Călător în Țara Călatei

Între Cluj și Huedin se întinde o microregiune aproape necunoscută turiștilor români, cu sate unde se găsesc încă porți sculptate, case străvechi, obiceiuri autentice și dansuri tradiționale


Maghiarii îi spun Kalotaszeg, românii, Țara Călatei. E zona care se întinde, în lung, între Cluj-Napoca și Huedin și, în lat, de la platourile înalte ale Apusenilor clujeni, până pe văile Nadășului și Almașului. În total sunt cam 40 de sate – majoritatea românești, unele mixte și câteva preponderent maghiare – unde se păstrează o arhitectură specifică, tradiții comune, și, în comunitățile maghiare, un port și un dans caracteristice.

Cu toate acestea, în Cluj-Napoca, dacă întrebi despre Ţara Călatei un român, acesta va da din umeri, deoarece nu a auzit niciodată de ea. În acest context, cel mai bun mijloc de „explorare” este site-ul taracalatei.ro, și câteva pliante de prezentare a unor localități precum Izvoru Crișului, Sâncraiu și Căpușu Mare, care se găsesc la centrul de informare turistică din incinta Muzeului de Etnografie a Transilvaniei. Tot de aici puteți lua și o hartă a județului, care vă ajută la orientare.

Ţara Călatei se întinde până la platourile înalte din Apusenii clujeni. În imagine, zona Mărceşti – Râşca

Ciolomadă și cartofi, spre Râșca

Plecând din Cluj spre Huedin, un prim popas este comuna Mănăstireni. Pentru a ajunge aici, trebuie să urmați un drum secundar, care se bifurcă din DN1 în Căpuşu Mare, și trece apoi pe lângă Agârbiciu, sat cu o biserică de lemn, apoi prin Dângău Mare, Dângău Mic și Mărceşti.

Pe la Mărcești se ajunge deja în zona platourilor muntoase, cu peisaje spectaculoase, atât vara cât și iarna. Geografii spun că un astfel de platou este o „suprafață de nivelare întinsă”, adică aproape un șes, la munte! Din această contradicție s-au născut cele mai frumoase peisaje din județul Cluj – sate cu case risipite printre pășuni și fânațe. Cel mai cunoscut platou montan de acest tip este cel de la Mărișel, dar și aici, între Mărcești și Râșca, ți se pare că, dacă te ridici pe vârful picioarelor, poți atinge cerul cu mâna.

De-a lungul drumului, țăranii scot pe tarabe improvizate bunătăți gătite în gospodării, după rețete ancestrale. Cartofi, dulcețuri, siropuri, sucuri naturale, murături, lactate – toate sunt etalate pentru turiștii care merg spre munți. Maria Ispas (40 de ani), una dintre vânzătoarele de la marginea drumului, își laudă siropul de cătină, dulceața de afine și sucul de mere. Dar piesa de rezistență a ofertei sunt cartofii de Râșca, netezi și lucioși, și „ciolomada” de casă. Cea din urmă e un soi de murături asortate – ardei, ceapă, gogoșari, în cea mai mare parte – după o rețetă maghiară (csalamádé), îmbunătățită de gospodinele românce.

Înainte de a ajunge în Râșca, drumul spre Mănăstireni o face la dreapta. Biserica reformată fortificată de aici se ridică pe o colină, în mijlocul localității. Dacă uşa e închisă, cereți-o la casa parohială de mai sus, o veți recunoaște după dimensiuni și arhitectura spectaculoasă.

