Atitudini faţă de solidaritate în România


Distribuie articolul

Se poate afirma că întreaga construcţie a societăţilor contemporane are în centrul său conceptul de solidaritate socială (Baldwin, 1990). Aceasta se regăseşte în fapt în toate relaţiile umane (Komter, 2005), fiind în particular relevantă pentru funcţionarea statelor bunăstării (Thelen, 2012). Oamenii se ajută unii pe ceilalţi şi construiesc instituţii în acest sens pentru a preveni riscuri, care pot deveni manifeste pentru oricare dintre ei. Procesul, o expresie a solidarităţii organice durkheimiene, implică atitudini care să legitimeze redistribuirea socială şi construcţia de mecanisme de ajutorare în cazul apariţiei riscurilor sociale. Ele privesc întreaga societate, dar reprezentările sociale asupra modului în care sunt proiectate serviciile sociale sunt adesea orientate explicit către păturile sărace sau aflate în situaţie de vulnerabilitate. Aceasta conduce şi este generată şi de definirile vagi, circumstanțiale, aplicate adesea solidarităţii sociale (Ellison, 2012) şi este deseori privită doar în raport cu grupurile vulnerabile (Janmaat şi Braun, 2009).

Textul de faţă îşi propune să prezinte atitudinile faţă de solidaritate în România contemporană. Ne propunem să investigăm în ce măsură românii sunt solidari cu grupurile din jurul lor (vulnerabile sau nu). Intenţionăm să realizăm acest lucru mai ales în comparaţie cu alte ţări şi urmărind dacă s-a schimbat ceva în ultimii ani, dacă putem discuta despre un impact al crizei economice şi societale, dacă predictorii obişnuiţi funcţionează în mod similar în România ca în alte ţări. Intenţia finală este de a discuta în ce măsură atitudinile de solidaritate pot susţine politici de integrare socială a grupurilor vulnerabile. Implicaţiile finale pot trimite către măsura în care coeziunea socială (Green, Janmaat, Han, 2009) se structurează sau destructurează în România.

Textul debutează cu o discuţie despre valenţele pe care solidaritatea socială le cunoaşte, trecând în revistă referinţele din literatura contemporană. Privim solidaritatea prin lentile distincte: ca o orientare specifică spre a fi preocupat de soarta celorlalţi, în sensul valorilor benevolenţei şi universalismului din modelul lui Schwartz (1994); ca pe o orientare selectivă în natura sa, ca pe o raportare diferită către tipuri distincte de grupuri sociale, opunând, spre exemplu, solidaritatea în interiorul şi în exteriorul familiei, faţă de cei din mediul social imediat sau faţă de cei aflaţi la distanţe sociale sau geografice mai mari (Abela, 2004; Bay şi Pedersen, 2006; Kankaraš şi Moors, 2009).

În partea a doua propunem trei ipoteze specifice în ce priveşte nivelul, sursele şi evoluţia solidarităţii în spaţiul românesc şi european. Ne aşteptăm să găsim structuri similare ale solidarităţii sociale în Europa, bazate pe o orientare generală către solidaritate ce explică variaţia solidarităţii cu grupuri diferite. Aşteptăm, de asemenea, ca România să aibă aceiaşi factori ce conduc la orientări către solidaritate, care sunt raportaţi în literatura internaţională cu privire la alte societăţi. În fine, aşteptăm o dinamică afectată în mică măsură de criza economică şi, mai degrabă, expusă tensiunilor interne din viaţa politică.

Secţiunile următoare testează pe rând cele trei ipoteze şi discută despre nivelul şi dinamica solidarităţii în România. În final sintetizăm rezultatele şi propunem o discuţie privind modul în care politicile pentru sprijinirea grupurilor vulnerabile au sau nu suportul dat de solidaritatea socială.

Solidaritatea socială: în căutarea unei definiţii

Solidaritatea este un concept care se construiește în şi la confluența viziunilor bazate pe filosofii individualiste şi comunitariste. De aceea majoritatea autorilor care îl discută agreează ideea că are semnificații diverse (Crow, 2002; deBeer şi Koster 2009; Ellison, 2011; Manson, 2000; Pensky, 2008 etc.) chiar contradictorii (Bayertz, 1999; Stjernø, 2004). Ambiguitatea nu provine din absenţa teoriilor explicative cât, mai degrabă, din subspecificarea conceptuală în raport cu cea funcțională. Aceasta derivă din două motive importante (Bayertz 1999: 3-5). Pe de o parte este dificultatea încorporării în centrul filosofiei etice şi politice a obligațiilor de a acționa cu caracter pozitiv. Pe de alta, apare incompatibilitatea cu postulatul universalității asumat de etica modernă, conform căruia normele morale nu pot conține referințe la categorii sau grupuri.

Originile conceptului de solidaritate pot fi regăsite în principiul instaurat de dreptul roman al responsabilității obligatorii de a onora datoriile comune ce derivă din calitatea de membru al unei familii sau a altui tip de comunitate: obligatio în solidum (Bayertz, 1999: 3). Oamenii nu sunt în mod necesar solidari în abstract, ci solidaritatea devine manifestă în situaţii specifice, fiind direcționată către anumite ținte. Acestea pot fi constituite din indivizi anume sau din grupuri mai îngust sau mai larg precizate, precum vecinii, oamenii de aceeaşi etnie sau religie, co-orăşeni, cei având acelaşi crez politic, colegi de profesie etc.

