Babilonul pierdut


Distribuie articolul
În total sunt 22 de biserici, toate în picioare și 14 etnii înfrânte de viață. Oraș cosmopolit, altădată Tulcea fremăta ca un Babilon la foc. Nici nu știai în care din cele peste o sută de prăvălii să intri: la greci, la evrei, la turci, la armeni, la machedoni, la nemți? Acum orașul-port e cenușiu, tăcut, ascuns în haine de import, la fel ca multe altele. Fără nicio cafenea turcescă, fără halva, fără șeker, fără baclavale, fără bayrame. Abia respiră de sub apa unui fluviu necunoscut care trece încet și peste ei.
Un preot ortodox român se plimbă pe faleza Dunării, din Tulcea, într- seară cețoasă de ianuarie. Altădată un mozaic de etnii și confesiuni, Tulcea este astăzi în proporție de 83,4% locuită de români | Fotografii: Vakarcs Lorand

Un preot ortodox român se plimbă pe faleza Dunării, din Tulcea, într-o seară cețoasă de ianuarie. Altădată un mozaic de etnii și confesiuni, Tulcea este astăzi în proporție de 83,4% locuită de români | Fotografii: Vakarcs Lorand

Viața lui Solomon-Pi

Solomon se plimba prin biserici ca să afle lucruri. Și oricum, vara era atât de fierbinte la Tulcea încât să intri și să ieși dintr-o biserică în alta era prilej de răcoreală. Lingea câte o înghețată și hălăduia prin biserici cu alți copii ca el. La Paști erau invitați de români la slujba lor și la masă, apoi mâncau baclavale la bayram… o plăcere să ai atâtea ocazii de a te strecura prin casele altora și de a te linge pe degete de atâtea dulciuri. Plus că atunci părinții, ocupați cu petrecerea, te cam lăsau în pace. Solomon n-a fost slab la școală, e cunoscut că evreii nu sunt proști. A ajuns profesor de IT și acum este liderul comunității evreiești din Tulcea. Atât cât mai este comunitatea asta. El spune: zece evrei curați bătut pe muchie. Alții, mai catâri zic: Solomon mai are cinci, dar vede dublu! Eh, dar și cu zece, d-apoi cu cinci, Solomon Faimblat a reușit să refacă sinagoga și să-i adune pe toți în vară, pe 22 august.

Aici confesiunile s-au înțeles și au rezistat oricât de diferite, pentru că au fost deștepți. Turcii au impus o regulă: nicio biserică nu se face mai înaltă decât sulița geamiei! Deci, în Tulcea, toate confesiunile sunt egale în fața lui Dumnezeu!

Antonov Dorimente, preot rus

„Să-i fi văzut! 12 au venit din Israel, toți din Tulcea noastră, câțiva din Constanța, și apoi tot orașul! Au plâns de bucurie când s-au văzut. Am avut noroc cu un american că altfel mi se dărâma sinagoga! Plecaseră aste două turnuri, se despica! Ce se întâmplă, când au făcut blocurile de lângă, ăla de colo și cel de dincolo, au săpat la bază și au slăbit zidurile. Și pământul s-a muiat, iar turnurile o luau care într-o parte. Dar într-o zi, mă plimb prin cimitir și, zice un american la mine: tu esti evreul responsabil cu cimitirele astea? Eu, zic. Și cu ce să te ajut? Eu… mă cam bâlbâi dar zic, cu bani, să refacem astea, alea, sinagoga… Și americanu nici una, nici două, nu semăna cu ăla din Europolis, zice că dă el banii. Și așa am putut să refacem cimitirul cel vechi și să consolidăm fundația la sinagogă să oprim turnurile, că plecaseră!”. Banii de la american nu le-au ajuns, dar au mai cerut la guvern, la Israel și s-au adunat. Acum e așa de „constrânsă” sinagoga, cu centuri de fier, că nu mai pleacă orice ar fi! Nici după ce or pleca ei.
Colindăm sinagoga în sus și-n jos, îmi arată fotografiile, evreii noștri de la o mie opt sute si ceva, casele, prăvăliile… „E-hei, ce mai viață era în Tulcea noastră! Păi nu știai ce să mânânci din câte minunății erau. Era unul Feldman, avea ospătărie. Nu trecea om, bogat sărac, copil, bătrân să nu-l poftescă la masa lui. Veneam de la școală, poate că eram cam slăbuț, dar mă vede Feldman și mă ia de guler, mă așază la masă la Ospătărie. Vai, bună mâncare, n-o uit! Mama m-a certat, tu aveai acasă, trebuia s-o lași la ăi mai săraci ca tine!” Despre Tulcea de acum nu spune nimic. Tace. Are doi copii plecați în străinătate. Ca apele, oamenii vin și pleacă.

