Când cuvintele devin arme


Rușii sunt răi, americanii sunt buni! Rușii ne-au adus comunismul şi dictatura. De la americani şi de la europeni am reînvăţat democraţia şi libertatea. Acum circulăm liber în Europa şi, cu ajutorul unui DNA susţinut de americani, avem poate şi mai puţină corupţie. Să nu uităm de scutul antirachetă! Unii zic că acum România e mai sigură în faţa rachetelor iraniene, în timp ce voci de la Moscova ne spun clar că nu a existat niciodată o ameninţare iraniană împotriva României, iar, prin găzduirea unor instalaţii de lansare din componenţa scutului american, ne-am făcut singuri o țintă pentru rachetele nucleare ale Federației Ruse.

Dar ce, zic analiştii de pe malul Dâmboviţei, înainte nu eram o țintă? Am devenit o ţintă din momentul în care s-a luat decizia să fim membri ai NATO. Nu e nimic, ne liniştesc pro-occidentalii, ne apără americanii! Pe europeni nu știm sigur dacă ne putem baza. Şi dacă tot am schimbat taberele de atâtea ori de-a lungul istoriei, important e ca măcar acum să fim parteneri de încredere. În fond, NATO înseamnă articolul 5, adică: “toți pentru unul şi unul pentru toți”, nu-i așa?

Rușii vor război, americanii vor pace! Rușii au destabilizat Ucraina cu omuleții lor verzi și au anexat Crimeea. Iar acum îi sprijină pe rebelii pro-ruși, niște teroriști care vor să rupă din trupul Ucrainei o halcă numai bună pentru pofta de hegemonie țaristă a lui Putin. Dar ce, zic rușii, voi americanii nu ați făcut la fel când ați bombardat Serbia și i-ați transformat pe teroriștii kosovari în luptători pentru libertate? Voi nu ați rupt o bucată din trupul Serbiei prin recunoaşterea independenţei statului Kosovo? Și apoi, mai spun rușii, de ce nu i-ar ajuta cineva pe rebelii din Ucraina, dacă americanii tot îi ajută pe rebelii din Siria să îl răstoarne pe Assad? Da, dar regimul lui Assad este unul criminal, a folosit arme chimice, argumentează americanii! Nu, contrazic ruşii, armele chimice au fost folosite de rebeli şi numai poporul sirian poate decide dacă Assad rămâne sau pleacă. Da, dar voi, rușii, manipulați pentru că nu sunteţi interesaţi de terorism. Aţi intervenit aerian în Siria nu pentru a-i lovi pe cei din Statul Islamic, ci pe rebelii antrenați de CIA. Îl sprijiniți direct pe Assad și pentru că avioanele americane zboară deja în Siria, încetați imediat, spune NATO! Nu, zice Putin, dreptul de a bombarda în Siria nu este unul exclusiv, asta e o poziție neconstructivă, noi lovim numai pozițiile Statului Islamic, cel pe care partenerii noștri occidentali nu prea știu cum sau nu prea vor să îl înfrângă! E clar, se concluzionează public la Washington, Rusia destabilizează echilibrul global și aruncă în aer Orientul Mijlociu! Dar ce, spun rușii, voi, americanii nu ați distrus echilibrul global atunci când ați pornit la război în Irak și Afganistan, căutând arme chimice sau teroriști acolo unde nu erau? Da, dar am făcut-o pentru libertate, pentru democraţie, pentru a da jos dictatori sau pentru a lupta împotriva terorismului! Statele Unite sunt cele care amenință ordinea globală pentru că experimentele democrației exportate au eşuat, a spus Putin recent la Soci. Şi jurnaliștii ruși jubilează de când Donald Trump – candidat republican la postul de președinte – a susţinut că, dacă America ar fi stat acasă, iar dictatori precum Gaddafi sau Saddam ar fi fost azi la putere, state ca Irak, Libia sau Siria nu ar fi încetat să existe, lăsând loc haosului instaurat de Statul Islamic. Nu noi suntem o ameninţare, mai spune răspicat Putin. Statul Islamic dorește destabilizarea întregii lumi! El este duşmanul. Veniți alături de noi să învingem terorismul, este îndemnul președintelui rus!  În fiecare zi, rușii anunță succes după succes în bombardarea Statului Islamic în Siria. Se dau publicității imagini video de înaltă rezoluție cu avioane și bombe dirijate prin laser spre presupuse poziții strategice ale teroriștilor. Totul pare să probeze o modernizare surpriză a forţelor militare ruse. Minciuni, spune NATO, Rusia loveşte spitale şi ucide civili! Statul Islamic e încă pe poziții! Dezinformare, spune Putin, ne-ați acuzat înainte să începem bombardamentele! Media rusească susţine poziția oficială, arătând faptul că Rusia are bombe de înaltă precizie și nu loveşte decât ţinte militare. Piloţii americani sunt cei care recent au bombardat un spital în Afganistan, ucigând medici şi civili nevinovaţi, spun în contrapunct jurnaliştii ruşi. Rusia minte, în Putin nu putem avea încredere, afirmă din nou politicienii americanii. Nu se va opri aici, avertizează alte voci prevăzătoare. Nu, zice Putin apăsat, voi ați mințit atunci când ați decis expansiunea NATO până la granițele Rusiei, deși după căderea Cortinei de Fier nu ne-ați spus că veți face acest lucru. Șeful Comisiei Europene se bagă şi el în seamă și dă fiori reci Europei de Est printr-o afirmație cel puțin ciudată: „UE nu ar trebui să mai accepte dictatul SUA în relația cu Rusia. Nu așa ar trebui să ne purtăm cu Rusia. Rusia trebuie tratată decent”. Totul a fost spus cu o nonșalanță de parcă ultimii 50 de ani de istorie a Estului comunist nici n-ar fi existat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în Ucraina, iar Crimeea ar fi fost tot acolo, parte a Ucrainei. Estul este revoltat. Oare decidenții de la Bruxelles chiar l-au crezut pe Putin atunci când afirma că Rusia nu este implicată în Ucraina, iar omuleții verzi erau “nişte cetățeni aflați în concediu”, care și-au cumpărat câte un tanc sau un complex de rachete sol-aer cu care să se plimbe apoi liber prin Ucraina? O fi cedat liderii de la Bruxelles presiunii Rusiei? A reușit Putin să facă o breşă în unitatea europeană şi în relaţia dintre UE şi Statele Unite?Obama tace. Europa tace și ea. E mult prea ocupată cu divergenţele pe tema redistribuirii refugiaţilor sau cu închiderea graniţelor. Construcţia europeană scârțâie din toate încheieturile. Între Statele Unite şi Germania apare un alt scandal de spionaj. Numai senatorul John McCain cere o reacție imediată și dură a Statelor Unite în fața „dictatorului fără scrupule – Vladimir Putin”.