În sociologie, o lungă tradiţie, pornită de la Tönnies (2005, ediţia iniţială 1887) şi Durkheim (1967, ediţia iniţială 1893), defineşte solidaritatea drept mecanism integrator bazat pe:
a) propensitatea individuală spre sociabilitate generată de apropiere, empatie, similaritate, în cazul comunității (solidaritate mecanică) sau
b) satisfacerea interesului individual prin interdependența generată de diviziunea muncii sau piață în cazul societății (solidaritate organică).

Din această perspectivă, solidaritatea are atât valențe nominale, de structuri sau dispoziții substantive – fiind mai degrabă o caracteristică societală cu rol integrator – cât și adjectivale, de caracteristică a acțiunii interpersonale – fiind mai degrabă o calitate individuală (Thome 1999; de Beer și Koster, 2009). Cea de-a doua formă, ce vizează relațiile între actorii sociali individuali, este de interes pentru textul de față.

În conceptualizările care se circumscriu acestei ipostaze, solidaritatea este văzută ca o relație de conectare (bridging) cu indivizi din grupuri diferite de cele de apartenenţă primară sau liant (bonding) între oameni ce deţin statusuri sociale diferite (Abela 2004: 73; de Beer și Koster 2009: 15), ca preocupare reciprocă dezinteresată între membrii unei comunități bazată pe raționamentul că interesele celorlalți sunt lipsite de un scop instrumental (Mason 2000: 27), ca sentiment de simpatie pentru și angajament față de alți oameni (Janmaat și Brown 2009), ca răspuns empatic la o condiție care afectează starea de bine a altora indiferent de caracteristicile lor personale sau sociale (Arnsperger şi Varoufakis, 2003).

Universul definițional este însă, după cum sugeram la început, mult mai divers, el luând în considerare şi variind prin unul sau mai multe din următoarele criterii (Thome, 1999; Bierhoff şi Küpper, 1999; Mason, 2000; Stjernø, 2004; Fetchenhauer et al, 2006; de Beer şi Koster, 2009; Banting et al. 2011): tipul / expresia orientării (atitudine sau acțiune), fundamentul orientării (interes personal de tip egoist / instrumental / rațional sau afectiv / dezinteresat / altruist / empatic / prosocial sau interes comun), forma orientării (reciprocă versus nereciprocă, formală versus informală, voluntară versus obligatorie), obiectul orientării (persoană, grup, comunitate, diverse categorii sociale, societate în ansamblu). La acestea cu siguranță putem adăuga criterii mai puțin discutate în definițiile recente precum intensitatea sau stabilitatea. Categoriile rezultate în urma operării cu aceste criterii apar în literatură ca tipuri de solidaritate.

În ceea ce privește tipul / expresia orientării, componenta atitudinală a solidarității se referă la tendința evaluativă favorabilă sau nefavorabilă celorlalți. Componenta acțională se referă la comportamentul efectiv față de ceilalți. Componenta atitudinală a solidarității poate implica exprimarea deschiderii, interesului, preocupării sau chiar grijii față de ceilalți. Manifestările solidarității ca acțiune se regăsesc în comportamente ce pot implica timp petrecut în folosul altora (ex. muncă voluntară în folosul unor oameni aflați în nevoie), participare la acțiuni sindicale, donații în bani sau bunuri. Ele nu trebuie să fie neapărat legate, în sensul că nu întotdeauna un anumit tip de atitudine determină comportamentul corespunzător.

Componenta atitudinală a solidarității are: a) fundamente afective, fiind bazată pe sentimente de empatie, responsabilitate sau datorie morală față de ceilalți și denotă preocupare dezinteresată pentru ceilalți sau b) fundamente cognitive, fiind bazată pe conștientizarea dependenței reciproce şi urmărirea propriului interes în acest context. Evident nu doar componenta atitudinală a solidarității se construiește pe cele două tipuri de fundamente ci şi cea acțională. În plus, un al treilea fundament posibil al solidarității este interesul comun, bazat pe ideea cooperării în scopul atingerii unor obiective colective a unui bine comun, dar care, concomitent, asigură și obiective individuale ce altfel nu ar putea fi atinse.

În ceea ce privește descrierea formelor orientării vom urma liniile clasificării lui de Beer și Koster (2009): gradul de reciprocitate, gradul de formalizare, gradul de normativism. Cei doi utilizează această taxonomie în diferențierea între ceea ce numesc acte de solidaritate. Considerăm însă că toate categoriile discutate sunt aplicabile şi dimensiunii / componentei atitudinale. Reciprocitatea actului solidar respectiv absenţa reciprocităţii se referă la caracterul bi- respectiv uni-direcțional al relației. Prima variantă (numită şi orizontală) presupune că cei care manifestă solidaritate se așteaptă să fie “răsplătiți cu aceeași monedă” de ceilalți. Cea de-a doua (numită şi verticală sau asimetrică) se referă la lipsa așteptărilor de acest tip. Gradul de formalizare reflectă prezența sau absența relației directe, nemediate dintre cei care manifestă solidaritate. Solidaritatea este informală dacă interacțiunea este directă (ex. cu familia, cu vecinii, cu prietenii, colegii sau chiar cu o persoană care cerșește) şi este formală dacă relația este mediată, indirectă, iar persoanele nu se cunosc deși sunt legate printr-un sistem formal (ex. sistemul de beneficii sociale). Nivelul de voluntarism reflectă gradul de libertate a alegerii individuale de a manifesta sau nu solidaritate. Ea este voluntară, dacă opțiunea este pur individuală şi este obligatorie dacă este rezultatul constrângerii.