Spre ieșire își dă seama de ce l-am căutat. „Îl tot vedeam pe unul de la baptiști prin sinagogă, ne făcea și donații. Într-o zi, zice : Avem întâlnire mare la casa noastră de rugăciune, frate Solomon, nu veniți să ne vedeți? Ba vin, zic, cum să nu?, eram și puțin curios, la ei chiar nu fusesem! Vine el, mă ia cu mașina și mă duce. Găsesc acolo biserica plină de oameni… Copii, bătrâni, de toate felurile, cor, orchestră! Un pic m-a străpus pe undeva pe la inimă. Da nu zic nimic. Și numai ce-l aud pe pastorul lor spunând că îl avem printre noi oaspete pe fratele Solomon de la comunitatea evreiască și de nu se ridică toți și încep să aplaude! M-am simțit nu știu cum să zic, alt om, om!”.
Solomon crede, după judecata lui, că de la familie și de la religie pornește totul în privința traiului în comun al mai multor nații. „Dacă liderii religioși, spune el, s-ar implica și ar fi cazul să se implice, s-ar pune la o masă și ar lua hotărârea de a liniști popoarele lor de enoriași, atunci s-ar putea lăsa pacea peste noi. Nu armatele și nici miniștri de interne, ci liderii religioși, pentru că de la ei a plecat totul, tot ei trebuie și pot să rezolve!”

Ziua în care sinagoga lui Solomon s-a umplut de oameni de toate credinţele

Ziua în care sinagoga lui Solomon s-a umplut de oameni de toate credinţele

Oamenii sunt peninsule, nu sunt insule

Raian e frumoasă, oricâți ani ar avea. O față rotundă și zâmbet luminos. A venit cu încă două tătăroaice să bem cafea și să povestim despre ei. E mai aspră decât alții, are principii. Raian nu înțelege de ce se pun icoane creștine în primării, la școală sau la judecătorii. I se pare o insultă: „Cum să mă uit eu la icoane în timp ce-i explic primarului că avem nevoie de aia sau de ailaltă în oraș? Ce are icoana cu ce vorbesc eu? Nici la școală nu mi se pare indicat, fiecare copil cu credința lui, iar școala cu știința. Dacă nu, atunci haideți să facem colț de rugăciune pentru fiecare! Cum facem, paisprezece colțuri?” Stă pe strada Rahovei, în fosta mahala tătărască, unde a trăit cu bulgari, greci, români și țigani toată viața. Nu s-a certat cu niciunul niciodată. Când un puști la școală i-a spus „turcoaico!” ea a plâns, dar a doua zi a aflat că puștiului i-a tras ta-su o palmă după ceafă și i-a spus, cu nefericita ocazie, că nici el nu e mai breaz, că e lipovean!

Razim Memet ar face baclava ca altădată, dacă ar avea de ce. Dar nu are ocazia. Păi, altădată, începeau de lunea claca, pregătirile pentru câte o nuntă. Făceau foile de baclava, pregăteau nuca, apoi siropul, că e cu dichis, nu se face nici prea iute, nici prea încet. Dar Razim și Barie își amintesc totul ca acum… braga de la Saladin, cafeaua de la Papali, o făcea la nisip… De obiceiuri le este cel mai dor, ele le fac să lăcrimeze în gură și să caute din când în când prin cămară făina și nucile de altădată. Barie își amintește cum „învățătorul de la Turcia” a venit să le spună, când ea era copil, ca prima bucată de carne din berbecul tăiat să-l dea la vecinul român de peste drum, neapărat! Iar Razim o completează: „Și tata îmi spunea: «Razim, să nu cumva să treci pe lângă vreo biserică în Tulcea noastră și să nu intri, că e rușine, ai înțeles?»”

