Ana Blandiana: „Corectitudinea politică limitează şi chiar încalcă dreptul la libertatea opiniei”


Văzută de sus, de la balconul Aulei Magna a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Ana Blandiana pare o victimă, pe punctul de a fi înghiţită de roba ceremonială de doctor honoris causa. Unul dintre laudatio-uri – sunt două, fiindcă a fost propusă pentru titlul onorific de două facultăţi – e nesfârşit. Ca să mai treacă timpul, scriitoarea se joacă uneori cu pompoanele de la capetele unui şnur al robei. Într-un final, primeşte cuvântul şi citeşte un răspuns lung. Corpul academic şi studenţii ascultă smirnă. Sala de jos e arhiplină, balconul de la etaj, la fel. De câteva ori, vocea Anei Blandiana se împiedică în lacrimi. Când termină, e aplaudată în picioare, minute în şir. Dacă ar şi tropoti, intelectualii din Aula Magna ar suna aproape ca o galerie pe stadion.

Persoane care participă la toate ceremoniile de decernare a acestui titlu spun că foarte rar s-a mai aplaudat aşa de mult în ultimii ani. Scriitoarea a vorbit despre noile realităţi ale Europei, despre imigranţi şi datoria de a fi oameni, despre căderea Imperiului Roman şi pierderea credinţei Europei în ea însăşi. A fost un derapaj deliberat de la corectitudinea politică, un principiu pe care Blandiana l-a comparat cu o dogmă.

ana blandiana

Ana Blandiana

În urma discursului, au fost voci care au acuzat-o pe Ana Blandiana de legionarism. Altele au acuzat şi corpul academic al Universităţii „Babeş-Bolyai”, de complicitate, fiindcă profesorii nu au părăsit sala în timpul discursului.

Toate s-au petrecut la sfârşitul lui martie 2016. Interviul care urmează este, într-o măsură, continuarea şi concluzia unui delict de opinie premeditat, comis de scriitoare în aplauzele câtorva sute de intelectuali complici.

În discursul de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai”, aţi amintit ca perioade de aur, mitice sau reale, Atlantida, Grecia lui Pericle, Roma lui August, „La Belle Epoque” sau anii 1960. Cum se vedeau anii ’60 prin ochii unei studente la Cluj?

Începutul lor se vedea foarte rău. Am terminat liceul în ’59 şi patru ani n-am putut intra la facultate, pentru că tata era închis. (Ultimul mare val de arestări, cu precădere de intelectuali, a fost în ’58-’62, când au fost şi procesul Noica-Pillat, şi cel al lotului scriitorilor germani, cu condamnări până la 25 de ani, pentru că scriseseră o anumită carte sau citiseră o anumită carte). Aş putea spune că au fost printre cei mai grei ani din viaţa mea, mai ales că, după ce debutasem cu două poezii, în revista „Tribuna”, am pierdut dreptul de a publica imediat ce s-a aflat că, sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde „fiica unui duşman al poporului”. Dar n-a fost aşa, pentru că acei patru ani au fost şi primii patru ani ai căsătoriei mele, o căsătorie care durează şi azi. În redacţia revistei „Tribuna” l-am întâlnit în 1960 pe Romulus Rusan, care avea să devină „punctul meu de sprijin în univers”, nu numai atunci, ci şi în toate deceniile care au urmat. În 1963 am intrat la facultate iar în ’64 s-au deschis închisorile. Mijlocul anilor ’60 a început să permită şi chiar să izvorască speranţă. A apărut colecţia „Luceafărul” în care am debutat cu alţi tineri scriitori care aveau să se numească „Generaţia ’60”, cea care a pulverizat proletcultismul şi a făcut legătura cu marea generaţie literară interbelică. Apoi am terminat facultatea şi şederea în Cluj, dar nu şi deceniul aproape miraculos, pentru că, în acei câţiva ani de liberalizare (dar ce nu este relativ pe lumea asta?), a apărut nu numai o pleiadă de poeţi, a apărut una de pictori, de muzicieni, de cineaşti, o pleiadă care în toate domeniile culturii s-a numit „Generaţia ’60” şi a rămas până azi termen de referinţă statică. În căutarea unui loc de muncă am plecat în 1967 la Bucureşti. De altfel, înflorirea artistică a fost o caracteristică a anilor ’60 în toată Europa. Îmi amintesc cum stăteam la coadă la cinematecă să vedem filmul de Fellini, Antonioni, Bergman, Bresson, capodopere de un nivel artistic nemaiatins de atunci în arta cinematografică. În librării au început să apară traduceri din marile literaturi europeană şi americană, la sala Dalles din Capitală se făcea coadă la expoziţiile marilor pictori şi sculptori interzişi înainte.