Obiectele orientării se referă în mod evident la „țintele” solidarității. Astfel solidaritatea poate fi locală (vezi Abela 2004) atunci când cei spre care este îndreptată sunt cunoscuți, verosimil de a fi cunoscuți sau apropiați și globală atunci când cei spre care este orientată sunt mai degrabă imaginați (în sensul lui Anderson, 1991). De fapt, câteva criterii operează simultan sau separat în diferențierea aceasta: criteriul distanței geografice, cel al gradului de formalizare a interacțiunilor (operabil de fapt în diferențiere identificărilor: directe, nemediate sau imaginate) și cel al existenței unui mecanism integrator (precum statul sau subnivelele sale de guvernanță). Faptul că se suprapun în unele clasificări, după cum arăta şi rezultatele analizelor noastre ulterioare, mai degrabă generează ambiguitate în ceea ce privește conținutul categoriilor. Țintele solidarității sunt însă și persoane sau categorii aflate sau percepute a fi aflate în nevoie sau dificultate (ex. șomeri, bolnavi, bătrâni, minorități sexuale sau religioase). Criteriul de clasificare aici este cel discutat de Arnsperger şi Varoufakis (2003) al existenței unei sau unor condiții/pericole care afectează starea de bine a altora.

Încercând să sintetizăm discuția despre conceptualizările solidarității într-un mod de definire cât mai operațional, util acestui text, am optat pentru a defini solidaritatea drept atitudine sau comportament care denotă cooperare, interes, preocupare, sprijin cu, pentru sau față de diverse persoane sau alții generalizați, bazat(ă) pe orientări de valoare, interese sau empatie.

Ipoteze

Prima noastră ipoteză este relaţionată cu universalitatea atitudinilor faţă de solidaritate. Excursul teoretic din secţiunea anterioară nu a implicat determinanţi specifici care să nu fie universal valabili indiferent de tipul de colectivitate umană. Întreaga dezbatere conceptuală despre modul de formare şi rolul solidarităţii nu implică factori locali care să afecteze substanţial esenţa modului în care oamenii tind mai mult sau mai puţin să fie preocupaţi de soarta altora. Cu toate acestea, putem imagina situaţii în care unele grupuri sunt mai puţin incluse în concepţia societală despre solidaritate, cum ar fi de exemplu imigranţii (vezi Bay & Pedersen, 2006). şi în cazul României este posibil să fie grupuri de status care să se simtă mai puţin solidare cu populaţia de romi (Voicu & Şerban, 2002). Prin urmare ne aşteptăm să putem furniza un model de măsurare al solidarității repetabil în societăți diferite şi la momente de timp diferite. Un astfel de model ar permite comparaţia între societăţi şi evaluarea dinamicii atitudinilor față de solidaritate.

A doua ipoteză continuă pe aceeaşi linie, de această dată referindu-se în mod specific la situaţia României. Societatea românească nu este diferită de alte colectivităţi umane în ceea ce priveşte aplicativitatea legilor generale ce explică interacţiunile dintre oameni, formarea valorilor sociale, modul de manifestare a acestora prin atitudini şi comportamente. Este firesc prin urmare să aşteptăm ca principalii factori individuali ce conduc la solidaritate socială să fie şi în România aceeaşi ca în alte societăţi. Mai exact, ne aşteptăm ca solidaritatea socială să varieze pozitiv cu încrederea, post-materialismul, intensitatea identificării naționale şi nivelul de religiozitate, respectiv negativ cu individualismul / autonomia.

Fiecare dintre ipotezele de mai sus sunt în fapt reprezentări ale unor seturi complexe de ipoteze. Ipoteza invarianţei măsurării implică posibilitatea de a avea modele comune în fiecare dintre ţările europene, la vari momente de timp, aceasta implicând în fapt o serie de asumpţii legate de fiecare pereche ţară-moment a măsurării, cărora li se adaugă aşteptările legate de similitudinea configuraţiei relaţiilor dintre tipurile de solidaritate (cu vecinii, cu imigranţii, cu oamenii de aceeaşi religie etc.). A doua ipoteză este de fapt o listă de sub-ipoteze ce asumă prezenţa în parte a fiecărui predictor al orientării către solidaritate socială.

Un al treilea set de ipoteze priveşte dinamica atitudinilor faţă de solidaritatea socială în România între 1999 şi 2012. Aşa cum arătăm în secţiunea următoare, ne vom baza analiza pe trei momente în timp, utilizând date culese în primăvara lui 1999, vara lui 2008 şi toamna lui 2012. În 2008 şi 2012 datele sunt culese la câteva luni înainte de alegerile legislative din anii respectivi. Atitudinile faţă de solidaritate, fiind expresie a orientărilor valorice generale către solidaritate, sunt adaptive la modificări ale contextului (Inglehart & Welzel, 2005; Welzel, 2007) şi sunt expuse influenţei instituţiilor sociale (Arts, 2011; Beck & Beck-Gernsheim, 2001; Gundelach, 1994). Intervalele de creştere economică, inflaţie redusă, afirmare a bunăstării sunt cele care cresc în mod normal orientările către întrajutorare. Perioadele de criză conduc la retragerea către valori tradiţionale şi sporesc preocuparea cu asigurarea bunăstării proprii (Inglehart, Baker, 2000).