***

Am făcut această scurtă prezentare a unui dialog purtat între Occident și Rusia prin agregarea unor teme și contrateme selectate din titlurile apărute pe site-urile de știri ale ultimelor luni. Sunt puse în oglindă percepţii diferite ale aceleiaşi realităţi.

După reuniunea ONU de la New York, presa internaţională a denunţat slăbiciunea preşedintelui Obama în faţa lui Vladimir Putin. Presa rusă a vorbit despre sfârşitul lumii unipolare

După reuniunea ONU de la New York, presa internaţională a denunţat slăbiciunea preşedintelui Obama în faţa lui Vladimir Putin. Presa rusă a vorbit despre sfârşitul lumii unipolare

Ce este adevăr şi ce este minciună aici?

Am putea crede că rostul cuvintelor este să cuprindă adevărul. Dar ce este adevărul? Căci corespondența dintre semne si referințele lor din realitate nu înseamnă neapărat un act de confirmare a adevărului, ci mai degrabă a sensului pe care îl asociem cuvintelor. Prin cuvinte se consacră mai degrabă sensuri ale realității, modalități de decodificare a mesajului, nu neapărat adevăruri. Pentru că adevărul presupune verificabilitate, ori, dincolo de orizontul experienţei directe, regula credibilităţii este cea care se impune. De aceea, adevărul sau minciuna nici măcar nu mai contează aici. Ceea ce contează a este actul de comunicare în sine, finalitatea lui pragmatică. În fond, totul e o bătălie de percepție și atitudine. Suntem în plin război mediatic și singurul lucru care contează este definirea realităţii în funcţie de propriile interese ale actorilor de pe scena internațională. Teorema lui Thomas funcționează și în geopolitică: ”O situație devine reală prin consecințele definirii ei ca fiind reală.” În funcție de forța de comunicare a fiecăruia dintre oponenți, varianta de realitate care reușește să se impună va fi cea percepută drept realitate. Ceilalţi, în virtutea unei conformităţi generate de spirala tăcerii, o vor accepta pur şi simplu. Conformitatea informațională va fi apoi cea care va dicta corectitudinea politică în definirea și interpretarea realității. Altfel spus, cine poate defini realitatea deține cu adevărat puterea.

