Directorul Centrului Pompidou, Paris: Legătura noastră cu România trebuie să fie și a prezentului, nu doar a trecutului


„Prezentul este în favoarea Clujului, dar ce se va întâmpla în următorii 20 de ani pe scena artei contemporane românești?”. Această întrebare a fost lansată recent de omul responsabil de unul dintre cele mai importante muzee de artă modernă şi contemporană din lume, directorul Muzeului Naţional de Artă Modernă-Centrul de Creaţie Industrială/ Centrul Pompidou din Paris.

În contextul în care scena internațională vorbește constant în ultimii ani de fenomenul școlii de artă de la Cluj, francezul Bernard Blistène avertizează că trebuie să fim atenți la ce va deveni acest fenomen în următoarele decenii. Cu o vastă pregătire în istoria artei și specializat în conservarea patrimoniului, Bernard Blistène a fost onorat în luna ianuarie cu titlul de Doctor Honoris Causa de Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde a găsit prilejul să își declare admirația față de mai mulți artiști români reprezentativi ai artei contemporane, printre care Ana Lupaș, Cornel Brudașcu, Mircea Cantor, Adrian Ghenie, Victor Man, Ciprian Mureșan, Dan Perjovschi, Geta Brătescu. Invitatul francez i-a adus un omagiu și lui Constantin Brâncuși pe care l-a numit cel mai reprezentativ sculptor al secolului trecut.

Prezența lui Bernard Blistène la Cluj-Napoca, precum și vizitele pe care le-a făcut în ultimii ani în România, la București, Târgu Jiu sau Sibiu se datorează prieteniei pe care o are cu Ami Barak, critic de artă și curator, președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană (IKT) în perioada 2002-2005, dar și cu Maria Rus Bojan, critic de artă și consultant de artă independent, stabilită în prezent la Amsterdam. „Am venit în România la insistența prietenilor mei care îmi spuneau: «Bernard, trebuie neapărat să vii». Și iată-mă aici”, a precizat specialistul în conservare al celui mai important muzeu de artă modernă şi contemporană din lume. Acest muzeu primește 20.000 de vizitatori în fiecare zi și beneficiază de 120.000 de lucrări în expoziții, fiind un loc destinat dezbaterilor şi educației, precum şi multor forme experimentale de creaţie.

Centrul Pompidou are 20.000 de vizitatori în fiecare zi și 120.000 de lucrări în expoziții/Foto: news.artnet.com

Putem spune astăzi, la 40 de ani de la deschiderea Centrului Pompidou, că această instituție a venit ca o revoluție pentru ceea ce reprezenta ideea de muzeu?

A existat viață înainte de Centrul Pompidou și există viață și după Centrul Pompidou. Dar da, totul s-a schimbat odată cu deschiderea lui. Nu există instituție în lume care să nu fi fost influențată de Centrul Pompidou din mai multe motive. În primul rând pentru arhitectura construcției în sine, care este spectaculoasă, dar și pentru tot proiectul și combinația de discipline care nu s-a mai făcut până acum. Apoi este conexiunea dintre patrimoniu și experiment. Aceste lucruri nu au mai fost exploatate atât de puternic precum a făcut-o Centrul Pompidou. Cine a mai avut un astfel de proiect?Unde ne aflam în anii ’60 Franța și ce se întâmplă 40 de ani mai târziu?

Cum vedeți evoluția Centrului Pompidou și care a fost cea mai importantă etapă în dezvoltarea lui?

La început am fost curator și marea mea pasiune era secolul al XVII-lea, în special Nicolas Poussin și nu știam dacă voi fi implicat vreodată în colecțiile de artă contemporană sau dacă arta contemporană mă va pasiona. Am întâlnit însă un om fantastic, care a fost directorul Muzeului Național de Artă Modernă înainte mea, domnul Dominique Bozo care m-a convins că va fi o mare provocare pentru mine să mă alătur echipei. Așa că am făcut asta la mijlocul anilor ’80 și am devenit curator timp de șapte ani. Am plecat după șapte ani pentru că mă gândeam că nu poți să îți petreci toată viața în același loc. Când Centrul Pompidou s-a deschis eram foarte tânăr și nu mă gândeam că voi lucra în asemenea instituție vreodată. În 2014 am devenit directorul Muzeului Naţional de Artă Modernă-Centrul de Creaţie Industrială  din cadrul Centrului Pompidou.

