„Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem.”

Întâlnirea lui 100 cu 100. Mihai Şora despre România şi restul lumii. Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean


Distribuie articolul

E duminică la amiaz şi oraşul pare că nu s-a trezit încă. Într-un hol de hotel, destul de rece pentru începutul toamnei, ne întâlnim cu filosoful Mihai Şora. A fost de acord să purtăm o discuţie pentru revista Sinteza – se apropie Centenarul, iar domnia sa îşi are propriul centenar, de unde continuă să privească atent şi critic spre lume. Se bucură de viaţă, de toamnă, de iubire, de simpatia publicului, călătoreşte, primeşte premii, dar când se aşază în tăcere lângă fereastra lumii noastre trăsăturile feţei i se aspresc – nu-i plac multe din ce vede. În ultima vreme a ieşit în stradă alături de protestatari, pentru că, e nevoie de atitudine, de un nu răspicat. Gândeşte şi vorbeşte sobru, cumpătat şi cu o limpezime anume, care trece dincolo de momentul amiezii acelei zile şi de frământările ultimilor ani. Am discutat cu domnul Mihai Şora aproape două ore. Neobosit, s-a ridicat şi a pornit apoi spre aeroport. Îl aşteptau multe alte călătorii, întâlniri, evenimente. Avea să împlinească 101 ani, iar cursa sa continuă, pentru că timpul înseamnă ceva doar dacă tu îi dai un sens.

„Ne aflăm în preajma unei săltări pe o treaptă mai înaltă, în preajma unificării continentale, europene în cazul de faţă, a
conştiinţelor culturale a tuturor naţiunilor care o compun”, Mihai Şora

Domnule Şora, sunteţi văzut, în agora, ca fiind foarte implicat în viaţa societăţii. Din această postură, de ce credeţi că trăim momente în care societatea pare anesteziată, apatică? Cum vă explicaţi că nu avem o elită mai reactivă?

Eu cred că este o datorie a fiecărui om să se intereseze de soarta societăţii din care face parte, să ia atitudine dacă el are impresia că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă şi să pună în dezbatere lucrurile care i se par lui discutabile. În cazul că nu are dreptate, să ajungă să fie convins că nu are dreptate şi să adopte opinia celorlalţi, iar în cazul în care are dreptate să i se recunoască această dreptate. Adică vorba lui să nu fie o vorbă în vânt.

La noi, vorbele foarte greu se transformă în acţiune, se transformă în realitate. Este aceasta încă o boală a noastră, o insuficienţă?

Probabil că asta vine din faptul că foarte multă vreme, în trecut, nu am fost agenţi politici, ci am suportat o politică căreia ne-am supus. Sau căreia i-am întors spatele, dacă n-am fost de acord cu ea, fără să o înfruntăm însă la modul făţiş, manifestându-ne la un mod retractil şi nu la unul activ şi eficient.

Am avut şi oameni care au acţionat, au făcut istorie. Recent am făcut un reportaj acasă la Iuliu Maniu, casa fiind o ruină. De ce uităm modelele? Iuliu Maniu este unul dintre cei care au luat atitudine şi au influenţat lucrurile.

Personalităţi care să ia atitudine au existat, dar n-au făcut curent de opinie. În cazul lui Maniu, da, el a avut această şansă de a fi făcut un curent de opinie şi a fi înjghebat în jurul lui un partid, adică o comunitate de oameni care l-au înţeles, i-au adoptat programul şi au luptat alături de el pentru ca să-l impună societăţii şi să organizeze societatea în conformitate cu acest program.

Cum vedeţi acum societatea românească din această perspectivă? Ce şanse sunt să apară lideri care să creeze curente de opinie?

Nu ştiu. Impresia mea este că societatea românească este destul de deslânată, în momentul de faţă. Cred că ăsta este adjectivul care i se potriveşte cel mai bine. Ea există, potenţial ea ar putea să fie înjghebată şi aşa mai departe, dar e dezlânată. Ar trebui o scânteie de entuziasm ca să cristalizeze – evident – în jurul unei personalităţi puternice, pentru că este singurul fel în care poate cristaliza o mulţime: în jurul unui gând în care să-şi recunoască propriile interese… Şanse există întotdeauna, şansa înseamnă existenţa unui anumit potenţial care ar putea, la un moment dat, să se actualizeze, să cristalizeze şi să-şi impună un punct de vedere. Acest potenţial există, n-avem decât să ne uităm în jurul nostru, el există! Trebuie însă să existe şi personalitatea care să îi permită să cristalizeze, să se manifeste şi să-şi impună punctul de vedere.