Bisericile

Biserica reformată din Văleni, una dintre cele mai frumoase din judeţul Cluj, se ridică pe o colină din apropierea satului

Biserica romanică din Mănăstireni este unul dintre cele mai valoroase monumente ale Ţării Călatei. A fost construită de familia nobiliară Gyerőffy la sfârşitul secolului al XII-lea, fiind parte a unei mănăstiri cisterciene, apoi benedictine. Numele familiei de ctitori se regăseşte în denumirea maghiară a localităţii – Magyargyerőmonostor (într-o traducere aproximativă „mănăstirea de pe domeniul maghiar al familiei Gyerőffy”). În 1241, biserica a fost arsă de tătari. A fost reconstruită, iar în 1442 a fost ridicată absida, în stil gotic. După un cutremur din 1765, tavanul a fost refăcut în maniera actuală, cu casete pătrate – o veritabilă marcă înregistrată a bisericilor reformate din Ţara Călatei. Interiorul este auster, dar nu rece, căldura fiind emanată de broderiile bogate, de culoare albastră.
Pe unul din pereţii exteriori se află un ceas solar şi sunt încastrate trei reliefuri romanice, unul reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, altul, doi lei spate în spate, iar al treilea, o tânără alăptând doi şerpi. Acesta din urmă este cunoscut sub numele Madárleány (fata-pasăre) şi este o sculptură unică, a cărei simbolistică, posibil precreştină, încă ridică semne de întrebare.

La trei kilometri de Mănăstireni, după un drum recent reparat, care străbate un peisaj bizar, ca o crevasă mărginită de dealuri sterpe, terasate, se găseşte satul Văleni (Magyarvalkó), cu altă biserică valoroasă. Cheia bisericii se află la casa parohială, ultima pe stânga înainte de a ajunge la biserică. Interesante sunt aici monumentele funerare sculptate în lemn, denumite kopjafak în maghiară, care se află în curtea bisericii.

Biserica fortificată din Văleni a fost ridicată în secolul al XIII-lea de călugării franciscani și este una dintre cele mai frumoase din judeţul Cluj, iar de pe înălţimea pe care se află, se deschide o privelişte pitorească asupra zonei înconjurătoare. Tot în Văleni, cea mai veche casă din sat, supranumită „Cetatea Bufnițelor”, a fost salvată de la distrugere de un ONG local, care a restaurat-o și intenționează să o valorifice turistic. Casa se găsește în drum spre biserică.

Mai departe, de la Văleni, drumul se continuă spre satul care poartă numele zonei, Călata, și apoi, lăsând pe stânga Sâncraiu, ajunge la Huedin, capitala neoficială a întregii zone. Biserica reformată din Huedin este un adevărat „cap de serie” pentru bisericile reformate din Ţara Călatei. Masivă şi majestuoasă, domină centrul oraşului. Primul edificiu a fost ridicat înaintea invaziei mongole din 1241, în jurul acestuia dezvoltându-se târgul Huedinului. Biserica romanică, refăcută după invazie, a fost prelungită mai întâi cu un turn, spre vest, iar apoi cu un cor gotic, spre est, supraînălţat faţă de nava iniţială. De la aceste două adăugiri rezultă un aspect „deşelat” al monumentului. Pentru cheie, sunați la numărul afișat sau întrebați peste drum, la casa parohială.

Sâncraiu

Sâncraiu (Kalotaszentkirály) este capitala turistică a Ţării Călatei, un sat în care funcţionează 40 de pensiuni turistice

Sâncraiu (Kalotaszentkirály) este una din capitalele turismului rural din România, cu observația că aproape toți cei care înnoptează aici sunt maghiari. În sat funcționează în jur de 40 de pensiuni, cu o capacitate totală de 250 de locuri, la o populație de puțin peste 1.600 de locuitori. Tariful mediu este de 20 de euro/noapte de persoană, cu demipensiune. Un muzeu etnografic sătesc și câteva colecții private de haine, cusături, perne, farfurii sau mobilier pictat se numără printre atracțiile localității, care strălucește de curățenie. Pentru cine nu s-a săturat de biserici, se găsește și aici una, după același tipic, cu tavane casetate.

Vârfurile turistice în Sâncraiu

Managerul agenției DaVincze Tour, Vincze Kecskés István, spune că sunt patru momente de vârf peste an, când satul este arhiplin, iar gradul de ocupare a camerelor este de 100%. Este vorba de perioada de dinaintea Rusaliilor, când se cazează aici turiștii care merg din Ungaria să participe la pelerinajul de la Șumuleu-Ciuc; apoi, prima săptămână din august, când are loc tabăra de dans; apoi, perioada târgului de la Negreni, cel mai mare târg de vechituri din Transilvania, care se desfășoară în a doua săptămână a lunii octombrie și, în final, perioada Festivalului Măceșelor, tot în octombrie, după târgul de la Negreni.

