Arta şi banii

2013 a fost anul marilor recorduri, dar şi al marilor afaceri pe piaţa de artă. Două licitaţii succesive din luna noiembrie, la Christie’s şi Sotheby’s, au obţinut cele mai spectaculoase profituri obţinute vreodată, vânzările operelor de artă însumând peste 1 miliard de dolari în fiecare sesiune de vânzare.


Arta adevărată nu poate fi promovată sau supusă de orice neofit pe care-l chinui talentul investițiilor în artă.

Arta adevărată nu poate fi promovată sau supusă de orice neofit pe care-l chinui talentul investițiilor în artă.

În 2009, momentul de recul al pieţei de artă, mulţi au considerat că nivelul de vânzări din perioada 2007 – 2008 nu va mai putea fi depăşit vreodată, criza financiară afectând prea adânc celelalte pieţe. Cu toate acestea, conform datelor făcute publice, piaţa de artă şi-a revenit spectaculos, crescând progresiv de la nivelul de 60,8 miliarde în 2011, la 64 de miliarde de dolari în 2012, şi, după calculele specialiştilor, volumul tranzacţiilor din anul 2013 va depăşi cu mult recordul anului 2007, de 65,8 de miliarde de dolari.

Aceste statistici au dărâmat poziţiile neîncrezătoare ale economiştilor şi suspiciunile lor despre fragilitatea pieţei de artă, făcând însă loc altor teme de îngrijorare. Mulţi se întreabă, perfect justificat, cât va mai ţine acest trend ascendent. Beneficiarii direcţi, casele de licitaţii, consideră firească această creştere, întrucât reflectă nevoia masivă de investiţie în bunuri care nu-şi pierd valoarea. Foarte mulţi din zona artistică o consideră însă o reeditare a bulei economice din anii 2000, o nouă formă de nebunie speculativă, similară cu „tulip-mania” secolului al XVII-lea. Antologica poveste a aristocratului olandez, care şi-a dat casa în schimbul celui mai de soi bulb de lalea, aflat încă în pământ, rămâne până în zilele noastre, un exemplu absolut de economie speculativă iraţională.

Aceasta exacerbare a tendinţelor speculative este privită cu multă suspiciune în rândul dealerilor mai în vârstă, poziţionaţi în segmentul mediu, trecuţi prin nenumărate experienţe de contracţie a pieţei. Ei au supravieţuit crash-ului de la începutul anilor 90 şi slow-down-ului pieţei, ca urmare a crizei financiare din 2008, însă acum nu mai sunt atât de siguri că vor rezista unei noi contracţii majore. Totul a luat o turnură mult prea radicală şi, în opinia lor, nimic nu mai are vreo logică.

Lumea tinde să uite că arta adevărată e oglinda sufletului artiștilor

Lumea tinde să uite că arta adevărată e oglinda sufletului artiștilor

A admite că arta contemporană a fost mereu supraevaluată, în comparaţie cu operele trecutului, este o chestiune ce nu mai trebuie dezbătută însă, ce se întâmplă acum depăşeşte orice limită şi putere de înţelegere, fiind rezultatul unor jocuri care nu mai aparţin şi nu mai pot fi controlate în zona artistică. Miliardari din zonele cele mai speculative ale pieţelor financiare au migrat către această nouă piaţă, complet neregularizată, scutită de impozite, în speranţa unor câştiguri fabuloase pe termen scurt.

Un exemplu în acest sens, este cel al lui Dan Loeb, miliardarul care, după ce a achiziţionat 9,3% din casă de licitaţii Sotheby’s, a lansat un atac fără precedent la adresa preşedintelui companiei, acuzându-l de ineficientă şi lipsa de interes în a cuceri întregul spectru de pieţe de artă. Spre deosebire de Christie’s, care este prin excelenţă deschis vânzărilor de artă contemporană, Sotheby’s s-a concentrat mai mult pe segmentul istoric – arta secolului al XIX-lea şi XX – o piaţă mult mai sigură şi mai stabilă, dar care nu aduce atât de multe profituri imediate. Cu toate că multe din acuzele aduse de acţionarul casei Sotheby’s sunt pe undeva justificate, criticii din media şi cei din lumea artei au taxat această mişcare drept inadmisibilă. Deoarece ţinteşte la deturnarea agresivă a misiunii companiei şi vizează transformarea ei într-un cash-and-carry menit să aducă beneficii imediate acţionarilor. Cum Sotheby’s nu este Lehman Brothers, e mai mult decât ridicol să pretinzi unor istorici de artă să nu mai evalueze arta veche sau contemporană, ci să facă cursuri intensive de business. Şi apoi, arta contemporană nu este un asset obişnuit, nu are o valoare intrinsecă, e nevoie de timp, de cel puţin 30 de ani ca valoarea să fie confirmată pe deplin. Se pare însă că aviditatea de a face bani pariind pe artiştii tineri nu mai are limite, foarte mulţi dintre colecţionarii proveniţi din zona de business nerealizând că piaţa bunurilor simbolice funcţionează după cu totul alte reguli decât economia reală.