Sunt anii de acum mai răi decât cei de atunci?

Grea întrebare, pentru că e greu să compari lucruri cu naturi diferite. Evident că din multe puncte de vedere – cele ţinând de libertate şi de nivelul de trai – ziua de azi este superioară celei de ieri. Dar ceea ce nu trebuie să uităm este că acel firav început de libertate era o oază de lumină apărută în întunericul pe care spera să-l învingă iar această speranţă făcea din libertate un soare strălucitor care ne făcea fericiţi prin simpla lui prezenţă la capătul unui drum oricât de grâu. Acestui soare acum îi descoperim mulţimea de pete care reuşesc uneori să-l întunece. Știu şi acum pe de rost ultima frază dintr-un eseu al lui Camus pe care reuşisem să-l cumpăr în timpul unei excursii în Iugoslavia: „Drumul însuşi spre culmi ajunge pentru a umple un suflet de om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”. Acel tip de fericire de atunci s-a transformat în oboseală şi îndoială. A avut oare rost să urci până pe vârful muntelui un bolovan?

Care credeţi că a fost cea mai nefastă perioadă a României, din ultimii 50 de ani?

Anii 1944-1964.

În acelaşi discurs, aţi comparat situaţia actuală din Europa cu perioada de sfârşit a Imperiului Roman. De ce spuneţi asta?

Pentru că aşa cum romanii au sfârşit prin a fi invadaţi de popoarele pe care le cuceriseră şi care îi asimilau cel puţin în măsura în care se lăsau asimilate, Anglia care a stăpânit India, Olanda care s-a îmbogăţit în Indonezia, Franţa căreia i-a aparţinut nordul Africii sunt treptat ocupate de vechii ocupaţi şi îşi pierd, în acest amestec, individualitatea. Migraţiile din afara graniţelor imperiului au venit mai târziu, când romanii uitaseră de mult rigorile morale ale lui Cato cel Bătrân şi îşi părăsiseră de mult proprii zei, ca să se închine unor zei aduşi de pe alte meleaguri cucerite. Atunci cele două imperii romane au găsit în disperare de cauză soluţia de a plăti tribut celor ce veneau peste ei ca să se oprească la limes. Tratativele Uniunii Europene cu Turcia copiază acest model înţelept, cel puţin pe termen scurt.

Mondializarea pe care o trăim nu este prima din istoria omenirii, iar viitorul s-ar putea să fie un trecut care s-a mai întâmplat o dată.

Dacă – aşa cum aţi spus dvs. – drepturile omului sunt pentru perioada actuală ceea ce a fost creştinimsul pentru perioada de sfârşit a Imperiului Roman, ce este corectitudinea politică, un concept care descinde direct din drepturile omului?
Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” într-un gest de reverenţă faţă de scriitoare

Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” într-un gest de reverenţă faţă de scriitoare

Nu, „corectitudinea politică” nu descinde din drepturile omului, pentru că ea limitează şi chiar încalcă dreptul la libertatea opiniei, deci al gândirii, unul dintre drepturile esenţiale; aşa cum inchiziţia nu descinde din creştinism pentru că încalcă legea lui fundamentală care este „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Poate duce excesul de corectitudine politică la o dispariţie a civilizaţiei de factură occidentală? Şi, într-un astfel de scenariu, Europa Centrală şi de Est, care pare mai reticentă faţă de corectitudinea politică, ar putea să ramână un depozitar al valorilor occidentale, dupa ce Occidentul propriu-zis îşi va fi pierdut esenţa?