Aţi trăit în Franţa într-o perioadă în care intelectualii erau foarte activi, când era un freamăt în jurul ideilor, cărturarii erau implicaţi politic în societate, era după război, era nevoie de aşa ceva…

După război şi în timpul războiului, în care a existat o rezistenţă efectivă… Înainte de război, în momentul în care problema politică nu se punea cu acuitate, mulţi intelectuali şi-au permis luxul de a fi apolitici. Însă, potenţial, ei făceau parte din polis şi, în momentul în care a fost nevoie, au îmbrăţişat problematica polisului şi s-au implicat politic.

Însă trebuie să te manifeşti şi în interiorul polisului, chiar şi atunci când tensiunea nu este atât de mare şi nu te ia într-un iureş. Trebuie să ai propria ta iniţiativă de a participa la dezbaterea publică, să fii părtaş la soarta societăţii din care faci parte.

„Oamenii politici predică vorbe frumoase, dar gândurile lor sunt în altă parte. Nu totdeauna, dar cel mai adesea. Mai există şi excepţii. Dar, în locul unor predici foarte elaborate şi amănunţite, care nu sunt chiar întotdeauna pe înţelesul celor mulţi, aş spune şi eu cum a spus Avram Iancu, după discursul lui Bărnuţiu, discurs care n-a fost înţeles de toată ţărănimea prezentă acolo: Gata, măi? Şi la strigătul mulţimii, a răspuns: No, hai!”

De-a lungul timpului aţi avut proiecte pe care le-aţi dus multă vreme, le-aţi dus până la capăt, aşa cum a fost Biblioteca Pentru Toţi şi aşa cum sunt puţine proiecte la noi….

Da, şi care păreau imposibile… Îmi aduc aminte de directorul tehnic al editurii noastre, un om foarte capabil, de-altfel, dar care mi-a spus: „Domnu’ Şora, cum vă închipuiţi dumneavoastră că în România se poate scoate, sâmbătă de sâmbătă, un volum dintr-o colecţie care să aibă 52 de numere pe an… Nu, nu, o utopie…”

Ce le-aţi putea spune astăzi tinerilor din România, care au idei, vor să le pună în practică, dar de multe ori le mor în faşă?

Eu le-aş spune aşa: Nu spune „Nu pot” înainte de a încerca să vezi dacă poţi! Dacă nu se poate, măcar am încercat! Am încercat, am depus toate eforturile şi n-am izbutit. Dar bunăvoinţa de a încerca trebuie să o ai… Nu bunăvoinţa, entuziasmul de a încerca!

De unde vine entuziasmul când vine? Această energie şi putere de a spune: da, pot, încerc? Astăzi părem sătui de atâtea încercări nereuşite…

Cred că dintr-un sentiment al implicării profunde… Nu poţi propăşi dacă nu propăşeşti în mediul în care te afli. Deci propriul tău interes convine să-ţi dispersezi în jurul tău atenţia şi să atragi împreună cu elanul tău propriu societatea care te împrejmuieşte. Să-ţi impui acest punct de vedere. Mai mult decât prin predică – prin exemplu!

Nu doar România pare să-şi fi pierdut busola. Dar Europa trece prin momente grele, de derută, de confuzie. Se manifestă curente centrifuge  şi o tendinţă de creştere a sentimentelor naţionaliste. Cum vedeţi dumneavoastră Europa astăzi şi ce credeţi că se poate întâmpla, care sunt pericolele?

Europa a trăit în trecut un secol al naţionalităţilor şi al culturilor naţionale. A ajuns la un moment de coerenţă pe care trebuie să-l cultive şi să se resimtă pe sine ca europeană. O europeană cu o mulţime de nuanţe, adică fără să-şi piardă calităţile acelei faze de culturi naţionale în care fiecare venea cu o anumită culoare şi participa la ansamblul acesta european; dacă nu mai e cazul să participe cu o culoare, atunci să vină cel puţin cu o anumită nuanţă la o culoare comună şi să considere că această diversitate naţională în interiorul Europei este o diversitate în sânul unităţii europene. O unitatea diversă, adică o unitate bogată.