Faptul că acest centru a fost construit în inima Parisului, în districtul Marais, a adus o energie extraordinară acestei zone. După zece ani de la construcție, în anii ’80, colecția  a devenit atât de mare încât avea nevoie de mult mai mult spațiu și am decis să extindem interiorul. Deci cred că marele pas în evoluția centrului este colecția. Când am deschis muzeul, aceasta avea 30.000 de lucrări, acum are peste 120.000 de lucrări. Vă puteți imagina ce înseamnă asta?

Un alt pas important a fost extinderea clădirii în provincie, în Metz, în estul Franței sau în Málaga, în sudul Spaniei. Dezvoltarea internațională a Centrului Pompidou, depășindu-și astfel granițele, a fost un pilon esențial în evoluția lui. Un alt pas foarte important pentru mine este construirea în viitor a unui atelier uriaș pe care vreau să îl ofer artiștilor sub denumirea de „Muzeu imaginar-Musée imaginaire”. Pentru mine arta se adresează și răspunde artei însăși așa că posibilitatea de a le da artiștilor ocazia să selecteze ce consideră ei drept Muzeu Imaginar poate fi un alt pas în evoluția instituției noastre. Vreau să pun muzeul la dispoziția artiștilor și să renunțăm la ideea de a păstra muzeul doar pentru curatori. Este o modalitate pentru mine de a deconstrui și reconstrui istoria artei. Sperăm să deschidem acest muzeu în 2020.

„Eu cred că muzeul aparține artistului mai mult decât aparține oricui altcuiva”/Foto: Loránd Vakarcs

Ați avut un model pentru acest „Muzeu Imaginar”?

Am învățat asta de la primul director al Centrului Pompidou, Pontus Hultén. Când a plecat de la conducerea centrului în SUA nu a putut sta foarte mult acolo pentru că nu se regăsea. S-a întors în Europa și a creat o școală de artă făcută de artiști pentru artiști. Mulți artiști din toată lumea, inclusiv Daniel Buren sau Lawrence Weiner, Sarkis Zabunyan și alții au început să predea noilor generații și această conexiune încerc să o stabilesc și eu. Cel mai important aspect al artei contemporane este că mulți artiști vor să devină curatori. Eu cred în avangardă și în spiritul avangardei ceea ce înseamnă că tot timpul trebuie să încerci să transformi lucrurile. Într-o lume în care banii au devenit scopul tuturor, artistul trebuie să se gândească la situația și rolul său în societate pentru că nu o va face nimeni pentru el. Mi-a plăcut solidaritatea artiștilor din SUA din ultimele luni, împotriva președintelui Trump, mi-a plăcut de Madonna și de alții ca ea care și-au asumat acțiunile, faptele și vorbele.

Spuneați că ați venit în România după ce ați fost numit director la Centrul Pompidou pentru că vi s-a părut necesar ca istoria legăturilor dintre cele două țări să fie și a prezentului, nu doar a trecutului. Nu este un secret faptul că o importantă parte a colecției Centrului Pompidou a fost realizată în jurul unor mari filiere ale artei românești. Ce ați descoperit venind în România?

Am venit în România la insistența prietenilor mei care îmi spuneau: „Bernard, trebuie neapărat să vii”. Am lucrat cu o parte dintre artiștii români înainte să vin în România și, alături de prietenul meu, Ami Barak, am făcut mai multe expoziții unde am invitat mulți artiști români inclusiv pe Dan Perjovschi sau pe Victor Man. Am vrut să vin personal să mă conving de legătura dintre Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și scena artistică. Puține orașe au capacitatea de a crea o asemenea legătură. Poate Leipzig sau Glasgow aș putea spune. Interesant este că de cele mai multe ori legătura funcționează o vreme, dar apoi dispare. Nu rămâne la nesfârșit această intensitate. Așa că trebuie să fim atenți ce va deveni în următorii ani sau decenii. Aceasta este provocarea. Prezentul este în favoarea Clujului, dar ce se va întâmpla în următorii 20 de ani?

În România, acest succes al școlii de la Cluj îl privim ca pe un fenomen.

Poate este un fenomen în România, dar nu este un fenomen dacă privim ce s-a întâmplat în Regatul Unit cu orașul Glasgow, sau în alte țări. Dar e interesant că ceea ce se întâmplă în Cluj nu s-a întâmplat în Paris. Poate secretul acestui impact este legat de locul unde se întâmplă, de mărimea orașului, de energia lui. La Cluj se simte această energie în oraș, în timp ce treci pe lângă casa Anei Lupaș, sau intri în atelierul lui Cornel Brudașcu, vizitând Fabrica de Pensule sau alte locuri. Am simțit energia și când Ciprian Mureșan mi-a spus că o parte dintre lucrările lui sunt conectate cu orașul, cu parcurile din oraș. Îmi spunea și despre un tren care circula în Cluj într-o anumită perioadă. Noțiunea de comunitate este foarte pregnantă aici.