Una dintre colecțiile etnografice private funcționează la pensiunea Püspök (Episcopul), care dispune – alături de camerele standard – și de două camere mobilate integral cu piese pictate manual, în stil transilvan.

Managerul pensiunii, Vincze Kecskés István, este în același timp și coordonatorul agenției turistice care integrează toate pensiunile din Sâncraiu. Această agenție, numită DaVincze Tour, este de fapt și cheia succesului turistic al localității, fiind vorba de un caz singular de cooperativă turistică în România. Totul a pornit de la tabăra de dansuri tradiționale, care se desfășoară din 1991 în fiecare prima săptămână a lui august. Manifestarea a avut încă de la prima ediție un succes de public copleșitor și s-a creat o cerere mare de spații de cazare. Pentru a fructifica oportunitatea, în 1996 s-a înființat agenția turistică, își aduce aminte domnul Vincze. „Nu a fost deloc ușor. A trebuit să concepem noi un standard, o normă internă, pentru omologarea pensiunilor, pentru că nu exista așa ceva în România, la ora aceea”, își aduce el aminte. Mult mai târziu s-au aprobat standardele naționale cu sistemul de clasificare pe margarete.

O cameră tradiţională-muzeu, la pensiunea Püspök din Sâncraiu. În sat a fost înfiinţat recent şi un muzeu etnografic

Altă provocare a fost absența unei centrale telefonice în sat. „Erau patru posturi telefonice în oraș: la Poștă, la Biserică, la Poliție și la un angajat la poștei. Nici pomeneală să se poată face rezervări telefonice, până nu am pus noi, proprietarii de pensiuni, mână de la mână, și am cumpărat o centrală telefonică, pe care am pus-o la dispoziția Romtelecom, și așa am avut fiecare telefon la pensiune”, mai spune managerul agenției.
Acum, pensiunile din Sâncraiu continuă să funcționeze ca o cooperativă turistică, având un dispecerat integrat, asigurat de agenția DaVincze. Oferta turistică s-a diversificat, oferindu-se ateliere de meșteșugărit, drumeții în natură, vizite la biserici ș.a.m.d.

Ținutul de Jos

Toate localitățile de care am pomenit mai sus se află pe partea stângă a drumului dintre Cluj-Napoca și Huedin, așa numitul Ținut de Sus (Felszeg) al Țării Călatei, care administrativ ţine de judeţul Cluj. Cine dorește o explorare mai aprofundată, poate trece în Ținutul de Jos (Alszeg), de pe partea dreaptă a drumului, care, administrativ, este arondat judeţului Sălaj. Diferenţele între cele două subregiuni sunt destul de mari. Localităţile par ceva mai sărace, cel puţin la primă vedere, iar peisajul este văduvit de prezenţa munţilor. Sunt însă multe atracții și în Alszeg. Printre ele, biserica de lemn din Fildu de Sus, satele Stana, Petrinzel și Gălășeni, unde să păstrează numeroase case tipice

Țării Călatei, cu frontoane de lemn, sculptate sau traforate, și cu porți de lemn sculptate.
Pentru suveniruri, se poate opri, la întoarcerea de la Huedin spre Cluj, pe DN1, în Izvorul Crișului, unde, în noianul de obiecte artizanale-kitsch expuse de-a lungul șoselei, puteți găsi, dacă aveți răbdare, și unele autentice. Dar cel mai bine este să vă cazați pentru o noapte în Sâncraiu și să procurați obiecte artizanale și produse alimentare tradiționale de la proprietari.