Etno-cina

La rușii lipoveni parcă e Crăciunul și aproape că e. Ei au sărbătorile de iarnă mai spre mijlocul lui ianuarie. Una dintre fete a adus o sticlă de vin și un cozonac. A sosit și italianul Vals, dar și evreul Neuman. Adrian Ampleev, lideul lipovenilor, e gazda. Doamna Neuman e lipovencă și ea. Domnul Neuman se lasă pe spate, se uită la ei și pornește povestea din buza paharului de vin: „Stimată doamnă, la noi, la Tulcea, oamenii doar pleacă nu și vin! Haideți să ciocnim pentru vizitatori și pentru cei care-am mai rămas!”. „Lumea, așa cum e ea acum, se îndreaptă spre o criză majoră, continuă domnul Neuman, discrepanțele religioase se acentuează pentru că se caută vinovații nu cauzele!”. „Iar populațiile, intervine Vals, italianul, se supun curbei lui Gauss, știți clopotul lui Gauss, ajungi la numărul de fier și gata!Așa a fost și cu imperiile!”. „Europa, completează Neuman, evreul, e ca un imperiu pestriț pe care vor acum să-l globalizeze!”

De jos, de la parterul clădirii răzbat până la noi cântecele femeilor lipovence care se pregătesc de o nouă serbare. „Vals, îți amintești, continuă Neuman , de bodega lui Saladin de pe strada Babadag, aia de lângă wc-ul public? Ce bragă făcea Saladin!” „Și șuberecul îmi plăcea” spune Vals nostalgic. Dar Neuman i-o taie scurt cu o observație actuală: „Am văzut țigani care strigau după mine în parc, că ei nu au loc de muncă! Asta e viitoarea problemă, când va izbucni, o să ne găsescă complet nepregătiți. Că nici procentul nu se mai face, știe cineva câți țigani sunt? Ei nu se declară țigani, sunt români, unguri, orice, numai țigani nu! Nu avem nicio idee câți sunt! Problema cu ei va deveni acută!Au țiganizat lumea, asta au făcut. Noaptea când nu pot să dorm mă gândesc și mă apucă așa o angoasă! Planeta stă pe un butoi de pulbere, iar noi suntem niște habarniști! Dormim într-u colț de lume, asta facem!” spune Neuman cu gândul departe. Are un fiu la Huston, în America, este cercetător în fizica nucleară, a plecat de la Institutul Măgurele cu ani în urmă. Și mai are un fiu muzician, care cântă jazz prin București. „Tinerii după ce fac facultăți nu se mai întorc în Tulcea, niciunul nu se mai întoarce!” o spune Neuman încet, ca pentru el: „Vom muri singuri aici.Nimeni nu ne-a dărâmat orașul, noi am făcut-o, cu mâinile noastre! Erau clădiri frumoase, case grecești, evreiești, nemțești, lipovene. Tulcea ar fi putut fi unică în lume! Dar ne-am pus o tinichea în piept și cu urale am demolat orașul! Așa de proști am fost!”

Diversitate. De la stânga la dreapta: Antonov Dorimente, preot lipovean, lângă statuia poetului rus Serghei Esenin; Memet Adnan, turc, lângă statuia omului politic Mustafa Kemal Atatürk; Dumitru Cernencu, ucrainean, lângă statuia poetului Taras Șevcenko

Diversitate. De la stânga la dreapta: Antonov Dorimente, preot lipovean, lângă statuia poetului rus Serghei Esenin; Memet Adnan, turc, lângă statuia omului politic Mustafa Kemal Atatürk; Dumitru Cernencu, ucrainean, lângă statuia poetului Taras Șevcenko