Timpul însă trece și trebuie stabilizate anumite lucruri. Poate acum este momentul construirii unei instituții care să susțină acest avânt. Depinde de oameni, de artiști, de energia dintre ei și oraș. Depinde cine preia controlul. Mihai Pop a făcut foarte bine ceea ce a făcut până acum. El a  fost legătura dintre mulți artiști care au ieșit în lume în ultimii ai. Depinde de Adrian Ghenie și de alegerea de a se întoarce în orașul de unde a plecat pentru a aduce bani și a construi ceva.

Cum vă explicați succesul lui Adrian Ghenie și ascensiunea lui pe piața de artă?

Adrian Ghenie este un mare artist și printre puținii care au ambiția astăzi să se întrebe cum este să fii pictor după mari pictori ai secolelor trecute cum a fost, de exemplu, Van Gogh. Are o miză istorică. Dar Adrian Ghenie nu este singurul, cum am mai spus și în alte ocazii. De exemplu, expoziția lui Mircea Cantor, La partie invisible de l’infini, deschisă la Atelier Brancusi din Paris, din cadrul Centrului Pompidou, până pe 27 martie este un alt exemplu că artiștii români contează pentru noi. Proiectul lui este formidabil. Dar nu expunem lucrări în funcție de naționalitatea artistului.

Cât de greu este pentru un muzeu de anvergura Muzeului Naţional de Artă Modernă-Centrul de Creaţie Industrială/ Centrul Pompidou din Paris să reducă istoria artei la doar „câteva” exponate?Cum găsiți acest echilibru?

Problema pentru noi este ceea ce numim globalizare adică trebuie să consideri artiștii drept continente. Este greu de găsit acest echilibru pentru că se poate transforma în totul sau nimic. Este o mare provocare și există multă presiune a pieței. Mass-media vorbește prostii când spune că trebuie să colecționezi artă de pretutindeni. Nu, o colecție trebuie articulată, iar lucrările trebuie puse într-un context. Eu aparțin unei generații care a crezut în ideea de context, dar astăzi noțiunea pare să nu mai fie la fel de importantă. Trebuie să extinzi o colecție, trebuie să „sapi” pentru a cunoaște mai multe contexte, dar nu trebuie să cumperi tot ce vezi. Dacă faci asta riști să intri în postcolonialism sau chiar în folclor. De exemplu, am fost în Maroc și am văzut un artist în Casablanca care făcea deconstrucția și reconstrucția vechiului oraș și m-a impresionat mult, așa că am achiziționat lucrările lui. A fost un statement politic pe care am vrut să îl avem în muzeu.

În ce măsură Centrul Pompidou își asumă riscuri?

Riscul este articularea dintre patrimoniu și arta contemporană. Riscul este alegerea pe care o faci pentru a urmări ce se întâmplă cu generația tânără de artiști. Eu cred că muzeul aparține artistului mai mult decât aparține oricui altcuiva.

Nu aparține și publicului?

Cine este publicul care intră în astfel de instituții? Jumătate din vizitatori nu au mai fost în vreun muzeu vreodată. Nu putem vorbi despre public ca masă. Este divers. Diversitate de limbi, culturi, educație. Ceea ce trebuie să dezvoltăm este accesul la astfel de instituții pentru un public provenit din mai multe contexte sociale care de obicei nu frecventează astfel de locuri. Aceasta este adevărata provocare și un motiv în plus ca arta și educația trebuie să fie mai bine conectate. Trebuie să dezvoltăm o relație mai apropiată între ministerul Educației și ministerul Culturii, precum și relația dintre muzee și universități. În SUA, această conexiune este foarte puternică și fiecare universitate are propriul muzeu. Și astfel conectează educația cu practica. În Europa această conexiune nu este atât de puternică. Poate doar Germania este o excepție.

Bernard Blistène, Ami Barak și Ioan Sbârciu/Foto: Loránd Vakarcs

Ce ar trebui să ne dorim să vedem în muzeele viitorului? Cum vedeți dumneavoastră evoluția, în timp, a acestor instituții?