Corectitudinea politică este doar o componentă – în egală măsură periculoasă şi stupidă – a procesului de transformare a civilizaţiei Occidentului. Pentru că dacă istoria civilizaţiei umane este trecerea de la o generaţie la alta a valorilor, atunci este evident că asistăm la o transformare esenţială a tuturor mijloacelor de educaţie, în scopul de a nu se trece mai departe câteva valori esenţiale ale Europei, printre care pe primul loc se află spiritul critic. În această criză ţările estice pot să fie o soluţie de avarie, pentru simplul motiv că ele au suferit prea mult din cauza cenzurii pentru ca să mai poată accepta o formă oricât de diferită a ei.

Personal sunt convinsă că unul dintre cele mai înţelepte proverbe este „tot răul spre bine” şi că şocul pe care îl trăieşte azi va obliga Occidentul să mediteze asupra propriei sale definiţii şi, in extremis, să o salveze. Oricum, fostele ţări comuniste, cu toate păcatele şi reziduurile trecutului pe care le moştenesc, reprezintă datorită experienţei prin care au trecut o rezervă utilă de realism şi de scepticism.

Dupa ce aţi primit premiul Herder, aţi întreprins o lungă călătorie în străinătate, inclusiv în ţări din Occident. V-a tentat ideea de a rămane acolo?

Nu, niciodată, şi asta nu pentru că nu mi s-ar fi părut totul, comparativ, minunat (şi nu aş fi suferit, ca altădată Dinicu Golescu, de pe urma comparaţiei), ci şi pentru că ideea că, „fugind” – cum se spunea atunci – însemna să nu mai pot să mă întorc niciodată mi se părea de nesuportat. Şi asta nu numai pentru că ideea de a-mi părăsi familia, pe cei dragi, nu putea intra pentru mine în discuţie, ci şi pentru că aş fi simţit că i-am părăsit pe toţi cei rămaşi acasă, că plecând, în timp ce Ceauşescu rămânea, putea să însemne că el reprezintă poporul român într-o măsură mai mare decât mine. Ştiu că acum ceea ce spun poate să sune ridicol, dar asta era ceea ce simţeam atunci la întrebarea Dvs. Cel de-al doilea motiv se leagă de scris. Am fost întotdeauna legată de tot ce mă înconjoară în timp ce scriu (de la dealuri şi pajişti până la pereţii acoperiţi de cărţi şi pixurile de pe masa mea de scris) încât nu eram sigură că, părăsindu-le, aş mai fi putut continua să scriu. Mai precis, mi-era teamă că, plecând, n-aş mai fi putut scrie. Sunt oameni care au rădăcini şi oameni care nu au. Eu fac parte din prima categorie.

Un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat acum societatea românească, dacă la începutul anilor 1990, România s-ar fi orientat către monarhie?

Un prim pas al acestui exerciţiu de imaginaţie este să-mi imaginez cum ar fi arătat societatea românească azi dacă în 1990 punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi devenit lege, o lege a lustraţiei. Covârşitoarea majoritate a celor care au format de atunci până azi clasa politică, ar fi fost atunci scoşi prin lege în afara vieţii publice, iar în lipsa lor Parlamentul României ar fi format nu din foşti activişti de partid, foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai lor, ci din reprezentanţi ai restului nepătat al populaţiei, cei pe care ei i-au urmărit şi i-au persecutat, cei care au visat la libertate nu ca să poată fura ci ca să poată construi un stat de drept care să-şi ia locul în istoria României şi a Europei. Abia după ce aş încheia cu succes acest exerciţiu de visare, aş putea merge mai departe imaginându-mi cum acest parlament ideal ar fi votat noua (şi tradiţionala) formă de guvernământ: monarhia constituţională.