Economiei anti-economice a artei pure, care, după cum postulează Piere Bourdieu, se întemeiază pe „recunoaşterea obligatorie a valorilor dezinteresate şi pe acumularea de capital simbolic” i se opune logica economică a pieţei, care, „acordă prioritate difuzării, succesului imediat şi temporar, care se conformează cererilor preexistente însă, respingând mercantilismul şi abţinându-se să-şi declare, pe de-a întregul scopurile interesate”. Teza lui Bourdieu despre dinamica celor două logici economice contradictorii, coexistente în cadrul pieţei de artă, că piaţa de bunurilor simbolice, dezvăluie şi întreg setul de contradicţii ce rezultă din incompatibilităţile dintre cele două economii care au ca obiect comerţul cu arta pură.
În ciuda acestor incompatibilităţi şi a paradoxurilor ce decurg din ele, asistăm de ceva vreme încoace la o adevărată exploatare a pieţei de artă, ce evidenţiază o schimbare majoră de paradigmă economică. Agresivităţii neoliberalismului actual îi corespunde o „nouă economie” a artei, o economie bine controlată, pliată pe interesele financiare de moment ale marilor investitori.

Intervenţiile agresive din ultimul an au stricat echilibrul firesc al pieţei, efectul imediat fiind concentrarea preponderenţă a tranzacţiilor în segmentele extreme ale pieţei. Faţă de boomul din decadele precedente, când se cumpărau mai degrabă lucrări din segmentul mediu de preţ, înscrise în tendinţele nu întru totul confirmate, însă cu oarecare potenţial de dezvoltare, acum se pare că interesul e centrat exclusiv pe lucrări de importanţă istorică, la standarde de muzeu, verificate de cei mai mari experţi din domeniu. Aşa se face că, pentru puţinele opere istorice care apar pe piaţă secundară, există o cerere uriaşă, în timp ce pentru piesele produse de artiştii parţial confirmaţi, dar care nu au devenit încă branduri de renume, promovate de 70 % din dealerii de pe pieţele primare, interesul a scăzut masiv în ultimii ani, şi va scădea în continuare. Se remarcă însă un interes constant pentru segmentul cel mai ieftin al pieţei, artiştii tineri, a căror creaţie e încă accesibilă.
O primă explicaţie a radicalizării pieţei ar fi că piaţa de artă, ca tot restul societăţii, funcţionează în cicluri, iar acum, ne confruntăm cu un ciclu radical de curăţire a sistemului. Ultima corecţie a pieţei – datorată crizei financiare recente – nu a contribuit la o veritabilă asanare a sistemului, piaţa fiind încă sufocată de prea mulţi dealeri, galerii şi artişti de o calitate mediocră. În plus, extinderea către Asia, America de Sud şi ţările bogate din Orientul Mijlociu, a determinat o înjumătăţire a poziţiilor eligibile pentru zona aşa-zis tradiţională – vestică, atât în ce priveşte selecţia lucrărilor pentru licitaţiile importante, cât şi reprezentarea la marile târguri de artă de la Basel, Londra, Paris, New York sau Hong Kong. Reversul acestui fenomen de extindere a pieţei se resimte din ce în ce mai acut, mai ales pe pieţele vestice, suprasaturate de producţia artistică.

Beneficiarii direcţi, casele de licitaţii, consideră firească aceasta creştere - întrucât reflectă nevoia masivă de investiţie în bunuri care nu-şi pierd valoarea. Foarte mulţi din zona artistică o consideră însă, o reeditare a bulei economice din anii 2000, o nouă formă de nebunie speculativă, similară cu „tulip-mania” secolului al XVII-lea.

Beneficiarii direcţi, casele de licitaţii, consideră firească aceasta creştere – întrucât reflectă nevoia masivă de investiţie în bunuri care nu-şi pierd valoarea. Foarte mulţi din zona artistică o consideră însă, o reeditare a bulei economice din anii 2000, o nouă formă de nebunie speculativă, similară cu „tulip-mania” secolului al XVII-lea.