Muzeele trebuie să facă educație și să nu mai funcționeze ca locuri unde atârni tablouri pe pereți. La Centrul Pompidou încercăm să construim o nouă școală. Trebuie să dezvoltăm impactul social al instituției și să transformăm muzeele în locuri ale educației, nu doar ale contemplării. În locuri pentru dezbateri, pentru articulare și conectare. Centrul Pompidou face deja asta, dar nu suficient de mult. Trebuie dezvoltată relația între strategii noi și noile tehnologii. Este o muncă continuă, în progres. Oamenii știu că Centrul Pompidou este cel mai mare muzeu din lume, dar trebuie să le arătăm ce poate însemna viitorul.

„Cumințenia Pământului este o operă de artă foarte scumpă, dar trebuie să țineți cont că este o moștenire națională. Chiar dacă achiziționarea ei nu a fost reușită prin procesul de subscripție publică, ar trebui să fie reluate eforturile pentru achiziționarea ei de către statul român. Și în Franța se practică asta în cazul operelor simbol. Și Centrul Pompidou își dorește uneori să achiziționeze lucrări pe care nu și le permite. Nu suntem atât de bogați precum pare, avem o colecție imensă, dar și multe sarcini. Clădirea centrului este uriașă și ne costă foarte mult. Le mulțumim însă oamenilor bogați care ne fac cadou unele lucrări”, Bernard Blistène.

Bio
Bernard Blistène este specialist în conservarea patrimoniului acordând la începuturile carierei sale o atenţie deosebită picturii vechi şi picturii franceze a sec. al XVII-lea, în special lui Nicolas Poussin, care a devenit un subiect predilect al activităţii sale. S-a apropiat mai apoi şi de arta contemporană scriind numeroase articole de specialitate în Cahiers du Musée national d’art moderne, Artpress, Artforum, Flash art sau+-0. Astfel, el va dezvolta numeroase legături cu artiştii timpului său, printre care Ben Vautier, Gérard Garouste, Raymond Hains, Christian Boltanski, François Morellet, Daniel Buren şi va realiza împreună cu ei în diferite expoziţii în muzee şi instituţii internaţionale din întreaga lume precum Kunsthaus de Zurich, Stedelijk Museum Amsterdam, MACBA Barcelona, Centro Reina Sofia Madrid, CAIXA de Pensions Barcelona şi Madrid, White Chapell Art Gallery Londra, Musée d’Art Contemporain Moscova, Kunshalle Baden-Baden, etc.

Considerat „om al muzeului”, Bernard Blistène a dedicat o mare parte a activităţii sale din ultimii 30 de ani înfiinţării sau restructurării / reînnoirii unor muzee de artă modernă sau contemporană fie din Europa, fie de peste ocean. Astfel, în 1990 el devine directorul Muzeelor din Marsilia, reorganizând ansamblul acestor muzee. El va reamenaja mai multe instituţii printre care Muzeul de Artă Modernă Cantini,  Muzeul de Artă Africană, Amerindiană şi Oceanică din cadrul Centrului Vieille Charité. Va crea, de asemenea, un Muzeu al Artelor Decorative, precum şi un Muzeu al Modei. În sfârşit, va pune bazele MAc, Muzeul de Artă Contemporană din Marsilia. Oraşul va deveni astfel un spaţiu privilegiat al creaţiei plastice, expoziţiile de artă modernă şi contemporană contribuind la dinamica excepţională a oraşului.

La finalul anilor ’90, Bernard Blistène îşi va desfăşura activitatea şi în Statele Unite unde va realiza numeroase expoziţii de artă contemporană în cadrul Muzeului Guggenheim. Reîntors în Franţa va lucra o vreme la Centrul Pompidou pentru ca, mai apoi, în calitate de  Inspector general al creaţiei artistice să dezvolte parteneriatele între fondurile regionale de artă contemporană, centrele de artă şi muzee. Printre cele mai importante evenimente ale acestei perioade se numără „Trésors publics” (proiect realizat împreună cu prietenul său Ami Barak), „La Force de l’Art”, etc.

Din 2014, Bernard Blistène este director al Muzeului Naţional de Artă Modernă-Centrul de Creaţie Industrială / Centrul Pompidou. Responsabil de unul dintre cele mai importante muzee de artă modernă şi contemporană din lume, beneficiind de aportul unei echipe puternice de treizei de specialişti în conservare, el doreşte să extindă şi să restructureze prezentarea colecţiilor permanente, să dezvolte o politică a achiziţiilor deschisă spre mondializare.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 + three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te