Vals își amintește de ai lui, de italieni. Au venit cu sute de ani în urmă la carierele de piatră din Dobrogea, ei erau buni pietrari. Și aici au rămas. Nu toți. El are băiatul la Seatle, în America și fata la București. Este inginer silvic, s-a ocupat de Deltă și așa a rămas și la pensie, mort după ea. Acum merge la conferințe prin Italia, unde vorbește despre pădurile de la gurile Dunării. Își amintește de prietenii lui turci, de Anife, mama lor și de cei trei băieți. Anife făcea rulouri de zahăr pe o placă de marmură, le topea un pic la cuptor, le răsucea și le punea în borcane, la poartă. Le vindea cu o juma de leu bucata, ți-o dădea într-o bucată de hârtie albă. „Religia, spune Vals pe finalul acelei seri, a fost opiumul popoarelor, le ținea în adormire, iar acum a devenit o armă!”

Barca lui Ivan-Noe

„Am plecat la pescuit cu tata prima dată când aveam vreo zece ani, începe povestea lui, Ivan, pescar lipovean. Am ieșit în larg și totul părea să fie bine, până când s-a pus o furtună blestemată, curgea apa din cer gata să umple barca! Am pus niște pânze sus, pavăză la apă, dar degeaba, curgea șuvoaie din cer! Mai eram cu un turc, acela s-a pus în genunchi și a început să se roage într-un capăt de barcă. M-am pus și eu în celălalt și ne-am rugat, iar tata se uita când la unul când la altul. Nu știu pe care l-a ascultat Dumnezeu, dar a oprit năpasta de ploaie și am putut să ne îndreptăm spre mal, încet, încet, parcă ne strecuram pe sub ea”. A fost un botez pe cinste pentru un copil care avea să trăiască toată viața pe apă, la pescuit. A fost pescar de rând, dar și comandant de Pescadron, mai apoi.A fost pe apă mai mult decât pe uscat. Și mai târziu, la fiecare furtună, îi vedea pe pescari rugându-se fiecare în limba lui, la Dumnezeul lui și-și amintea noaptea când a stat sub ploaie în larg și făcea mătănii într-un colț de barcă el și în celălalt, turcul.

Poate că Dumnezeu are nevoie de câte o barcă și o furtună din când în când ca să-i vadă ce fac. Dar pe atunci erau peste 200 de pescari în Tulcea, acum dacă mai sunt 10-15. Și El are mai rar ocazia să-i vadă împreună într-o barcă.

Elena din Tulcea

Grecii sunt și mai „neîmpreună”. Unii s-au adunat în jurul unui șef nou, alții în jurul Elenei fostă Statopol. Tatăl ei era armator grec, mama româncă. Dar fata a învățat greaca și mama era pornită s-o învețe toate limbile. „La noi pe stradă toți știam și turcă și germană și greacă. Aici suntem un alt popor, unul care vorbește mai multe limbi, merge la mai multe biserici. Sunt români care își botează copiii la biserica grecescă sau la cea rusească, dar și greci care merg la ale lor… Nu ne-am certat între noi ca etnii diferite, dar ne certăm între noi în aceași etnie, grecii cu grecii. ” „Ce se întâmplă, continuă Elena, eu nu prea sunt cu banii, eu mă ocup cu păstrarea limbii, organizam cursuri cu profesorii din Grecia, cântece, teatru, cultură. Alții s-au ocupat de bani și-i vânează. Nu sunt mulți banii de la stat pentu comunități, dar tocmai de aceea, îi învrăjbesc pe oameni. După «schismă», am ajuns să cerșesc pentru întreținerea sediului. Deputatul nostru mi-a spus: vinde Elena, vinde clădirea! Eu i-am zis: Dragoș, cum să fac așa ceva? Câte case grecești mai sunt în Tulcea? Cum să ne vindem casele părintești, Dragoș? S-au luat și au plecat, au făcut o altă organizație. După ce că mai suntem o mână de oameni… ne sfâșiem între noi!”