Sunteţi optimist, o vedeţi evoluând în acest sens, al unităţii bogate? I se reproşează lipsa liderilor cu viziune…

Pentru aceasta ar trebui să aibă o conştiinţă foarte limpede a situaţiei în care se află, e într-un fel de competiţie internaţională pentru a atinge un stadiu de coerenţă internaţională, o coerenţă a diversităţii fără pierderea nuanţelor. Nu e vorba de o aliniere pe un anumit vârf, ci de o convergenţă spre un anumit vârf. Cu toată bogăţia de însuşiri, însă cu o anumită coerenţă, astfel încât să fie o multiplicitate armonioasă. Poate că există o anumită conştiinţă care n-a ajuns să se unifice, să se organizeze şi să-şi impună punctul de vedere. Poate că ar trebui, în acelaşi timp, o luciditate şi o mobilizare a intelectualilor continentului acestuia.

Simţiţi că ar exista o rezonanţă a intelectualilor din România cu intelectualii din celelalte ţări europene? Ne încadrăm noi în acest curent care să ducă spre o conştiinţă unificatoare a Europei? Suntem şi noi acolo, suntem cu ei?

Aici e o problemă. Problema este cum putem ajunge la o idee de unitate care să nu piardă bogăţia nuanţelor, să integrăm însăşi diversitatea în unitate. Să mergem spre unitate bogată, nu spre una săracă şi sărăcitoare, care să ne pună în situaţia de a ne alinia pe o idee, pierzând nuanţele.

În privinţa cărţilor, a literaturii, cum poate ea să ajute astăzi lumea în care trăim. De fapt, i se mai permite să o facă?

În primul rând, cartea este rodul unei conştiinţe. Dacă la nivelul conştiinţelor intelectuale există acest ideal al unităţii bogate, al unităţii compatibile cu diversitatea, adică această înţelegere a faptului că vecinul din stânga şi din dreapta se deosebeşte de tine, dar şi că cel din dreapta şi cu cel din stânga, împreună cu tine, aveţi o ţintă comună spre care mergeţi în pas vioi cu întreaga bogăţie a diversităţii pe care o duceţi în spate.

Aţi simţit vreodată, şi când anume, că aveţi în jur o echipă cu care vă îndreptaţi spre un ţel comun?

Da, am simţit, deşi e foarte posibil ca ceea ce am simţit să fi fost iluzie, dar chiar o iluzie fiind, cred că-i o iluzie creatoare de realitate, pentru că are rădăcini în realitate.

Cum vedeţi prietenia? Când prietenia este adevărată? În afara unor  conjuncturi legate de moment, prietenia aceea minunată care se naşte fără vreun motiv anume…

… şi care nu presupune din partea niciunui membru al colectivităţii de prieteni ambiţia de a-şi impune neapărat punctul de vedere şi de a face ca toată lumea să meargă la pas.

Prietenia aceea aţi trăit-o? Cum sunt prieteniile de genul acesta?

Sunt prietenii cordiale, cu vedere largă, adică trebuie să vezi la 180 de grade, să ai orizontul întreg, şi eventual să ai capacitatea de a întoarce capul la stânga şi la dreapta şi în felul acesta să uneşti orizontul şi să ai, chiar dacă o privire mai puţin limpede, o vedere totală de 360 de grade.

… cu mintea şi sufletul deschise?

Da, cu mintea şi sufletul deschise.

Există foarte multă ură, dacă nu exagerez, sau, în orice caz, multă discordie în societatea în care trăim şi foarte puţină admiraţie…

Poate nu ură şi nici discordie, poate doar ignoranţă. Ignoranţă, adică o indiferenţă la ceea ce se întâmplă în stânga, în dreapta sau în spatele meu. Îmi văd la modul cvasi-orb, îmi văd de drumul meu înainte şi nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Realitatea este că trăim un moment în care trebuie să facem turul orizontului, în care nu ne mai putem mulţumi doar cu o direcţie, ci trebuie să le îmbrăţişăm pe toate. Asta nu înseamnă o dispersie a interesului, pentru că toate aceste lucruri trebuie să fie adunate într-un mănunchi.