De ce credeţi că românii nu au fost deschişi, în acele momente, la ideea de monarhie?

Pentru că tocmai ieşiseră dintr-un tunel prin care se târâseră în întuneric, foame, frig şi frică timp de aproape o jumătate de secol, iar libertatea – pe care nu mai îndrăzneau s-o mai viseze – era un dar care îi bucura şi speria cu care nu ştiau ce trebuie să facă. Descopeream încet-încet că a fi liber este şi mai dificil decât a nu fi liber. De fapt, înainte de a fi deschişi spre monarhie, ar fi trebuit să ştie ce însemnase monarhia în istoria noastră, în ce măsură ea a fost încă din secolul 19 o formă de integrare europeană şi cum funcţionează o monarhie constituţională într-un stat de drept. Și mai ales ar fi trebuit să-l vadă şi să-l cunoască pe Regele Mihai. Ceea ce, după cum ştiţi, nu s-a întâmplat, ba chiar s-au făcut mari eforturi ca să nu se întâmple.

Acum românii par mai deschişi către monarhie. Din ce cauză?

Cauza sunt repetatele dezamăgiri pe care le-au administrat toate componentele clasei politice populaţiei devenite electorat, care a înţeles între timp că de alegerea ei depinde totul, dar care a ajuns în situaţia de a nu mai avea efectiv pe cine să aleagă. Pe de altă parte, întoarcerea în ţară a Regelui Mihai – în acea miraculoasă – şi trecătoare ca un vis – zi de Paşti a anului 1992 şi apoi de tot în timpul guvernării Convenţiei Democrate – a avut cu siguranţă forţa unei revelaţii, revelaţia deosebirii esenţiale dintre un personaj politic oarecare şi un personaj al istoriei, care vine din ea şi care a marcat-o.

Nu este „prea târziu” pentru societatea românească să îşi întoarcă faţă spre monarhie?

Nu ştiu şi nu cred că – în registru logic – există cineva care să poată răspunde acestei întrebări. Istoria este o zeiţă enigmatică şi mai imprevizibilă decât ne putem noi închipui. Un lucru este sigur: că opţiunea unui popor pentru o formă de guvernământ nu este una de natură teoretică, ci depinde de natura şi calitatea oamenilor care reprezintă aceste forme de organizare statală.

Scriitoarea a primit pe parcursul carierei o pleiadă de premii naţionale şi internaţionale

Scriitoarea a primit pe parcursul carierei o pleiadă de premii naţionale şi internaţionale

Cum l-aţi cunoscut pe Regele Mihai? Ne puteţi povesti despre Rege şi familia regală, dacă aţi cunoscut-o mai îndeaproape.