În ce priveşte datele pe care le analizăm în acest articol, primul interval (1999-2008) este unul de creştere economică, cu un şomaj redus, şi inflaţie în scădere. Este de asemenea perioada în care România este recunoscută drept parte a „lumii civilizate”, prin integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Pe de altă parte însă, este vorba de un interval marcat şi de tensiuni de natură să diminueze solidaritatea socială. Pe de o parte sunt tensiunile politice dintre PSD şi coaliţia DA, marcate, mai ales după 2004, de luări de poziţie radicale ale preşedintelui faţă de activitatea parlamentară. Astfel de evenimente sunt de natură să reducă coeziunea socială, fiind observate şi în cazul altor societăți postcomuniste (e.g. Ungaria, conform Kovacs, 1998). Polarizarea post-totalitară (Talavera, 1998) constituie un alt factor, manifest în România mai ales după 2000, când inegalitatea de venit a crescut conducând la valori mai ridicate ale indicatorilor GINI decât în restul Uniunii Europene. În aceeaşi perioadă, trecerea de la impozitarea progresivă la cea cu cotă fixă, valabilă începând cu 2005, reflecta o poziţie a majorităţii mai degrabă nefavorabilă redistribuirii. În fine, în 2008, anul colectării datelor, populaţia primea deja primele semnale în privinţa începutului crizei economice, mai ales prin încetinirea creşterii în Italia, Spania şi Germania, destinaţii principale pentru emigraţia românească (concretizată în remitenţe importante) şi/sau parteneri comerciali importanţi. Ne aşteptăm prin urmare ca, în perioada 1999-2008, atitudinile faţă de solidaritate să cunoască o dinamică diferenţiată. Este probabil ca creşterea economică iniţială să favorizeze atitudini pozitive faţă de solidaritate, dar tensiunile menţionate, iminenţa crizei, creşterea inegalităţii să implice un efect negativ mai ales în ce priveşte grupurile de status aflate la distanţă socială mai mare. Pe ansamblu însă, este probabil ca toate aceste influenţe să se anuleze reciproc, conducând la stabilitate în ce priveşte atitudinile faţă de solidaritatea socială.

În a doua parte a perioadei analizate (2008-2012), ne confruntăm mai întâi cu efectele crizei economice, marcate prin scăderi de salarii şi reducerea beneficiilor sociale. Polarizarea continuă să crească, iar responsabili guvernamentali importanţi acuză public grupurile vulnerabile de parazitare a resurselor societăţii. Presa tinde să prezinte dramatic astfel de luări de poziţie , care însă adesea pot fi, dacă sunt receptate în grabă, amenințări la adresa solidarităţii sociale. Relatarea unei declaraţii a ministrului muncii din 2011 este elocventă:

“N-avem forță de muncă calificată, pentru că îi ţinem acasă şi le dăm bani pe care nu-i merită (…) Sunt şase milioane acasă, dar s-ar putea să fie chiar mai mulţi. Din aceşti şase milioane, cred că putem să dăm liniştiţi la o parte 30% care iau bani fără să-i merite, încurajaţi de autorităţi, în special de cele locale”, a spus Lăzăroiu la B1 TV. El a mai spus că deja a început operaţiunea de reducere a cheltuielilor cu asistenţa socială, ocupându-se mai ales de fraude, pe care le va prezenta săptămâna viitoare, urmând să le elimine până în toamnă. „Ministerul pe care îl conduc are ca scop reducerea cheltuielilor cu asistenţa socială – vă spun, e un dezmăţ. Daca nu punem capăt, şi avem ca scop reducerea cu un punct procentual a cheltuielilor, n-avem nicio şansă” (Lucian Lumezeanu, „Lăzăroiu estimează 2 milioane de asistaţi social în România”, ziare.ro 11.08.2011, accesat pe 17.02.2013).

Pe de altă parte, schimbarea de guvern din 2012 avea să fie însoţită de suportul popular manifestat pentru noua coaliţie. O măsură a acestuia este dată de rezultatele referendumului pentru suspendarea preşedintelui. În ciuda prezenţei la vot insuficiente pentru validare (sub 50% raportat la totalul alegătorilor din liste), opiniile exprimate indicau o majoritate destul de consistentă împotriva vechii guvernări, ce avea să fie reflectată şi în votul de la alegerile parlamentare de la finalul anului. De asemenea, 2012 avea să fie un an în care salariile în preţuri curente, mai ales în sectorul bugetar, creşteau uşor. Apăreau prin urmare premise pentru a contrabalansa eventualele efecte de scădere a suportului pentru solidaritate socială induse de situaţia socială de la începutul perioadei 2008-2012. De aici aşteptarea noastră ca datele să indice, din nou, stabilitate în ce priveşte variabila noastră de interes, atitudinile faţă de solidaritate.