Poate că unii dintre noi au şi reflexul admiraţiei, poate că nu au energia de a-şi impune punctul de vedere. Eu văd admiraţia, generozitatea ca pe o manifestare a propriei bogăţii! Dacă eşti bogat – admiri, dacă eşti sărac – te mulţumeşti să te retragi în cochilia ta.

Ne aflăm în preajma unei săltări pe o treaptă mai înaltă, în preajma unificării continentale, europene în cazul de faţă, a conştiinţelor culturale a tuturor naţiunilor care o compun.

Se apropie sărbătoarea Centenarului. Cum vedeţi această aniversare? Cum ar trebui făcută?

Aş vedea-o ca pe un fenomen concomitent de cristalizare la capătul unui secol de existenţă comună a conştiinţei naţionale şi, în acelaşi timp, de deschidere spre unitatea europeană. Noi suntem o nuanţă a unei culturi,  cultura română nu poate fi concepută în afara culturii europene.

Dar avem şi nişte mari restanţe legate de realitatea românească, sunt multe lucruri importante, pe care nu am reuşit să le facem în cei o sută de ani care au trecut.

Da, avem restanţe, împreună cu ţările răsăritene, care ne înconjoară. Dacă trecem Dunărea pe malul ei drept, este cam la fel, dacă trecem înspre nord, spre Polonia – hm, mă rog! –, poate că acolo pasul este mai repede… Dacă realizăm acest lucru ca o lipsă şi ne e limpede şi facem un fel de la stânga sau la dreapta şi să ne îndreptăm privirile spre occident, atunci o să putem, însă cu toţii împreună… Noi avem un fel de ritm încet-oriental – nu-i aşa? – de care ar trebui să ne scuturăm, ar trebui să tragem clopotul ca să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem, să ne cântărim potenţialul şi, în sfârşit, să ne hotărâm să facem pasul înainte, spre viitor.

V-am văzut în piaţă, în stradă, la manifestaţii, printre tineri. Cum vi se pare generaţia tânără?

Ea a dat dovadă că are energia de a reacţiona la situaţii cu care nu este de acord. Ei, de aici până la a alege un drum pe care să-l urmezi pas cu pas şi care, cum să spun?… Momentul de reacţie fulgurantă este un moment poetic, dar mersul la pas, cu o directe, cu o ţintă foarte precisă, care să fie făcută clipă de clipă, zi de zi, adică să facă parte dintr-un program cotidian şi care să devină obişnuinţă, e mai puţin creator de entuziasm decât reacţiile fulgurante. Deci, este nevoie de o perseverenţă prozaică, nu de un entuziasm poetic, de o hotărâre de a merge în mod metodic, fără clinchete şi fără strălucire imediat aparentă, cu hotărâre şi în mod metodic, spre o ţintă pe care să nu o pierzi din vedere niciodată.

Care au fost momentele în care v-aţi enervat foarte tare în privinţa istoriei acestei Românii în care aţi trăit?

În genere sunt un om foarte răbdător şi cu încredere în direcţia pe care o ia istoria la un moment dat. Dar sunt anumite momente în care trebuie să păşeşti cu hotărâre şi în mod explicit, cu un program detaliat, spre o ţintă care să-ţi fie foarte limpede.

Credeţi că ne lipsesc modelele?

Cred că avem potenţial modele, dar ele trebuie să iasă din nivelul cripto şi să devină manifeste.

Aţi fost ministrul educaţiei, aţi făcut educaţie prin activitatea dumneavoastră cărturărească. Ce părere aveţi despre cum merge reforma din sistemul de educaţie de la noi?

Dacă ar merge cu doi paşi înainte şi doi paşi înapoi, am rămâne oarecum staţionari, dar se întâmplă ca paşii înapoi să fie doi şi jumătate şi paşii înainte să mai scadă puţin din doi şi să fie unu şi jumătate, aşa încât, până la urmă, rezultatul să fie o dare înapoi… Ceea ce trebuie să se întâmple în România este ca elitele să se implice, să se implice în acţiunea de fiecare zi, să nu mai fie retractile în raport cu evenimentul cotidian şi să se retragă în „înaltele sfere”, uneori iluzorii.