Era în 1999 şi, cu prilejul împlinirii unui deceniu de la „Operation Villages Roumains” (acea mişcare europeană care încerca în 1988-1989 să salveze de la demolare satele româneşti, înfrăţindu-le cu sate din Occident) televiziunea publică din Geneva, o săptămână întreagă, a invitat în fiecare zi reprezentanţii câte unui sat elveţian care fuseseră după revoluţie în România să cunoască şi să ajute satul românesc pe care, cu un deceniu în urmă, îl aleseseră la întâmplare pe hartă. Iar eu eram invitată să comentez, din perspectivă românească, relatările lor. Emisiunea avea o mare audienţă şi, într-una din zile, realizatorul, încântat, mi-a spus că a primit un telefon de felicitări din partea Casei Regale şi a fost rugat să-mi transmită o invitaţie la Versoix. Îl mai văzusem pe Majestatea SA cu ani înainte, în timpul miraculoasei vizite la Bucureşti, când Alianţa Civică îi oferise şi montase staţia de amplificare, în balconul hotelului „Continental”, ca să se poată adresa mulţimii, dar acum în 1999, era pentru prima oară când am stat cu adevărat de vorbă cu Majestatea Sa. Evident, nu se pune problema să pot reproduce o convorbire mai lungă de o oră, dar îmi amintesc că principala temă a fost întoarcerea în ţară care punea nenumărate probleme şi pentru care pledam, căci mi se părea că simpla prezenţă în ţară a Regelui putea să facă bine României: să o apropie de normalitate. Îl ascultam vorbind şi-mi aduceam aminte ce ne povestea tata în copilărie despre prinţul frumos şi trist, despre destinul lui de copil, de adolescent, de tânăr, căruia ceilalţi îi aşezau pe umeri greutăţile ţările şi ale epocii, despre demnitatea şi dăruirea cu care şi-a asumat responsabilităţile şi şi-a iubit poporul, care l-au iubit cu aceeaşi dragoste patriotică. Îmi amintesc sentimentul – pe care mi l-am descoperit cu emoţie şi mirare încă atunci – că îl cunosc de mult., că ne cunoaştem. Şi-mi amintesc mai ales cum, în trenul care mă întorcea la Geneva, rememorând întâlnirea care tocmai se încheiase, am început deodată să plâng gândindu-mă la tristeţea Regelui şi a omului, ca la unul dintre cele mai dureroase destine ale istorie noastre, un destin pe măsura acestei istorii dureroase pe care şi-a asumat-o şi de care nicio clipă nu s-a dezis.

În anii următori aveam să-l întâlnesc în mai multe rânduri, cea mai emoţionantă revedere, fiind cea de la Comana, unde invitat de Părintele Irineu Iuraşcu, stareţul mănăstirii coborâse pur şi simplu într-o bună dimineaţă de la volanul maşinii, în curtea străvechiului aşezământ. În timp ce, răspândindu-se vestea de necrezut, bătrânii şi copiii satului se strânseseră în jurul lui ca-ntr-o icoană. Şi în timp ce tăceau cu toţii, prea intimidaţi ca să spună ceva, s-a apropiat şchiopătând uşor un ţăran bătrân, înalt, cu părul alb, şi ajungând în faţa Regelui a spus: „Sunt din regimentul de gardă al Majestăţii Voastre”, iar vorbele s-au auzit în liniştea care dormea, ca şi cum n-ar fi fost rostite de un om, ci ar fi coborât de undeva din istorie. Apoi bătrânul a îngenuncheat şi a vrut să-i sărute mâna, iar Regele s-a aplecat şi l-a ridicat îmbrăţişându-l. Erau la fel de înalţi şi de drepţi şi aveau amândoi ochii în lacrimi.

După 1990, aţi fost ţinta unor atacuri imunde, care v-a durut cel mai tare?

Un editorial publicat în ziarul „Adevărul” imediat după mineriada care a reprimat Piaţa Universităţii, al cărui autor s-a dovedit a fi o universitară din Craiova (deşi atunci credeam că este un pseudonim al redacţiei). Articolul se numea „Partea putredă a sufletelor noastre” (intelectualii sunt partea putredă a sufletului unui popor, ar fi spus potrivit semnatarei Constantin Noica) şi explica de ce au vrut minerii să mă omoare, purificând astfel sufletul poporului român. Am suferit mai mult ca la alte insulte şi calomnii, pentru că eram acuzată că am refuzat să-l primesc pe tata când a ieşit în 1964 din închisoare, ceea ce l-ar fi făcut să se sinucidă, ca să mă pedepsească! Eram murdărită astfel nu numai eu, ci şi tata, care murise într-un accident la puţin timp după eliberare. Iar ca să înţelegeţi – dacă nu aţi trăit-o – atmosfera epocii, trebuie să adaug că, în cele două săptămâni cât aveam dreptul legal să dau în judecată ziarul şi pe autoarea calomniei, nu am găsit un avocat care să aibă curajul de a accepta să mă asiste juridic.