Războiul mediatic a devenit o componentă a războaielor moderne. Fără o comunicare adecvată, conflictele moderne ar fi de neconceput. Actorii strategici au nevoie de o percepție pozitivă pentru a avea susținerea populației din țările proprii și în rândul aliaților. Intervențiile militare trebuie justificate cu argumente care să îi prezinte pe cei care le declanșează ca pe niște îngeri ai păcii. Și aici adevărul este o construcție, o versiune a realității. Cele mai utilizate tehnici comunicaționale care au precedat sau însoțit intervențiile militare din ultimul sfert de secol au fost etichetarea, atribuirea unor fapte condamnabile și demonizarea adversarului. Finalitatea nu este adevărul, ci impunerea unei percepții bazate pe delimitarea graniței dintre băieții buni și băieți răi pentru a justifica, eventual, nevoia de a interveni militar. Americanii au făcut-o foarte bine în conflictele după căderea Cortinei de Fier. Au reușit să demonizeze, să invoce vinovății pentru Miloșevici, Saddam sau Bin Laden și au creat solidaritatea internațională necesară pentru a interveni militar în Serbia, Irak sau Afganistan. Atunci când au greșit au minimizat efectele prin utilizarea eufemismelor sau a negării. Sintagme precum “daune colaterale” sau „foc amical” au fost invocate adesea pentru a diminua impactul media generat de erorile militare de bombardare a civililor sau a aliaților. Cu toate că imaginea internațională a Statelor Unite a ieșit destul de șifonată în urma implicării în aceste conflicte (abuzurile de la Guantanamo și Abu Ghraib, bâlbele legate de existența armelor chimice în Irak etc. au contribuit din plin la acest lucru), se poate spune că strategiile de diplomație publică, afaceri publice și chiar de război psihologic par să fi funcționat foarte bine în relațiile internaționale, în teatrele de operații sau în mass media. Pe moment, americanii au reușit să construiască abil percepția necesară creării unui context de solidaritate internă și externă pentru a justifica intervențiile militare.

Ce s-a întâmplat însă semnificativ la Casa Albă de nu mai vedem decât reacții anemice atunci când e vorba de Rusia lui Putin?

Să fie Obama mult prea timid pentru a permite întregului aparat de comunicare al celei mai mari democrații din lume să își facă treaba? Pentru că aparatul de propagandă al lui Putin funcționează la turație maximă. Putin și-a propus ca Rusia să redevină un actor cheie pe scena internațională și e dispus să folosească toate mijloacele necesare pentru a proiecta o astfel de imagine și pentru a șubrezi imaginea de forță a Statelor Unite.

Cazul Ucrainei pare să fi fost primul semnal clar transmis Washingtonului. Ajunge, ați ajuns prea departe, pare să fi spus Putin! “Omuleții verzi” au apărut de nicăieri și au preluat Crimeea fără să tragă un foc de armă. Nu puteau fi asociați cu Rusia pentru că nu aveau semne de identificare. Diversiunea a funcționat, iar atunci când Rusia a fost acuzată de intervenție militară, Putin a negat, cu toate că ulterior a aprobat și a recunoscut anexarea Crimeii, justificând necesitatea reîntoarcerii la Mama Rusia. Negarea și inversiunea au fost alte tehnici utilizate de ruși și când a fost vorba de acuzațiile privind sprijinul militar acordat rebelilor din estul Ucrainei. Putin a negat acuzația și a arătat cu degetul către Occident pentru un presupus sprijin militar acordat regimului de la Kiev. Doborârea avionului civil deasupra Ucrainei a fost de la bun început atribuit trupelor ucrainene, rușii refuzând orice posibilitate ca el să fi fost făcut de rebelii pro-ruși. Tratatul de dezinformare al lui Volkoff pare să fie lectura de bază la Moscova. Etichetări cu un puternic impact emoțional au fost utilizate și pentru a-i descrie pe susținătorii regimului de la Kiev drept “fasciști și neonaziști”, reactivând în memoria colectivă a rușilor amintirile celui de al II-lea război mondial. Apoi, prin implicarea în medierea acordului de la Minsk, alături de Merkel și Hollande, Putin se recredibilizează și pozează în postura de salvator. Și pentru că tot e vorba de utilizarea atribuirii, haosul din Ucraina a fost plasat constant de către Putin în responsabilitatea Occidentului, invocând utilizarea nedemocratică a străzii pentru a forța plecarea de la putere a lui Victor Ianukovici.