Abordarea metodologică

European Values Study (EVS) şi World Values Survey (WVS), cunoscute împreună drept sondajele valorilor, constituie cea mai veche cercetare academică comparativă internaţională, care se bazează pe colectare de date cantitative de la eșantioane reprezentative din numeroase ţări şi care este încă în derulare (Voicu, 2010). Informaţii detaliate despre cele două studii pot fi regăsite pe paginile de internet ale acestora (europeanvaluesstudy.eu, respectiv worldvaluessurvey.org). Începând cu valul 1999, EVS include un pachet de itemi ce măsoară explicit orientările către solidaritate ale respondenţilor (vezi Tabelul 1). Pachetul este repetat ca atare în valul 2008, precum şi în versiunea românească a WVS 2010-2012. În România, studiile au fost supervizate de către Grupul Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.iccv.ro/valori/index.htm) după cum urmează: în primăvara lui 1999 (colectarea datelor a fost realizată de către ICCV), în aprilie-iunie 2008 (colaborare MMT-ICCV), respectiv în octombrie-noiembrie 2012 (MMT). Eşantioanele sunt reprezentative la nivel naţional, incluzând 1198, 1500, respectiv 1504 respondenţi.

Toate aceste seturi de date sunt folosite în analiza noastră. Mai întâi prezentăm răspunsurile la fiecare dintre cele nouă întrebări în cazul eşantionului românesc din 2012. Apoi luăm în considerare toate ţările incluse în EVS 2008 (47 societăţi) şi EVS 1999 (45 societăţi) şi testăm în ce măsură se poate identifica un model de măsurare al solidarității stabil, care să permită comparaţii între ţări şi în dinamică temporală. În continuare, folosind regresia liniară (OLS), inspectăm factorii care determină atitudinile faţă de solidaritate în România. Apoi comparăm între ele mediile rezultate în urma testării invarianţei măsurării, pentru a preciza poziţia României în context european şi pentru a analiza dinamica atitudinilor faţă de solidaritate, în spaţiul românesc, între cei trei ani pentru care avem date: 1999-2008-2012.

Rezultate
Cu cine sunt solidari românii?

Datele din 2012 ilustrează măsura în care românii erau preocupaţi de situaţia unor categorii sociale specifice.Tabelul 2 prezintă rezultatele brute. Ele indică o mai mare preocupare pentru categoriile din România în raport cu cele din afara acesteia, iar categoriile vulnerabile par a atrage mai multă preocupare în raport cu restul populaţiei.

Figura 1 ilustrează mai bine acest fapt, oferind o imagine sintetică pentru fiecare categorie în parte. Solidaritatea este îndreptată în principal către cei aflaţi în nevoie. Bolnavii şi cei cu disabilităţi atrag atitudini pozitive în măsură semnificativ mai mare decât orice alt grup. Bătrânii nu diferă semnificativ de şomeri. Peste aceasta se suprapune o diferenţă indusă de proximitatea geografică: există o solidaritate exprimată în legătură cu cei din România, născuţi în România, sensibil mai puternică în raport cu restul categoriilor luate în considerare. Imigranţii în România şi cei care nu locuiesc în România, indiferent de statut, se plasează la acelaşi nivel, semnificativ mai jos decât „oamenii din România” la modul general. În plus, solidaritatea locală şi regională sunt la fel de reduse precum solidaritatea globală.

În căutarea unei măsuri unice a solidarităţii sociale

Cea mai bună metodă pentru a compara gradul de solidaritate relativ la diferite grupuri constă în utilizarea unor măsuri multiple care să fie rezumate într-o măsură unică. Este firesc ca, în acest context, să căutăm să propunem un mod de sintetizare a informaţiei oferite de cei nouă itemi luaţi în considerare într-un singur scor sumativ, care să ia în calcul şi importanţa relativă a fiecărui item în parte. Cu alte cuvinte, căutăm o metodă fiabilă şi validă de a calcula un scor factorial care să măsoare solidaritatea. Folosind această metodă reușim să controlăm erorile de măsurare inerente și putem măsura multiplele fațete ale unui concept complex (cum este și cel de solidaritate). Modelul de măsurare propus indică faptul că solidaritatea este un concept cu trei dimensiuni (cele propuse de Abela, 2004), fiecare măsurată prin câte trei indicatori (întrebări). Prima dimensiune este solidaritatea locală (solidaritate relativ la vecini, oamenii din regiune, concetățeni); a doua este cea globală (preocupare faţă de viaţa europenilor, a oamenilor în general, a imigranților, categorii plasate la o distanţă socială ceva mai mare); a treia dimensiune este solidaritatea socială (relaţionată cu grupuri aflate în nevoie explicită: bătrâni, oameni bolnavi sau cu disabilități, șomeri). Modelul din figură explică structura ierarhică a variabilelor luate în considerare. Dreptunghiurile indică variabilele manifeste / observate, adică exact cele rezultate prin înregistrarea întrebărilor din chestionar (cele descrise în Tabelul 1). Elipsele sunt variabile latente, care explică modul de dispunere a relaţiilor dintre variabilele manifeste. Pentru a obține un model care să reproducă cât mai fidel datele de anchetă, am inclus și trei erori corelate (săgețile duble care leagă variabilele ”er”). Includerea acestor erori corelate este justificată statistic (valorile indicilor de modificare), metodologic (itemi adiacenți în chestionare, deci posibilă contaminare a răspunsurilor, plus efect de ordine) și teoretic (categoriile de persoane implicate de itemii respectiv se suprapun parțial; de exemplu vecini și oameni din regiune sau șomeri și imigranți).