Elena Gheorghe, fostă Statopol, vrea sa-i înveţe pe copiii tulceni care doresc greaca

Elena Gheorghe, fostă Statopol, vrea sa-i înveţe pe copiii tulceni care doresc greaca

Banii pentru minorități, așa cum spune Elena, sunt puțini. Dar sunt alte oportunități pentru liderii lor. Unii au asigurat locul în Parlament, câteva mandate la rând, alții lucrează în diverse instituții artificial create pentru minorități, iar toți fac același lucru: se adună din când în când la sediu și plănuiesc câte o serbare cu dansuri populare. Viața acestor comunități aproape că la asta se reduce. E o viață creată sintetic, într-un borcan Berzelius, de laboratorul politicii: fără miros, fără culoare, fără puls.

Elena are o fiică stabilită la Atena și asta o mulțumește. „M-am gândit să las un vlăstar și în pământul Greciei, așa cum i-ar fi plăcut tatei. Așa cum el a ținut la limba nostră, la cântece și la obiceiurile noastre, așa trebuie să fac și eu, dar ea, fata mea, s-a dus acolo ca să-și împrospăteze memoria, memoria sângelui”.

Ucrainenii

Nu sunt prea filosofi. Ei nu meditează grecește pe seama istoriei. Ei muncesc. Trag ca taurii la jug, ei îți răstoarnă Delta cu fundu-n sus dacă vor. Dar nu mai vor. Au căpătat un teren în cartier. „Nu ca machedonii, în centru, zice cu năduf Cernencu, șef local de organizație. Noi nu avem față de centru, deși suntem – maghiarii, țiganii și noi, deci, ai treilea ca minoritate în țară, vreo 52 de mii și-n Tulcea 1.300. Nu e puțin, nu? Iar nouă ne-au luat biserica și au dat-o la ortodocși. Noi nu avem preoții noștri, nu mai avem bisericile noastre.”

Acolo, în cartier, ucrainenii și-au ridicat un sediu nou, cu etaj. Dacă e să vorbescă despre oamenii Deltei, ucraineanul Cernencu spune că istoria lor nu mai contează, din moment ce astăzi sunt disperați, săraci, fără viitor, cu familiile distruse: nu este casă din care să nu fie cineva plecat în străinătate! „Dacă altădată veneau cu casele în spinare, dar veneau toți, părinți, bunici, copii, acum pleacă câte unul. Își ia o valiză și dispare în lume. Și păsările se mai întorc, dar ei nu!”

Și mai revoltat este Dumitru Cernencu pe parlamentarii noștri: „Avem 600 și ce fac ei pentru noi? Ne vizitează o dată la patru ani! Oamenii Deltei când n-or mai primi subvențiile vor fi morți, se va termina cu ei! Au distrus Delta cum au distrus pădurile, au intrat pe furiș și au luat tot!”.

Richard Wagner von Tulcea

Mai sunt puțini nemți în Tulcea, 30 activi la organizație și vreo 150 înscriși. Ei au venit în Dobrogea, ca și frații lor sași, în căutarea libertății și a unui pământ bun de lucrat. Nemții cultivau legume, fructe, grâu, ei făceau vin. Creșteau albine, cultivau nuci și erau buni meșteșugari. În Tulcea aveau o stradă întreagă numai a lor, i se spunea strada Nemțească. Aveau și școală. O biserică în oraș și una în Malcoci, dar care dă să se prăbușescă. Asta îl doare pe Richard Wagner, că nu poate ține piept ruinei. Are relații cu organizațiile săsești din țară și din Germania, dar și ele au ruinele lor de reparat, clădiri și biserici de întreținut, poate cei din Transilvania mai mult ca oricare.

Richard Wagner, liderul germanilor din Tulcea, are nostalgia străzii Nemţilor

Richard Wagner, liderul germanilor din Tulcea, are nostalgia străzii Nemţilor

Nemții din Dobrogea erau mii, dar printr-o înțelegere a lui Hitler cu Antonescu statul i-a obligat să plece, i-au mutat forțat în statele pe care vroiau să le purifice etnic. Mai rămăseseră 10-15 persoane. După război s-au mai întors câțiva, dar iar au luat țeapă: când să mai plece n-au mai putut, venise comunismul!