Mera

Tot în Țara Călatei, dar în altă subzonă, cea a Văii Nadășului, foarte aproape de Cluj-Napoca, însă pe drumul spre Zalău, se găsește alt sat de poveste, Mera. Puteți ajunge la Mera de pe același DN 1, la întoarcere dinspre Huedin spre Cluj. În acest caz, faceți stânga, în Căpușu Mare. Va urma un drum pitoresc printre coline, până la DN1F, apoi faceți stânga și în scurtă vreme apare Mera. Grosul satului nu se află pe drumul național, ci trebuie din nou să faceți stânga.

În Mera încă mai pot fi numărate 26 de porți de lemn sculptate, iar tradiția muzicală este atât de vestită, încât în 2016 s-a organizat prima ediție a Mera World Music Festival, un eveniment promițător, care are în centru ritmurile contemporane inspirate de folclorul autentic.

Tot în Mera funcționează și Muzeul Bivolului, o inițiativă privată. Inițiatorul muzeului, Gheorghe Varga este fostul director al școlii din localitate, specializat în biologie-agricultură. În 2006, a „ochit” un fost grajd din centrul satului, abandonat. Împreună cu o mână de oameni, strânși în Asociația Primula, a început renovarea spațiului, apoi a colectat de la consăteni diverse obiecte legate de creșterea bivolului. Și așa, în 2009, a venit pe lume Muzeul Bivolului, unul dintre cele mai originale muzee din Transilvania.

Piesa de rezistență a muzeului este colecția de 110 tălăngi, prinse în curele de grinzile de sub tavan. „Fiecare este unică: și cum sună, și cum arată”, spune Gheorghe Varga. Despre una dintre tălăngi se spune că ar fi fost auzită de la opt kilometri distanță, anunțând întoarcerea acasă a unei bivolițe răzlețite peste dealuri.

Gheorghe Varga, iniţiatorul şi animatorul Muzeului Bivolului din Mera

Gheorghe Varga vă va povesti cu mare plăcere despre cum în 1890, opt bivolițe, negre ca iadul, au fost aduse cu trenul la Mera din Țara Făgărașului. Localnicii văzuseră prin Gilău și în alte sate din jur că animalele, puternice și rezistente, munceau în jug fără mofturi, pe câmp, trăgeau carele cu fân după ele și mai dădeau și un lapte excelent. „Ăștia au adus dracu’ în sat”, și-au spus atunci câțiva mereni mai sceptici, dar modestele animale i-au scos din sărăcie. Toți gospodarii și-au cumpărat bivolițe și, pe la mijlocul secolului trecut, când timpul încă avea răbdare cu oamenii, în fiecare curte din sat se puteau număra cel puțin patru bivolițe. Lactatele de Mera și-au găsit o piață de desfacere excelentă la Cluj-Napoca, unde femeile din sat veneau în fiecare zi să le aducă, proaspete, pentru masa „domnilor”. Și acum, în Cluj-Napoca, untul, laptele și smântâna de Mera sunt la mare căutare printre cunoscători.
În restul muzeului sunt expuse pluguri, juguri, un car, o sanie, vase de colectare a laptelui, potcoave, felinare, bice etc. Fotografii cu bivolițele din Mera sunt păstrate sub sticlă, pe perete, iar datele statistice cu privire la numărul de animale din sat de-a lungul vremii și o hartă detaliată a pășunilor din hotarul localității întregesc ansamblul.
Muzeul Bivolului poate fi vizitat oricând, la o oră decentă. Pentru aceasta, este bine să îl sunați înainte pe custodele Gheorghe Varga, la tel. 0727.492.819 sau să îl căutați acasă, la gospodăria de la nr. 27. Vizitarea muzeului este gratuită, dar donațiile sunt binevenite.

Puțin promovată

Deși este o zonă foarte frumoasă, Țara Călatei este puțin promovată și puțin cunoscută în rândul turiștilor români, este de părere Cosmin Giurgiu, fotograf și producător de filme, dar și un entuziast promotor al zonei. Tocmai din această cauză, Asociația de Promovare și Dezvoltare a Transilvaniei (APDT), al cărei președinte este Giurgiu, derulează proiectul „Descoperă Țara Călatei – Kalotaszeg”, în cadrul căruia a fost realizat și portalul taracalatei.ro.