Pentru a putea compara nivelul solidarității din România cu nivelul solidarității din alte țări europene, respectiv pentru a vedea dacă asistăm la o dinamică a solidarității în România în perioada 1999-2012 (pentru a putea compara scorurile factoriale ale diferitelor grupurilor) este nevoie ca întrebările să fie înțelese la fel de către majoritatea celor care formează grupurile implicate în comparație sau, altfel spus, este nevoie ca întrebările să măsoare același lucru (solidaritatea în cazul nostru) indiferent de grup. Tehnic spus, este nevoie să fie respectată condiția de invarianță a măsurării. În urma analizelor (neprezentate aici) a rezultat că măsurile agregate ale solidarității pot fi comparate în spațiu şi timp.

Sursele solidarităţii sociale în România contemporană

În această secțiune vom prezenta rezultatele analizelor de regresie (OLS) (Tabelul 5). Variabilele dependente sunt fiecare din cele trei tipuri de solidaritate (locală, socială, globală) dar și factorul general (de nivel doi) solidaritate. Deși puterea explicativă a modelelor de regresie este relativ redusă (maxim 12% din variația variabilei dependente fiind explicată de variabilele independente) rezultatele ne permit să extragem concluzii referitoare la modul în care predictorii “funcționează” în România.

Analizele relevă faptul că materialiștii sunt semnificativ mai puțin solidari în comparaţie cu cei cu orientări mixte (relația semnificativă se păstrează atât pentru factorul unic solidaritate cât şi pentru tipurile de solidaritate socială şi locală). În ceea ce privește postmaterialismul relațiile nu sunt semnificative: rezultatele analizei noastre nu ne permit să confirmăm sau să infirmăm rezultatele găsite în literatură (posibil și datorită ponderii reduse de postmaterialiști din eșantionul de cazuri incluse în analiză – aproximativ 7,5%).

Relația între religiozitate și solidaritate (factorul unic solidaritate şi toate tipurile de solidaritate) este semnificativă şi pozitivă. Cu cât crește religiozitatea cu atât crește şi solidaritatea. Aceeași relație pozitivă, semnificativă, o regăsim şi între comportamentul religios și solidaritate (relaţia semnificativă se păstrează atât pentru factorul unic solidaritate cât şi pentru tipurile de solidaritate socială şi locală). Cu cât practica religioasă este mai intensă cu atât solidaritatea este mai crescută. Rezultatele sunt consonante cu rezultatele obținute de Abela (2004) şi de Beer și Koster (2009).
Intensitatea identificării naționale se asociază pozitiv și semnificativ atât cu factorul unic solidaritate cât şi cu toate tipurile de solidaritate. Acest item face parte din categoria celor mai importanți predictori (vezi valorile coeficientului ß din Tabelul 5). Impactul cel mai mare îl are în cazul solidarității sociale, apoi globale și în final locale (vezi valorile coeficientului B din Tabelul 5). Cu cât identificarea este mai puternică cu atât solidaritatea crește. Rezultatele noastre confirmă rezultatele sugerate de Banting et al. (2011). Interesant însă aici este că relația se păstrează şi în cazul solidarității globale ceea ce sugerează că nu cadrul de referință, național în acest caz (definit de relațiile civice și de transfer social) este mecanismul care e relevant pentru solidaritate ci posibil însăși intensitatea sentimentului de identificare.

Încrederea în ceilalți este (cu o excepție, modelul ce privește solidaritatea socială) cel mai puternic predictor din analiză (vezi valorile coeficientului ß din Tabelul 5). Relațiile sunt pozitive și semnificative cu toate variabilele dependente. Cu cât crește încrederea cu atât crește solidaritatea. Impactul cel mai mare îl are în cazul solidarității globale, apoi sociale şi în final locale (vezi valorile coeficientului B). Rezultatele confirmă importanța încrederii pentru solidaritate după cum sugerează Banting et al. (2011).

Individualismul / autonomia are o relație semnificativă pozitivă doar cu solidaritatea locală. Cu cât scade suportul pentru independență cu atât crește solidaritatea locală. Rezultatele sunt consonante cu cele din literatură care sugerează o imagine ambiguă a relației (Abela, 2004; de Beer şi Koster, 2009).

Apartenența la o clasă socială ce beneficiază de transferuri financiare prin intermediul statului (pensionari) în raport cu angajații, pare să defavorizeze solidaritatea. Relația este însă semnificativă doar în ceea ce privește solidaritatea ca factor unic şi tipul de solidaritate locală. În ceea ce privește celelalte categorii care beneficiază de transferuri sociale prin intermediul statului, relațiile nu sunt concludente. Apartenența la categoria persoanelor casnice sau care nu lucrează și nu beneficiază de transferuri sociale directe prin intermediul statului defavorizează semnificativ solidaritatea (în raport cu toate tipurile de solidaritate și solidaritatea ca factor unic) decât apartenența la categoria angajaților. Pe de altă parte, studenții și elevii sunt singura categorie care potențează solidaritatea în raport cu categoria angajaților, dar numai în ceea ce privește solidaritatea globală. Rezultatele par să le confirme pe cele obținute de Beer și Koster (2009) și anume că apartenența la o clasă socială “defavorizată” (daca asumăm că beneficiarii de transferuri sociale şi cei care nu lucrează sunt o clasă defavorizață în România) nu potențează solidaritatea. Pe de altă parte însă, starea materială deficitară potențează semnificativ toate tipurile de solidaritate.