Soția lui Richard Wagner este aromâncă, băiatul cel mare nu a învățat germana deloc, dar cel mic a mai apucat să învețe câte ceva de la tată. Amândoi sunt plecați din Tulcea, unul în străinătate și altul la București. „Soția are o verișoară machedoană, spune Wagner, acum se căsătorește cu un turc. Tabloul acesta al familiei mele este multiplicat în toată Dobrogea. Mie îmi place să spun că din împerecherea asta de gene iese ceva mai bun. Mai demult exista un blestem dacă te căsătoreai cu cineva din altă etnie. Blestemul a pierit, oamenii au mers mai departe și eu zic că n-a fost rău. ” Apoi îmi explică schema prin care Fundația Saxonia din Brașov acordă ajutoare financiare pentru cei care vor să deschidă firme sau să se dezvolte local. Finanțările acestea au scopul declarat de a–i fixa pe nemții care au mai rămas, acolo unde sunt.

Doamna Osman

A terminat șapte clase la școala turcă, în 59. Atunci a fost și ultima dată când s-a învățat în turcă, la școală. „Nimeni nu ne-a închis școlile spune șeful comunității lor, Ibrain Iusein, noi le-am închis, că n-am mai vrut să învățăm în turcă, ci în română. Acum se mai dau lecții de turcă doar opțional. Avem o doamnă învățătoare care merge sâmbăta la școală, pentru cine vrea. Sau mai ține cursuri aici, la sediu.” Iusein trece drept un turc frumos. El explică de ce nu dau bărbații musulmani șapca jos în biserică: ”Ca să nu le zboare gândurile și să le vadă Alah că atunci ar fi vai și-amar de noi! Așa, șapca le ține capac!” Are teoria lui cu privire la oameni, la cum s-au schimbat ei și e clar că nu-i place „omul nou”.

„Individul, ne explică Ibrain, s-a schimbat din punctul de vedere al relațiilor interumane, s-a schimbat în rău! Am învățat să vorbim mult despre relații, dar când să le practicăm, lăsăm de dorit. Mai demult, cei mai mulți își purtau credința în suflet, nu o afișau. Acum, mergi cu taxiul și șoferul poartă cruce la volan, dar nu mai are credință în suflet, înjură ca un birjar cu crucea în față! Preotul trebuie să fie printre oameni, numai 10% merg la biserici sau la moschee, oamenii sunt pe străzi, în casele lor, acolo trebuie să meargă învățătorii, preoții. Iar soluțiile nu trebuie date de cineva, ele e bine să vină din viață.”

Dacă înainte cele 14 sau 17 etnii, câte erau, coexistau aici și-și păstrau identitatea acum au intrat în malaxorul ăsta și a ieșit nimic: un amalgam , o spumă omogenă, fără culoare

Ionuț Ștefan, Centrul de Conservare a Tradițiilor din Tulcea

În camera turcilor e cald și femeile fac o cafea la ibric. Doamna Osman le zorește, și-ntre timp ne mai povestește. „Pfiu, ce mizerie era pe faleză, când îmi amintesc! Era noroi, o fabrică de cherestea colo, un depozit cu cărbune dincolo, o presă de ulei, pește, oameni, bărci. Veneau de te miri unde și plecau tot așa. Mergeai cu două desăgi de graunțe și te întorceai cu făina, cu uleiul. Și ce ulei! O plăcere să trăiești în oraș! Pe strada noastră, făceam petreceri împreună, vorbeam în limbile vecinilor, mergeam împreună cu rușii, cu grecii cu oricare, la spectacole. Și-i invitam la masă! Păi, când făcea mama o mămăligă și punea seu de oaie în mijloc, ai fi mâncat până plezneai!” Femeile se așază în jurul mesei, pun cafeaua în cești și fiecare deapănă amintirile ei. Sibel, fata cea nouă care aprinde lumina la sediu se uită cu ochi goi la ele. Parcă pe jumătate nu înțelege ce le-o fi plăcut atîta la niște vremuri în care nu aveai discotecă, nu aveai mașină, nici ojă nu aveai… Femeile au ajuns cu povestea departe. Își amintesc de magazinul cu ațe, de evrei, de târlici, de fasolea cu tăiței, de bătrânul care a făcut suta de ani alalatăieri, dar nu mai știe de el… „N-am mai avut o nuntă în Tulcea de… să tot fie trei ani!Și ce nunți se făceau! Acum doar mor, mor pe capete.