Astfel, că o consecinţă directă, piaţa a devenit mai competitivă ca oricând, politica caselor de licitaţii şi a galeriştilor implicaţi în selecţiile marilor târguri, fiind aceea de a filtra mult mai radical ofertele existente. În ce priveşte pieţele primare, se observă o tendinţă de a se îngreuna accesul noilor galerii în târgurile de renume, condiţionându-le la eforturi majore pentru a fi admişi, fără a avea siguranţa amortizării în viitor a investiţiilor făcute.

O minimă analiză a modului în care funcţionează cele două pieţe relevă incompatibilităţile şi contradicţiile despre care vorbeam mai devreme. În timp ce pieţele secundare au devenit canalele de distribuţie cele mai „reliable”, întrucât presupun o oarecare transparenta în ce priveşte modul de tranzacţionare, listând public preţurile obţinute, dealerii de pe piaţa primară sunt mai degrabă preocupaţi în construirea unor branduri, ocultând tot ce ţine de aspectul comercial.

Lipsa de transparentă a pieţelor primare complică major procesul de evaluare şi de calculare a predictibilităţii pieţei. Cu toate acestea, în 1999, folosind metodologia Case-Shiller, (dezvoltată iniţial în ideea de a înţelege pieţele de real-estate) doi profesori renumiţi de la Universitatea din New York, Michael Moses şi Jianping Mei, au încercat să analizeze dinamica profiturilor de pe piaţa de artă, studiind traseul unor opere de artă vândute la marile case de licitaţii din New York. Pornită iniţial că o analiză experimentală, cercetarea lor s-a concretizat în indexul Mei-Moses®, o bază de date acumulate pe o perioadă de 13 ani, care poate indica creşterea viitoare a unor opere aflate în portofoliul unor galerii sau case de licitaţii, oferind astfel o asistentă preţioasă investitorilor strategici. Primul lor obiectiv a fost să ajute colecţionarii interesaţi de artă să iasă din sfera achiziţiilor emoţionale, bazate pe pură plăcere vizuală şi să-i determine să considere criteriile obiective, după care se structurează dinamica valorilor. E foarte adevărat că impulsurile de moment ale fiecărui colecţionar nu pot fi excluse sau ignorate, dar la fel de adevărat este că valoarea artei nu va fi niciodată determinată după percepţiile colecţionarilor, ci după alte algoritmi care ţin de dinamica artistică propriu-zisă.

Acest index, pe lângă compararea artei cu alte categorii de active, oferă indicaţii precise şi la zi despre performanţele financiare de pe piaţa de artă în momentul achiziţiei unor obiecte de artă pentru un portfolio de investiţii, şi analize de tipul „mark to market”, ce iau în considerare ajustările şi schimbările diverse de pe piaţă, plus evaluările din perspectiva evoluţiei fiecărui artist în parte. Aş sublinia aici faptul că indexul nu poate fi aplicat creaţiei recente, este nevoie de o perioadă de minimum 13 ani, ce oferă distanţă critică necesară pentru o evaluare corectă a operelor.

Deşi au fost multe voci care au contestat modul în care a fost alcătuit acest index, a devenit evident că valoarea şi rentabilitatea unei opere de artă poate fi determinată după criterii profesionale obiective. Cei ce ignora aceste criterii, preferând să se ghideze exclusiv după percepţiile lor emoţionale, să nu se mire dacă vor fi păgubiţi în viitor. Investiţia în artă a devenit un business ca oricare altul, ba chiar unul mai rentabil decât multe altele, şi pentru a-i înţelege dinamica specifică este nevoie de adevăraţi specialişti.

Arta adevărată nu poate fi promovată sau supusă de orice neofit pe care-l chinuie talentul investiţiilor în artă. Când creşterile agresive de preţuri se vor intersecta cu cererile unor astfel de neofiţi, pentru care arta reprezintă doar o investiţie „cool” sau o posibilitate de upgradare a statului social, atunci, cu siguranţă, vom asista la prăbuşirea întregului sistem. După toate aparenţele nu suntem departe de acest moment.
Lumea tinde să uite că, arta adevărată e oglinda sufletului artiştilor. Tot ceea ce artiştii au realizat că statementuri personale şi sincere despre viaţa, dragoste şi societate, se poate transforma prin aceste mecanisme capitaliste, sofisticate, de piaţă, în aur, asemeni atingerii lui Midas. Dar la fel de uşor, economia economiştilor, întemeiată pe criterii exclusiv raţionale, le poate transforma în scrum. Spre deosebire de economişti, care au nevoie de cifre şi realităţi, artiştii nu au nicio problemă să-şi imagineze oricând o nouă economie, autonomă, profund iraţională, însă eficace în a demonstra că, în ecuaţia lor, coeficientul de impredictibilitate e reprezentat chiar de ei înşişi, maeştrii propriilor opere.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te