Cu cât starea materială este mai precară cu atât oamenii sunt mai solidari (cel puțin la nivel declarativ).

În ceea ce privește educația, rezultatele noastre infirmă parțial alte rezultate din literatură. Cu cât crește educația cu atât crește şi solidaritatea. Relația este semnificativă în ceea ce privește atât toate tipurile de solidaritate cât și factorul unic.

Rezultatele nu sunt concludente în ceea ce privește sexul feminin în raport cu cel masculin în ceea ce privește potențarea solidarității. Din nou rezultatele noastre nu par să susțină alte rezultate din literatură. În acest caz însă este posibil ca relaţia să fie determinată de contextul specific ţărilor est-europene cu un acces aproape generalizat al femeilor pe piaţa muncii, similar celui din țările nordice.

În ceea ce privește tipul de localitate, dependenţa observată este diferită pentru diferitele variabile luate în calcul.

Relația este semnificativă doar în ceea ce privește solidaritatea socială şi cea globală. Solidaritatea socială crește odată cu mărimea localității în vreme ce solidaritatea globală scade odată cu mărimea localității.

Variabilele independente sunt testate pentru multicoliniaritate, valoarea VIF fiind în toate cazurile sub 3.

România în context european

Analizele din secţiunile anterioare ne permit să discutăm poziţia României în raport cu alte ţări europene. Pe de o parte am arătat că factorii ce conduc la atitudini favorabile faţă de solidaritate sunt, şi în România, similari celor din alte părţi. Pe de altă parte am arătat că putem compara ţările între ele. Figura 3 exploatează această oportunitate pentru perioada în care sunt disponibile date pentru cele mai multe ţări prin valul 2008-2009 al EVS, folosind scorul total (factorul general, de nivel doi) de solidaritate. Cifrele indică o poziţionare a României uşor peste media europeană, comparabilă cu ţările nordice, cu Germania, dar şi cu sudul continentului.


În ce priveşte solidaritatea globală, în 2008, România se plasa de asemenea în jurul mediei europene (Figura 4). Nivelul în cauză era similar cu cel înregistrat în unele dintre ţările estice cu prevalenţă ridicată a migraţiei şi bunăstare mai scăzută: Albania, Bosnia, Georgia, Muntenegru, Moldova, Azerbaidjan. În toate celelalte ţări foste comuniste (exceptând Kosovo, cu o situaţie specială datorită războiului recent prin care a trecut ţara), atitudinile faţă de solidaritatea globală erau la un nivel mai redus decât în România.

Dacă este să luăm în considerare mediile estimate (nu şi intervalele de încredere în care variază aceste medii), lucrurile nu sunt mult diferite nici în ce priveşte celelalte două tipuri de solidaritate particularizată: solidaritatea locală şi cea socială (faţă de grupuri aflate în situaţie de risc). Figura 5 şi Figura 6 ilustrează acest lucru. În ierarhiile respective, România se plasează constant în preajma valorii mediane. Spre deosebire de solidaritatea globală, de această dată însă cele 18-20 de ţări din mijlocul graficul nu diferă semnificativ în ce priveşte mediile observate.
Sintetizând, din punct de vedere al atitudinilor faţă de solidaritate, în ansamblul său, societatea românească se găsește în jurul mediei modelului european. Aceasta creează premise favorabile utilizării de modele ale redistribuirii similare celor din alte ţări europene, incluzând aici programele destinate grupurilor vulnerabile.

România 2012 faţă de România 1999

În 1999, 62% dintre români spuneau că sunt îngrijoraţi de soarta „Bolnavilor grav şi handicapaţilor din România” în foarte mare măsură sau în mare măsură. 20% indicau o preocupare medie cu categoria de risc în cauză sau nu aveau o opinie conturată în acest sens, iar 18% erau în mică măsură îngrijoraţi. În eşantionul din 2008, cifrele respective deveneau 63%, 25%, respectiv 12%. În 2012, aşa cum indică Tabelul 2, procentele au devenit 62%, 22%, 16%.

Diferenţele între cele trei serii de procente sunt foarte mici. Ele sunt nesemnificative statistic: nu putem garanta cu o probabilitate de minim 95% că, dacă am fi intervievat toţi adulţii din România, rezultatele din 1999 ar fi diferit de cele din 2008 sau de cele din 2012, sau că cele din 2008 ar fi fost altele faţă de 2012.

Acelaşi lucru se petrece şi dacă comparăm răspunsurile din cei trei ani pentru care avem date pentru majoritatea categoriilor de risc luate în considerare. Spre exemplu, preocuparea faţă de situaţia şomerilor caracterizează 55% din respondenţi în 1999, 52% în 2008 şi tot 52% în 2012. Cifrele celor cu preocupare moderată sau redusă cunosc la rândul lor variaţii mici, care pot fi datorate exclusiv selecţiei eşantioanelor utilizate.