Casele cu podul sculptat şi cu decoraţiuni traforate sunt şi ele caracteristice pentru Ţara Călatei. În imagine, podul unui imobil din satul Călata

„Până acum au fost realizate foarte multe deplasări în teren pentru documentare și realizare de fotografii terestre și aeriene în toate zonele: Ținutul de Sus, Ținutul de Jos, Valea Nadășului, Valea Căpușului și o parte din zona de influență. Albumele vor conține o prezentare generală a ținutului, dar și o descriere a portului tradițional, arhitectura și monumentele istorice. Pe lângă descrierea text, albumele se bazează și pe fotografii imprimate la un tipar de foarte bună calitate”, spune Cosmin Giurgiu.

Acesta crede că turiștii români nu au descoperit încă zona, din cauza lipsei de promovare, dar și a prejudecăților. „Știm bine ca autoritățile se implică mult prea puțin în promovarea de calitate, iar entitățile private fac ce pot, dar sunt și foarte puține care se ocupă de așa ceva. Aș mai spune aici și ceva despre mentalitatea oamenilor: încă nu am depășit, din păcate, bariera asta dintre români și maghiari. Prea puțin interferează cele doua etnii. În multe sate încă funcționează sistemul «fiecare cu a lui». În sate mai deschise, gen Sâncraiu, Mera etc. oamenii nu au nicio problemă în a colabora, indiferent de etnie”, mai spune Giurgiu.

Un lucru este, însă, cert: cine călătorește o dată în Țara Călatei, se va întoarce oricând cu plăcere. „Românii cam evită satele preponderent maghiare… dar cei care au mers, garantat au revenit de fiecare dată. Știu cazuri o grămadă. Oameni din București, Constanța etc. s-au îndrăgostit de Sâncraiu și de port, de tradiții, de bucătărie. Lucrurile se schimbă, încet, dar bine”, încheie Cosmin Giurgiu.

Dacă e marți, e Huedin

În fiecare marți dimineață, la Huedin e mare târg mare. Pentru jumătate de zi, micuțul oraș se dilată sub presiunea târgoveților veniți din toate colțurile Țării Călatei, dar și de mai departe. Un iarmaroc întortocheat, întins pe două hectare, în care conviețuiesc labirintic mărfuri tradiționale și produse chinezești, șlapi de plastic și furci de lemn pentru întors fânul, mititei la grătar și moriști multicolore de plastic, lângă taraba cu boia de casă sau pătura pe care se încinge la soare un televizor second-hand. Este o curte a miracolelor întinsă pe cinci-șase străzi.

Ciocnirea civilizațiilor, la Huedin: Hannah Montana și o țărancă acoperită cu batic tradițional. Imagine din 2012

„Nucleul dur” e format dintr-o hală agroalimentară acoperită, o zonă cu tarabe de mititei și plăcinte și o piață agroalimentară în aer liber. Un apendice al târgului se prelungește pe o stradă acoperită de crengile copacilor care cresc peste garduri. Aici e „zona gri”, cu haine second-hand, și, mai încolo, cu diverse obiecte de ocazie, printre care și o grămadă – la propriu – de ochelari de vedere, gata purtați. Un târg de vechituri miniatural, pentru amatorii de chilipiruri, despre a căror proveniență e mai bine să nu întrebi. În zona „food-court”, mâncarea prăjită la grătar este servită în condiții îndoielnice, dar cu zâmbetul pe buze. Se face, însă, și comerț, printre grătare – mai o jucărie chinezească de plastic, mai o pălărie de vară sau niscaive curele.

Târgul de la Huedin se ține de sute de ani, fiind pomenit și de umanistul Nicolae Olahus în scrierile sale. Prin vechimea sa a ajuns o parte din patrimoniul sufletesc al Transilvaniei. „Vin aici locuitori din 20 de comune din jurul Huedinului, se întâlnesc, stau de vorbă, socializează. Este o punte care se leagă săptămână de săptămână între români și unguri, negustori și agricultori, orășeni și țărani”, explică profesorul de istorie Horia Matiș, unul dintre autorii monografiei Huedinului. 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te