Pentru că tot vorbim despre implicarea elitelor, vă întreb de ce credeţi că acestea nu se implică, din comoditate? Din lipsă de solidaritate?

Uneori din comoditate, uneori din neputinţă, uneori din miopie. Un lucru evident este că soarta fiecăruia dintre membrii elitei este dependentă de comunitatea largă din care face parte, de statutul ei cultural, economic, politic. Politicul, economicul şi culturalul sunt un bloc, culturalul nu există decât în acest ambient. Dar lucrurile nu sunt văzute aşa. Politicul îşi vede de ale lui, călăreşte economicul, economicul încearcă să reziste şi culturalul se joacă undeva, pe margine, lângă ele.

Trebuie mai multă luciditate şi mai multă modestie. În acelaşi timp, trebuie să-ţi dai seama că acest nivel, în care tu te simţi la foarte mare înălţime şi vezi lumea de sus, nu poate exista fără bază, cum vârful nu poate exista – chiar dacă este vârf – dacă nu are un temei foarte solid, şi temeiul acesta este în sociopolitic. Nu se poate ca intelectualul să rămână indiferent la statul politic al comunităţii din care face parte!

Sunteţi activ pe noile căi de comunicare şi pe reţelele sociale. Cum priviţi acest mod de comunicare? Ne risipim prin ele?

Nu te risipeşti, ci te înrădăcinezi, nu mai eşti în vânt, ai o rădăcină undeva şi ramurile care cresc din tine ţin umbră pământului pe care eşti. Înţeleg prin umbră nu întunericul, ci pavăza împotriva văpăii…

V-aţi gândit să vă faceţi o şcoală acasă, pentru tineri?

Nu, nu m-am gândit, dar, de fapt, există acasă la mine o şcoală – nu e rodul ingeniozităţii mele, ci al Luizei Palanciuc Şora, care e sufletul acestei acţiuni şi care ştie să mă mobilizeze şi să-mi transforme gândurile în îndemnuri.

Se discută şi se scriu multe cărţi despre fericire. Ce ne puteţi spune, cam ce este fericirea? E succesul în carieră, e iubire, e altceva?

V-aş spune că e bine să te implici în soarta comunităţii din care faci parte, să ţii pe cât posibil sus nivelul comunităţii, contribuind cu totalitatea forţelor tale la alcătuirea acestei platforme. Cu alte cuvinte, trebuie să te implici în soarta comunităţii din care faci parte, dar înţelegând prin soartă nu nivelul politic în sensul vulgar al cuvântului, ci nivelul politic ca totalitatea intereselor polisului, incluzând în acest interes, şi chiar la un nivel foarte înalt, cultura. Nivelul tuturor acestor lucruri depinde de nivelul cultural pe care l-ai atins, de lărgimea vederii, de distanţa la care vezi şi înălţimea de la care vezi realitatea. Dacă te târâi, nu vezi departe, nici nu vezi decât locul mic în care te târâi… Cum să mai fie vorba de fericire?

Dar, domnule Şora, ni se oferă modele de fericire individuală. Nu pleci în Dubai cu comunitatea, ni se va răspunde!

Dacă trăieşti într-un castel şi imediat ce ai ieşit pe poarta proprietăţii tale, cazi într-o băltoacă, se lipeşte râia de tine, asta nu înseamnă a fi bogat.

Dar dacă ai bani, mergi la Viena să te vindeci de râie…

N-ai cu ce ajunge la Viena, drumul spre Viena, spre aeroport, trece prin băltoace, nu te poţi duce, trebuie să existe drumuri, hanuri în care să te poţi odihni. Hanuri fără râie.

Ne puteţi spune la ce lucraţi acum, ce scrieţi, aveţi ceva în pregătire?

În mod metodic, nu lucrez la ceva anume, dar din ce se adună zi de zi, mai poate ieşi, din când în când, câte ceva. S-ar putea ca, în momentul în care acel ceva se înjghebează şi ia o formă, să fie şi dorinţa de a şlefui puţin, de a aduna mai strâns, de a întări liniile de forţă ale construcţiei şi de a adăuga încă o parte lucrurilor care au fost făcute până acum. Dar asta ţine şi de Cel de Sus şi de câte zile luminoase îmi mai vor fi puse la dispoziţie. Să nu uităm că am o sută de ani.