Există doar o categorie de persoane, dintre cele nouă pentru care am înregistrat atitudinile de solidaritate, pentru care se pot observa schimbări ceva mai importante. Aceasta este constituită de „vecini”. În 1999, 26% dintre respondenţi se declarau preocupaţi de situaţia acestora în măsură mai ridicată, cei moderaţi constituiau 33%, iar 41% manifestau atitudini mai reţinute. În 2008, numărul celor puternic îngrijoraţi creşte la 37%, în detrimentul celor mai puţin preocupaţi de condiţiile de viaţă ale vecinilor care rămân doar 28%. 2012 aduce revenire la o situaţie apropiată de cea din 1999, cu 15% puternic îngrijoraţi, 37% moderaţi şi 48% cu preocupări reduse fată de condiţiile de viaţă ale vecinilor.

Pe ansamblu însă, aceste fluctuaţii ale unei singure categorii, precum şi variaţiile mai reduse ale celorlalte, nu marchează transformări substanţiale ale atitudinilor de solidaritate ale românilor. Acest lucru este indicat clar de poziţionările relative ale mediilor calculate pentru indicatorii de solidaritate locală, globală şi socială pentru România, precum şi a mediei indicatorului general de solidaritate. Reamintim că, prin modul de construcţie, media celor patru variabile latente, pentru anul 1999, a fost fixată convenţional la 0. şi în 2005, şi în 2012, intervalele de variaţie ale mediilor calculate pentru toţi cei patru indicatori de solidaritate, se plasează în jurul aceleaşi valori, indicând faptul că eventualele variaţii observate se pot datora exclusiv modului de selecţie a eşantionului. Prin urmare se poate afirma că, în intervalul analizat, românii îşi menţin neschimbate atitudinile medii faţă de solidaritate.

Motivele au fost prezentate în discuţia despre evoluţiile societale ce a însoţit dezvoltarea celei de-a treia ipoteze. Lor li se adaugă faptul că între 1999 şi 2012 România nu a suferit transformări structurale radicale, iar, aşa cum am arătat mai sus, determinanţii atitudinilor față de solidaritate sunt cei pe care îi regăsim în majoritatea societăţilor despre care există analize similare în literatura din ştiinţele sociale.

Discuţie şi implicaţii pentru politicile sociale

Analizele noastre indică câteva lucruri importante. Mai întâi am arătat că putem construi indicatori ai solidarităţii care permit comparaţia atât între ţările europene, cât şi în timp. Am arătat că, din punct de vedere al predictorilor solidarităţii România nu este diferită de alte societăţi. În fine, am indicat faptul că românii au trecut cu bine peste criza economică, atitudinile lor faţă de solidaritate nefiind afectate de către aceasta.

Se pot desprinde câteva implicaţii interesante pentru politicile sociale la modul general şi pentru cele destinate grupurilor vulnerabile în special.

În primul rând vulnerabilitatea este cea care, în continuare, atrage solidaritate. Prin urmare cei care proiectează politici de suport, pentru a atrage legitimitate (şi voturi), ar trebui să fie interesaţi de a prezenta cu multă atenţie măsurile propuse, insistând asupra modului de construcţie a solidarităţii. Cei mai bine educaţi, mai avuţi, cu mai multă încredere în oameni, vor fi mai receptivi faţă de astfel de măsuri, dar ei sunt oricum cei care le găsesc legitime. Prin urmare campaniile de comunicare ar putea fi îndreptate prioritar către restul populaţiei, explicând de ce un grup oarecare, de exemplu femeile roma, constituie un grup vulnerabil, cum acesta este similar ca nevoi cu cei aflaţi, spre exemplu, în situaţie de boală, şi cum grupul cu pricina poate fi ajutat să depăşească situaţia dificilă în care se află.

În al doilea rând, similitudinea cu restul societăţilor europene, duce imediat cu gândul la posibilitatea de a replica acelaşi tip de politici. Acesta este un aspect important care simplifică procesul de implementare a măsurilor similare cu cele din alte ţări europene, prin apelul la practicile folosite de ţările respective în implementarea propriilor legislaţii. Cazurile de succes pot fi astfel folosite ca exemple de bune practici. În plus, devin interesante şi ţările cu nivele de solidaritate apropiate de cele din România. Eşecul unor măsuri în astfel de societăţi, constituie semnale de alarmă pentru implementarea eficientă a unor politici similare în România. La polul opus, reuşitele pot fi privite ca un potenţial model de urmat.

În al treilea rând, absenţa relaţiei pozitive între atitudinile faţă de solidaritate şi accesul la transferuri sociale, spune că este posibil ca să existe deficienţe în modul în care aceste beneficii sunt fie furnizate, fie promovate. Poate fi vorba de adecvarea la nevoi, de procedurile birocratice, sau pur şi simplu de modul în care sunt prezentate şi/sau despre măsura în care beneficiarii conştientizează că acestea servesc propriile interese. Studiul nostru nu poate diferenţia între aceste cauze, şi nici nu poate garanta prezenţa lor, însă credem că aceasta constituie o direcţie de cercetare ce, în viitorul imediat, merită să capteze atenţia comunităţii academice şi a celor ce furnizează servicii sociale.

Notă: Textul a fost publicat anterior într-o formă extinsă în volumul Ocupare şi incluziune socială, Lucian Marina, ed., Cluj-Napoca: Cluj University Press, 2013, pp. 17-44

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

20 − fourteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te