Aura Woodward: „Încă, în România, contează prea mult «pe cine ştii?», mai degrabă decât «ce ştii?»”


Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)

Aura Woodward

Aura Woodward este director executiv al Fundaţiei „Prinţul de Wales”. Lucrează în sectorul caritabil de mai bine de un deceniu şi are o experienţă bogată în domeniul strategiilor de dezvoltare, strângere de fonduri, management de proiecte multinaţionale şi proiecte pentru comunităţi rurale. Aura este licenţiată în Drept, absolventă a Şcolii de Jurnalism BBC şi fost jurnalist BBC, unde a lucrat ca reporter, prezentator şi producător.

În vara anului 2000, pe vremea când locuiam la Londra şi lucram la BBC World Service, am dat de o librărie enormă. Ador cărţile şi eram atât de fericită să găsesc o librărie în care erau mii şi mii de cărţi de toate felurile aranjate cu grijă pe sute de rafturi.

M-am întrebat atunci dacă în această lume a cărţilor există ceva scris despre ţara mea? Pentru mulţi din prietenii mei englezi, România era una din ţările de după Cortina de Fier şi atât. Am reuşit să găsesc două cărţi despre România, una despre politică (pe care am ignorat-o) şi o monografie a Reginei Maria, scrisă de Hannah Pakula, pe care am cumpărat-o imediat. Mă aşteptăm să descopăr în această carte viaţa Reginei Maria.

Am descoperit însă de la 2.000 km distanţă o parte însemnată a istoriei ţării în care m-am născut, istorie ce fusese mutilată de regimul comunist. Frustrarea îmi era cu atât mai mare cu cât, cu câţiva ani înainte, dădusem un examen din Istoria României că să fiu admisă la Facultatea de Drept. Învăţasem din scoarţă-n-scoarţă două manuale de istorie a României, care minimalizau pe câteva pagini rolul monarhiei în istoria ţării. România modernă a fost săvârşită de familia regală a României. Regele Ferdinand, de origine germană, declara în faţa Parlamentului României în 1914: „Voi domni ca un bun român”. Regele Ferdinand decidea ca România să intre în Primul Război Mondial împotriva Germaniei, întrucât aşa dictau interesele naţionale. Finalul Primului Război Mondial, cel mai sângeros conflict pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, a pus România în tabăra puterilor câştigătoare şi a permis împlinirea unui vis – Marea Unire! Regele Ferdinand luase deciziile strategice „ca un bun român”. Regina Maria, nepoata a Reginei Victoria a Marii Britanii, şi-a folosit toată priceperea pentru a susţine cauza naţională în discuţiile din spatele uşilor închise pe perioada negocierilor de pace.

La 100 de ani e important, cred, să ne gândim la istoria noastră, cea adevărată, din ultimul secol. Un secol care a început cu glorie, dar care a fost dominat de drame şi suferinţe inimaginabile. Dintr-o sută de ani, aproape şaptezeci au fost trăiţi în dictaturi şi războaie. La căderea comunismului eram adolescentă şi trăiam în Apuseni.

Mi s-au întipărit în minte acele zile pline de speranţă şi de spaimă. Acasă ascultam Europa Liberă. Părinţii şi bunicii erau îngroziţi de veştile de la Timişoara şi îi auzeam rugându-se să ne ferească Dumnezeu de rău. Apoi a venit vestea că o rudă îndepărtată, pictorul Lucian Matiş, fusese împuşcat la Cluj.

Pe vremea când eram la BBC, tatăl lui mă suna când venea la Bucureşti la aşa-numitul proces al Revoluţiei. Îşi cheltuia aproape toată pensia pe drumurile la Bucureşti, întrucât dreptatea pentru fiul lui era tot ce putea face în memoria lui Lucian.

România, în an centenar, este în clubul ţărilor civilizate care îi asigură nu doar premisele dezvoltării, dar şi securitatea. România în an centenar este însă şi ţara în care cinci milioane de oameni trăiesc în sărăcie, sute de mii de copii merg flămânzi la culcare şi încă contează prea mult „pe cine ştii”, mai degrabă decât „ce ştii”. Trebuie să ne oprim măcar o clipă şi să gândim ce ne dorim de la următorul secol şi cum ajungem la destinaţia dorită.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te