Şi care a fost cel mai mare succes al acestei perioade pentru dumneavoastră?

Faptul că – după ce mai bine de zece ani am fost prizoniera orbită de reflectoare a scenei publice – am avut puterea să mă aşez ca un scriitor profesionist la masa de scris, iar cartea rezultată („Fals tratat de manipulare”) ca şi cărţile de versuri publicate între timp, să fie primite cu un tulburător interes de către criticii şi cititorii noii generaţii apărute între timp. Mă refer evident la ceea ce mi s-a întâmplat în ţară. În străinătate, din cele 60 de cărţi apărute în 24 de limbi cel mai bine primite au fost cele publicate în Spania, traduse de Viorica Pâtea, iar în 2015 „Patria mea A4”, ultimul meu volum de versuri a fost tradus în cinci limbi. Pentru traducerea în limba poloneză de către Joanna Kornas-Warwas mi s-a acordat de curând la Gdańsk distincţia de „Poet european al libertăţii”.

O ultimă întrebare. Cine ar fi astăzi Arpagic?

Pisica mea (de fapt a noastră, pentru că îl iubeşte mai mult pe soţul meu) care este acum de genul feminin şi se numeşte Miss Pis. Dacă vă refereaţi însă la personajul politic care fusese poreclit astfel, mi-e teamă că trebuie să vă răspund că nu mai există nici pe departe în viaţa noastră politică un personaj destul de important ca să poarte acest nume.

Post scriptum: La o întrebare adresată mai târziu, despre cum comentează acuzele de „legionarism” care i-au fost aduse de Mircea Toma după discursul de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Ana Blandiana a evitat să răspundă. „Acuzaţiile lui Mircea Toma sunt aberante, dar furtuna mediatică pe această temă este de domeniul trecutului, între timp au apărut alte teme mai fierbinţi”, a răspuns scriitoarea.

blandiana portret

Numele real al Anei Blandiana este Otilia Valeria Rusan, născută Coman. Pseudonimul literar îşi are originea în satul natal al mamei sale – Blandiana, judeţul Alba – din care a desprins şi prenumele. S-a născut în 1942, la Timişoara. La facultate a dat, însă, la Cluj, la Filologie, unde a intrat în 1962, la a patra încercare. După finalizarea studiilor, în 1967, s-a mutat la Bucureşti, unde a lucrat ca redactor, bibliotecar sau redactor de carte. A debutat la Cluj în 1959, cu poezia „Originalitate”, publicată în „Tribuna”. Între 1960 şi 1963 i se interzice să publice. Revine în 1964, cu primul volum, „Persoana întâia plural”, care, potrivit criticului Alex Ştefănescu „o aduce în centrul atenţiei criticii literare”. Continuă să publice alte volume, o dată la doi-trei ani, şi debutează în proză în 1977, cu volumul „Cele patru anotimpuri”. În anii 1980 este una dintre cele mai cunoscute scriitoare din România. Devine disidentă în 1988 când publică „Întâmplări de pe strada mea”, un volum pentru copii, unde motanul Arpagic, personaj care apare şi în poezii anterioare ale Anei Blandiana, seamănă frapant cu Nicolae Ceauşescu. I se interzice să publice, până în 1989, când Revoluţia o aduce în centrul atenţiei publice.

După 1990, Ana Blandiana se numără printre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Ea este şi fondatoarea Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

Ana Blandiana a primit un număr impresionant de recunoaşteri naţionale şi internaţionale: Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1969), Premiul pentru Poezie al Academiei Române (1970), Premiul Herder, Viena (1982), Premiul „Opera omnia” (1994), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (2000) ş.a.m.d.

În aprilie 2016 a primit titlul de „Poetul European al Libertăţii”, pentru volumul „Patria mea A4”. Decernarea premiului a avut loc la Gdansk, în Polonia

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 + 11 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te