Campanie în pădurea de beton a singurătății


„Codru-i frate cu românul”, spunea Mihai Eminescu în urmă cu două secole. În timp însă, românul a dezvoltat o nefericită abilitate de a distruge relațiile, izolându-se în propria-i singurătate. Ani de-a rândul, copacii au căzut pradă lăcomiei și lipsei de perspectivă a celor mulți, până când munții impunători au devenit deșert singuratic. Răzbunarea lor a fost necruțătoare, oamenii locului fiind nevoiți să treacă granița pentru a-și câștiga pâinea. Cu lacrimi în ochi și inimile frânte și-au lăsat din brațe copiii îmbrățișând singurătatea străinătății. „Nu vrem, dar trebuie să plecăm”, este imnul pe a cărei linie melodică prea mulți tineri au făcut primii pași într-o viață derulată nenatural, alături de bunici, unchi sau mătuși. Astăzi, mulți dintre „părinții risipitori” fac cale întoarsă spre locurile din care au plecat să aducă bani. Vin cu buzunarele pline, dar cu sufletele inundate de lacrimile vărsate în anii de pribegie, în care familia și-au văzut-o, în cel mai bun caz, deschizând un sertar cu poze dintr-o tabără de muncitori de la marginea unei culturi de zarzavaturi sau căpșuni. Acasă descoperă că timpul nu i-a menajat: copiii le-au devenit adolescenți, părinții le-au îmbătrânit și singurul scop le este acela de a recupera anii pierduți. Ani în care singurătatea a măcinat continuu, lăsând urme pe care casele cu etaj, mașinile scumpe sau vacanțele la Marea Mediterană nu le mai pot acoperi. Însă singurătatea nu naște doar monștri ci, în cazul celor puternici prin definiție, sculptează cu lovituri dure un caracter ce le poate finalmente grăbi drumul spre succes.

„Dacă nu ai o drujbă-n curte, nu ești gospodar”, este o zicală bine cunoscută prin satele de la poalele Călimanilor. Timp de zeci de ani, localnicii au jucat rolul unor călăi pentru pădurile din zonă și, în scurt timp, nu au mai rămas nimic de tăiat. Brusc, unicul „angajator” al locului nu a mai fost de găsit și problema supraviețuirii a devenit mai palpabilă ca oricând. Deschiderea granițelor Uniunii Europene a fost poarta spre o nouă pădure. Cu mai mult potențial, mai diversificată ca ofertă de muncă și mai bănoasă, „străinătatea”, așa cum vorbesc oamenii locului în sens general despre țările în care consătenii lor au plecat în „campanie” (denumirea populară a sezoanelor de recoltă în Spania), le-a zâmbit frumos celor pentru care viitorul era incert și i-a momit cu mii de euro ce putea fi adunați în scurt timp.

Axa singurătății Someș – Spania

Valea Someșului abundă în case mari, viu colorate, în ale căror curți se odihnesc mașini înmatriculate în Spania sau Italia. Este sezonul concediilor, astfel că cei plecați în restul anului la muncă în străinătate revin în țară pentru a investi banii câștigați. După care pleacă din nou. Pentru veteranii în ale acestui tip de transhumanță, regretele sunt mai mici de la an la an, chiar dacă în urma lor rămân copii care peste ani nu vor putea motiva o acțiune spunând „Așa m-au învățat părinții”.

Comuna Leșu, aflată la ceva mai mult de 40 de km de municipiul Bistrița, pare în această perioadă a anului un șantier de construcții. Sute de familii s-au reunit și încearcă să recupereze lunile sau chiar anii în care doar internetul le-a mai dat șansa să se vadă. Bucuria este însă cumpătată, căci toți cunosc, cu exactitate de ceas elvețian, data și ora la care, din nou, cu privirile copiiilor urmărindu-i din pragul ușii, vor îmbrățișa compromisul financiar și singurătatea unei lumi în care până și cerul le este străin.

Text semnat de Radu Hângănuţ

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 × 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te