Când politicienii români se inspiră din Viktor Orbán şi Kaczyński, e greu de susţinut linia prooccidentală

Interviu cu Cristian Pîrvulescu realizat de Marius Avram


Distribuie articolul

Probabil că, din punct de vedere politic, România nu are acum cei mai destoinici oameni de stat. Nici în comparaţie cu ce a avut ea odinioară, nici în comparaţie cu ce au avut sau au alţii. Dar în jurul politicului se învârte cam tot ce mişcă în ţara aceasta şi, într-o mai mică sau mai mare măsură, cam aşa e şi în restul lumii. Deşi poate că mulţi nu ne-am dori să-i acordăm politicii o atât de mare importanţă, nu prea avem de ales, atâta vreme cât alegem să jucăm după regulile democraţiei. Politica ne-a marcat trecutul, ne marchează viaţa prezentă şi ne va influenţa decisiv şi viitorul. Ce am avut şi ce avem din punct de vedere politic cam ştim. Încercăm să aruncăm şi o privire în viitor, cu analistul politic Cristian Pîrvulescu.

Cristian Pîrvulescu (n. 9 ianuarie 1965) este politolog, conferenţiar universitar, analist politic şi preşedinte al Asociaţiei „Pro Democraţia”. Susţine cursuri de politică la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti şi este decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Este autor şi coautor al mai multor volume, precum şi autorul şi coordonatorul mai multor studii şi cercetări de specialitate.

Sinteza: Domnule Cristian Pîrvulescu, anul 2018 este unul special, dat fiind faptul că marcăm 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918. Poate că lucrurile care vor avea loc în România în acest an o să se raporteze, într-un fel sau altul, la acest Centenar; la asemenea aniversări suntem tentaţi să facem bilanţuri, să vedem ce-am realizat şi ce putem face în continuare. Ţinând seama şi de acest an Centenar, cum credeţi că va fi în general anul 2018 pentru România? Mai bun, mai prost decât anii precedenţi? Încotro credeţi că o va lua România şi în context internaţional, şi în raport cu ea însăşi, cu parcursul ei de până acum?

Cristian Pîrvulescu: Nu putem face abstracţie de contextul european, de fapt regional, european şi internaţional din care România face parte. De multe ori, analizele sunt făcute fără să se ţină cont de acest context. Dar există nişte tendinţe generale pe termen scurt, mediu şi lung care pot fi observate, cărora România nu avea cum să le scape şi cărora România trebuie să le facă faţă. Şi mă gândesc în primul rând la o tendinţă care a început de mai multă vreme, care a primit prima dată un contur mai clar în 2014 în România, dar care a fost expusă de un politician maghiar, Viktor Orbán, la Tuşnad. E vorba despre iliberalism. Iliberalismul nu este nici măcar o noutate în această parte a Europei, tentaţia iliberală – care poate fi uneori conservatoare, alteori pur şi simplu antidemocratică şi autoritaristă – este veche şi se manifestă de ceva vreme în România, părerea multora – o insulă de democraţie liberală într-o mare iliberală, înconjurată din toate părţile de iliberalism. Ei bine, după 2016, 2017, tendinţele iliberale au devenit din ce în ce mai clare, s-au concretizat. Ele existau, dar s-au concretizat în forme politice cât se poate de clare, iar începutul anului 2018 a adus şi primele sentinţe clare în această direcţie. Deci, până acum au fost avertismente, acum Comisia Europeană, printr-o scrisoare trimisă de preşedinte şi de prim-vicepreşedinte, de Jean-Claude Juncker şi de Frans Timmermans, avertizează asupra consecinţelor pe care continuarea reformelor justiţiei le au. Şi aici vedeau foarte clar două strategii diferite în ceea ce priveşte România, care arată o fractură – chiar este o fractură – şi care ilustrează eşecurile unirii, după 100 de ani. Este o fractură regională, este o fractură culturală, o fractură economică. Este evident că avem mai multe Românii, dar că le putem, eventual, reduce la două, iar Transilvania, tot ceea ce este dincolo de Carpaţi, are o altă viziune, o altă cultură, o altă orientare. Şi aici vorbim despre tendinţele majoritare, despre tendinţele puternice, pentru că există diversitate dincolo de această simplificare, faţă de Vechiul Regat. De altfel, naţionalismul ardelenesc, care poate uneori să fie văzut ca o bază a iliberalismului actual, este mult mai legat de istoria Transilvaniei decât de problemele democraţiei, aşa cum se întâmplă dincolo de Carpaţi, uneori producându-se confuzii.