Imaginea de agresor construită de Occident a fost mult îmblânzită prin tehnici clasice de PR, astfel încât liderul Rusiei să pară un om cald, obișnuit, dar puternic. Astfel, Putin joacă hochei, se plimbă cu motocicleta, sărută căței, salvează animale ș.a.m.d. Tot în postura de salvator apare Putin și atunci când intervine în Siria, justificând faptul că Occidentul ezită sau nu poate interveni decisiv împotriva Statului Islamic. Putin rezolvă problemele, pare să fie mesajul transmis. „În contratemă, liderul rus punctează impotenţa americanilor şi folosește din nou atribuirea când asociază dezastrul din țările din Orientul apropiat și în Africa de Nord cu exportul de democrație eșuat practicat de Statelor Unite.

Și deși este evident că afectează interesele americane și europene în Orientul Mijlociu, Putin nu ezită să îi numească constant pe occidentali drept „parteneri”. În acest fel, potențialul unui conflict militar cu Vestul este mult diminuat, cu toate că avioanele rusești au testat constant vigilența avioanelor NATO în ultimul an. Mai mult, în lipsa unui acord privind zborurile militare în spațiul sirian, riscul unor incidente între forțele militare ruse și cele rusești ar fi fost destul de ridicat.

Pentru a proba forța Rusiei și pentru a șubrezi imaginea hegemonică a Statelor Unite, Putin nu ezită să utilizeze lovituri aeriene cu bombe de înaltă precizie și rachete cu rază medie de acțiune lansate din Marea Caspică sau din Mareea Mediterană. Recent au efectuat un nou test cu o rachetă balistică intercontinentală, ca răspuns la testele sistemului antirachetă desfăşurate de SUA. Totul este filmat și apoi difuzat pe posturile de televiziune.

Mesajul este clar: Și noi putem, nu numai voi!

Pe scurt, vedem aici un efort de redefinire a imaginii Rusiei dintr-o țară slăbită după căderea comunismului într-o țară puternică, decisă să își impună voința pe scena internațională. Pentru asta sunt puse în practică ca la carte tehnici de PR, propagandă, dezinformare, intoxicare și influențare a opiniei publice la nivel mondial. Mijloacelor tradiționale de comunicare li se adaugă acum și cele on-line. Site-uri specializate apar peste noapte în Occident și devin cutii de rezonanță, susținând pozițiile adoptate de Putin la nivel global și subminând credibilitatea celor care i se opun. Dar cel mai important vector de comunicare la nivel internațional pare să fie postul TV Russia Today. În virtutea dreptului la informare și a pluralismului informațional, cele mai multe posturi de televiziune occidentale preiau și amplifică imaginea de forță a Rusiei difuzate pe canalele rusești. Astfel, dezinformatul poate deveni la rândul lui dezinformator. Nu întâmplător, Washington Post a cerut blocarea difuzării emisiunilor acestei televiziuni considerate drept principalul instrument de propagandă a lui Putin.

Este evident că un astfel de efort de redefinire strategică a identității Rusiei nu este rostul improvizației, ci al unui plan meticulos și bine gândit. În acest război al cuvintelor și al percepțiilor, când liderii europeni sunt suspect de concilianți, iar Statele Unite par să se fi resemnat cu noul rol de putere mondială al Rusiei, mă întreb ce ne rezervă viitorul nouă, românilor? Suntem oare pregătiți pentru a face față unor agresiuni informaționale și militare neconvenționale sau ne vom lăsa purtați de valul istoriei, sperând fie ca „omuleții verzi” să nu apară, fie ca „băieții buni” să ne salveze?

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

18 − two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te