Săptămâna trecută au fost șase înmormântări. Nici nu apucai să mergi la toate.” Apoi ochii le cad pe Sibel și femeile se uită toate către fata care se va mărita curând cu un turc. Eh, iată, vor avea o nuntă!

Nea Turi-Întemeietorul

Tunde și bărbierește sus pe strada Rahovei, fosta mahala tătărască, cam de o jumate de secol. La el e cel mai ieftin din toată Tulcea, dar poate că din toată țara: 5 lei! Și nu pentru că ar fi o frizerie pentru săraci, nu, dar atîta ia nea Turi ca să fie om cu oamenii! „Păi, se poate? În Tulcea salariile sunt mici, abia dacă trec de 10 milionane vechi, cât să dea omul la un tuns?” La el vin oameni din toate mahalalele, vin din centru, de la primărie, de pe șantiere, vin și domnii de la firme, vin țăranii de pe sate. E tătar după neam, dar el se consideră tulcean.

Nenea Turi, frizerul de pe Rahovei, e punctul în jurul căruia se mai învârtesc vechile poveşti ale Tulcei

Nenea Turi, frizerul de pe Rahovei, e punctul în jurul căruia se mai învârtesc vechile poveşti ale Tulcei

Parcă tot orașul s-a adunat anume în jurul frizeriei lui și ar putea să-și spună: Nea Turi Întemeietorul! Păi și altădată veneau la el toți, cu mic cu mare. Sâmbăta veneau țăranii de pe sate să-i bărbierescă, să-i aranjeze, că soseau cu căruțele la târg. Iar duminica veneau domnii de la oraș că ieșeau după aia la o plimbare, la una mică pe faleză. „Tulcea, doamna mea, a fost o splendoare! Dar comunismul a pus-o la pământ! I-a luat vlaga!”. De unde vin conflictele când vin? „De la foame, dragă doamnă, că se uită uită unii la televizor și văd cum alții stau la plajă, la lux și ei zic, păi cum vine asta, eu muncesc și n-am cu ce să-mi duc zilele, ăia de unde au?! Așa se naște ura. Și ură azi, ură mâine… Înainte măcar nu vedeau! Trăiau cu ce aveau și erau fericiți. Treceau lipovencele cu coșurile de pește și te întrebau, nu vrei pește? Nu vroiai, că te săturaseși, peștele era mâncarea săracului! Acum, poftește de ia peste! Un singur magazin și acolo mai scump ca la Brașov! Asta este Tulcea noastră, a fost o vacă grasă de muls și au muls-o toți!” Așa e. În toată Tulcea de azi nu găsești o cafenea cu cafea turcescă, nu e niciun restaurant cu specificul vreunei etnii, nu mai e înghețată, halviță, nu mai e rahat turcesc, nu mai e bragă niciunde. Erau acum câțiva ani două turcoaice care făceau baclava în casă și mergeau pe la birouri să întrebe: nu vreți baclava de casă? Dar nici ele nu mai vin. Un taximetrist îmi spune că avea zece ani când a băut ultima dată bragă.

