de aici, din Alba Iulia. În această calitate simt nevoia să mărturisesc că ştiu că şi înfiinţarea si desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice au fost acte politice legate de voinţa marilor puteri dintr-o epocă şi alta şi nu de sâmburele neschimbat al credinţei creştine. Aşa cum au fost şi cu toate suferinţele – de dimensiuni diferite şi cu consecinţe diferite – pe care le-au produs, la sfârşitul secolului al XVII-lea sau la mijlocul secolului XX, aceste acte aparţin istoriei noastre, pe care avem obligaţia să o privim şi să o analizăm cu onestitate. Iar în această onestitate trebuie să se cuprindă respectul reciproc şi un adânc omagiu adus Şcolii Ardelene, aparţinând Bisericii Unite şi reprezentând un moment crucial al culturii noastre, momentul în care ne-am descoperit şi demonstrat rădăcinile comune şi latine, prin aducerea dovezilor ştiinţifice care aveau să fie armătura teoretică a recunoaşterii internaţionale a unirii provinciilor româneşti şi a omologării noului stat pe baza principiilor wilsoniene.

Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare. Suntem urmaşii românilor care au înfăptuit România Mare şi suntem urmaşii românilor care i-au întemniţat şi i-au îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet pe aceştia. Centenarul nu este o festivitate, el este prilejul care ne obligă şi ne dă şansa să optăm pe cine vrem să continuăm, cui vrem să semănăm în continuare, care sunt modelele pe care vrem să le urmăm. Dar asta presupune, înainte de toate, cunoaşterea conţinutului celor 100 de ani şi asumarea istoriei pe care o cuprind.

Deocamdată mă îndoiesc că un sondaj de opinie care ar întreba cum se numesc făuritorii Unirii sau cine sunt Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Ilie Lazăr, Ion Nistor, Daniel Ciugureanu, Iuliu Hossu, George Grigorovici, Ion Flueraş, Pantelimon Halippa, Sever Bocu, Zinovie Pâclişanu, Rudolf Brandsch, Iosif Jumanca, Alexandru Baltagă, Alexandru Lapedatu, Hans Otto Roth, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Ion Mihalache, ar recolta mai mult de câteva procente de răspunsuri corecte. Deocamdată, în anul Centenarului, Alba Iulia nu este legată printr-un tren direct de Bucureşti, ceea ce nu se întâmplase nici în anii 50, când nu mai era capitală de regiune, pentru că fusese capitala încoronării şi se afla în subordinea Devei, oraşul prim-ministrului de tristă amintire.

Deocamdată, în timp ce sărbătorim patetic Centenarul Unirii cu Basarabia, şoseaua spre Albiţa, principalul punct de frontieră cu Republica Moldova este impracticabilă din cauza gropilor.

O indiferenţă generată de repetatele dezamăgiri şi manipulări, de sentimentul neputinţei în faţa reţelei atotputernice – înainte comunistă, acum mafiotă – care acoperă ţara, ne face orbi şi iresponsabili, obosiţi de a ne descoperi mereu traşi pe sfoară şi lipsiţi de minima mândrie şi inteligenţă de a nu ne mai lăsa manipulaţi.

Trăim într-o lume în care valorile se dau peste cap şi se transformă uneori în opusul lor, o lume în centrul căreia nu se mai află de mult Europa pe care am visat-o sute de ani, ci doar un sat planetar în care performanţele tehnicii pot să ne prezinte în direct revoluţii şi războaie, atentate, crime şi cancanuri de pe tot globul în timp real, dar nu pot să ne apere de teroarea unor fanatisme de tip medieval. Nu numai la noi, ci pe tot globul, dificultatea de a înţelege aceste transformări, în care binele şi răul sunt redefinite adesea de pe poziţii contrare, este enormă. În confuzia generată, uneori intenţionat, de viteza şi radicalitatea schimbării, singura soluţie mi se pare întoarcerea, cu speranţă şi bună-credinţă, spre memoria modelelor de acum o sută de ani. Patriotismul lor european şi democratic poate fi şi azi salvarea, la fel de eficientă în nebuloasa satului planetar, ca şi în haosul din care se năştea noua istorie universală de acum un secol. Nu trebuie decât să avem puterea să credem în „rădăcinile creştine ale Europei”, căreia îi aparţinem nu numai geografic, ci şi juridic prin statul pe care ei l-au creat. Pentru a continua să existe, acest stat trebuie asumat de fiecare nouă generaţie în parte şi salvat din ghearele răului care, din istorie în istorie, îşi schimbă numele, dar nu şi dorinţa de a ne stăpâni şi de a ne împiedica să fim noi înşine.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te