Am fost în Grecia şi am ajuns în Corint. M-am gândit: ce nebunie pe Apostolul Pavel, s-a dus unde trăiau vreo 800 de mii de suflete, credeau în zei, un fel de Babilon…. şi, chiar acolo a avut curajul să propovăduiască o nouă religie. A dorit să schimbe lumea. De ce credeţi că a reuşit Apostolul Pavel?

A reuşit pentru că, o dată, lumea ajunsese la o cotitură în care era posibil să audă un nou glas, un nou mesaj. Pe de altă parte, Sf. Pavel era însufleţit de Duhul care îi venea de sus. Pe de o parte – terenul, pe de alta – calitatea seminţei.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 în Ianova, judeţul Timiş. este un filosof şi eseist. Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române. Fiul lui Melentie Şora, preot ortodox, şi al Anei (născută Bogdan), Mihai studiază la Şcoala primară din comuna Izvin, judeţul Timiş, apoi la Timişoara (1923 – 1927), încheind studiile liceale la „Constantin Diaconovici-Loga” din acelaşi oraş (1927 – 1934), unde a studiat temeinic filosofia şi limbile clasice, latina şi elina. Va studia filosofia la Universitatea din Bucureşti (1934 – 1938). I-a avut ca profesori, printre alţii, pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. Bursier al Guvernului Franţei, a ajuns în ianuarie 1939 la Paris pentru a realiza, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre La notion de la grâce chez Pascal (Noţiunea de har în opera lui Blaise Pascal).

Ameninţarea înaintării vertiginoase a armatelor germane l-a făcut să părăsească Parisul în iunie 1940 şi, după lungi peregrinări, s-a stabilit la Grenoble (1940 – 1945). În această perioadă, concepe prima sa carte, Du dialogue intérieur, un eseu de antropologie metafizică, publicat ceva mai târziu, în 1947, la Gallimard. În anii Războiului participă la rezistenţa franceză antifascistă, iar după aceea devine cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, între 1945 şi 1948.

Neînţelegând adevărata dimensiune tragică a ocupării de facto a României de către Uniunea Sovietică prin intermediul desfiinţării partidelor politice, a democraţiei şi a guvernării ţării de către un guvern comunist aservit Kremlinului, revine în ţară în toamna anului 1948, cu intenţia de a se reîntoarce în Franţa, dar era mult prea târziu. Graniţele fuseseră deja închise şi o dată cu acestea şi deschiderea României spre Vest pentru aproape 20 de ani.

Totuşi, din cauza tinereţii sale şi a apolitismului său evident şi declarat, nu este împiedicat să presteze munci intelectuale. A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948 – 1951), apoi ca şef de secţie la Editura pentru Limbi Străine (între 1951 şi 1954) şi redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1954 – 1969), unde are meritul remarcabil editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT (un acronim pentru Biblioteca Pentru Toţi). După evenimentele din decembrie 1989, a fost ministru al învăţământului în primul guvern democratic provizoriu, singurul ministru care şi-a dat demisia din guvern, ca protest în urma mineriadelor din 13-15 iunie 1990, refuzând, ulterior, să mai ocupe vreo funcţie în aparatul de Stat. Mihai Şora este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianţei Civice şi al Societăţii Române de Fenomenologie. A tradus din Jean-Jacques Rousseau („Visările unui hoinar singuratic”), Jean-Paul Sartre („Cu uşile închise”), Benjamin Fondane, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului (1978) şi pentru Firul ierbii (1998). În 2016 i s-a conferit Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

 

Distribuie articolul
  1. Ionel Hornea says:

    Când finalul este un exemplu din viața Sf. Pavel, un text in care centenarul Mihail Șora face eforturi de a ne spune ca din noroi nu poate reuși FERICIREA, ci că este nevoie sa faci niște condiții omenoase de trai, că este nevoie să te implici in viata polisului, nu cred ca mai pot fi făcute comentarii. Sunt scrieri si ziceri care trebuiesc învățate pe de rost și nu comentate. Concluzia: să ne aplecăm și să luăm aminte!

  2. Caid Airam Caidairam says:

    Nu avem suficiente multumiri pe care le meritati MULT IUBITE D-LE MIHAI SORA.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te