Hogea Hamdi Nuredin

Turcii s-au aşezat în centrul comercial al oraşului, care era la vremea aceea în zona Portului Pescarilor (zona industrială de astăzi de la capătul dinspre răsărit al falezei). Dovadă că lucrurile au stat aşa sunt cele două cimitire din zonă, cele mai vechi din oraş, cel românesc şi cel turcesc. După ce se încheie oarecum războaiele lor şi e linişte şi pace, turcii se pun mai abitir pe construit şi înalţă la Tulcea clădiri tipic turceşti precum bazarul, geamia, băile publice, iar mai târziu alte clădiri, impunătoare pentru vremea lor, precum Palatul Paşei, liceul turcesc. Astfel rezultă centrul administrativ turcesc care s-a mai păstrat parțial. La parterul bazarului, străjuit de 72 de coloane se îngrămădeau prăvălioare de toate tipurile şi naţiile: „La doi cocoşi de aur”, „La doi lei”, „La Ardeleanul”, „La Costică”, „La Moş Iancu”, „Creditul nostru”… „Era o forfotă şi un du-te – vino continuu, pentru că aici veneau şi ţăranii să vândă legume şi fructe, sobarii, bragagiii, femeile cu coşu’ de seminţe, cei care îşi căutau de lucru, cei care lustruiau pantofii şi mulţi, mulţi alţii” își amintesc ei. Dar bazarul n-a „trăit”, a fost demolat în ‘63, cu toate că din ‘55 era consemnat drept monument de arhitectură, care s-ar fi cerut conservat şi protejat ca un bun preţios al oraşului. Turcii sunt în Tulcea de la 1418, deci e firesc să fi existat geamii încă de pe vremea aceea. N-au rezistat însă până în zilele noastre, geamia pe care o vedem noi astăzi datează de la 1863, deci spre apusul stăpânirii otomane.

E dimineață și-n sulița geamiei Azizzi s-a împotmolit un nor de ceață. Hogea Hamdi Nuredin deschide ușa, mă poftește să calc pe pungă ca să nu murdăresc și-mi arată frumusețea de geamie, cea mai veche și cea mai mare din Dobrogea. Are peste 50 de ani de când slujește geamia și dă ora de rugăciune peste Tulcea. Cum se înțeleg oamenii de diferite religii? „Sunt prieten cu vecinul meu român de 50 de ani. Eu mănânc la masa lui, el manâncă la a mea. Ne vorbim și limbile. Uneori vine la geamie să ne vadă. Dar, dacă mâine ar lua foc cinci biserici creștine și ar arde două moschei, sau s-ar împușca doi de-ai noștri cu doi de-ai lui, atunci prietenul meu român m-ar urî!”

O civilizaţie se dovedeşte fecundă în măsura în care-i incită pe ceilalţi s-o imite; încetează să-i mai fascineze – se va reduce la o masă de cioburi şi ruine

Emil Cioran

 

Distribuie articolul
  1. veronica vitzentzatos says:

    Felicitari pt. acest reporatj-documentar ! Locuiesc in Tulcea de 65 de ani , fac parte dintr-o familie de refugiati basarabeni, din etnia gagauza. Am trait si traim in armonie cu toate etniiledin acest colt uitat de lume dar plin de pace si liniste. Am copilarit pe o strada vecina cu sinagoga evreiasca, si am baut braga la Saladin si pricomigdale si halvita adevarata si am mincat bomboane “lungi” turcesti. Dupa cum vedeti m-am casatorit acum 47 de ani cu un grec si am adoptat cu usurinta traditia lor imbinind-o cu cea gagauza din casa parinteasca.
    Inca o data ……Felicitari ! Mi-ati improspatat amintirile si am lacrimat.

  2. Un articol excelent despre farmecul tulcean de azi si ieri. Multumim!

  3. Florin Sava says:

    Intreaga Dobroge este si a fost leaganul unei largi diversitati de etnii si niciodata nu au existat conflicte pe considerente etnice. Exemplul nostru ar trebui extins peste tot in tara. Oamenii simpli au stiut mereu sa isi duca viata in pace si intelegere. Nu este vina lor ca, uneori, in functiile inalte ajung indivizi care incita la separare indiferent de ce natura (profesorii sunt asmutiti impotriva medicilor, pensionarii impotriva tineretului, etc.).
    Viata in Tulcea m-a invatat sa ascult mai intai, sa inteleg si sa imi formez opinii.
    Articolul este unul desavarsit si denota o profunda aplecare asupra acestui fenomen!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te