Dar să revenim. Avem, pe de o parte, o tendinţă proeuropeană, care se manifestă, de exemplu, prin declaraţiile preşedintelui Iohannis, care vorbeşte despre o Românie care trebuie să facă parte din uzura UE – asta într-un context în care se discută despre o reformă radicală a UE după formarea unui nou guvern şi a unei majorităţi în Germania. Şi din ce în ce mai clar este că această Uniune va fi în două viteze, cu o primă Uniune care se va integra rapid şi o altă Uniune, care va rămâne cel mai probabil în sfera aceasta mai degrabă economică. Ţările foste comuniste în general nu sunt dornice să se integreze; în orice caz, guvernele lor. Aici e mai complicat să vorbim despre societăţi, vorbim despre guverne, care au luat opţiuni mai degrabă antieuropene sau, în orice caz, mai puţin proeuropene. În România vedem cum majoritatea parlamentară, deci şi guvernul, se orientează pe aceeaşi direcţie, o direcţie care este imprimată de Viktor Orbán de mai multă vreme şi care pleacă de la reconsiderarea suveranităţii naţionale şi a identităţii naţionale. Numai că această direcţie trebuie pusă iarăşi în context. Sunt două surse puternice în jur care influenţează politica românească, este vorba de Rusia şi de Turcia. Pe de o parte, iliberalismul îl găseşti mai ales în a doua perioadă a dominaţiei Putin în Rusia, pentru că, în prima perioadă, până în 2004, acesta se orienta încă spre valori occidentale, după care, revenind la linia sovietismului, renunţă total la acele valori şi creează o specie de iliberalism – pe care îl regăsim într-o oarecare măsură şi în România -, care realizează o combinaţie între sovietism şi ţarism. Elementele ideologice importante ţin de ortodoxism – aşa cum se întâmplă şi în România, unde vedem că poziţia ideologică a Bisericii Ortodoxe este foarte puternică -, dar fricile şi teoriile conspiraţionale din sovietism adaptând oarecum mai vechi formule ţariste. Pe de altă parte, Turcia joacă un rol important şi vă dau un exemplu, care a ajuns de-a dreptul doctrină de stat în România: teoria statului paralel. Sigur că teoria statului paralel, care este o teorie conspiraţionistă, îşi are originile în SUA, dar acolo se numeşte statul adânc, deep state. Sigur că se referă cam la acelaşi lucru despre care vorbim şi în România, adică la o conspiraţie a serviciilor secrete cu corporaţiile internaţionale şi cu câţiva politicieni şi elite intelectuale. Dar Turcia, Erdogan, când vorbeşte despre statul paralel –şi aceasta este sintagma folosită în Turcia cu mult înaintea României – se referă la o conspiraţie a justiţiei împreună cu o parte a serviciilor secrete împotriva puterii alese de popor. Comparaţia cu România este evidentă şi sursele de inspiraţie de asemenea. Acesta este un context în care România există şi România are de făcut alegeri. Dar în acest context există o serie de teme societale care confuzează societatea românească. Cea mai cunoscută şi speculată dintre ele, profund antioccidentală şi antidemocratică, este tema propusă de Coaliţia pentru Familie a reformei Constituţiei, dar, de fapt, a scoaterii României din concertul european care susţine drepturile omului. Pentru că această temă, care este strâns legată de reconstrucţia identităţii naţionale pe bază religioasă, este o temă care vizează drepturile omului în general. Ea îşi are începuturile în celebrul scandal Botnariu, bine orchestrat în România, care a reuşit să creeze imaginea unei Europe divizate valoric, una centrată pe drepturile omului şi împotriva tradiţiei, inacceptabilă, folosind termenii discursului lui Putin, care a devenit comun în România, şi o alta, care este strâns legată de tradiţie şi care se constituie pe bazele continuităţii între trecut şi viitor. Or, ţările noi, cum este şi cazul României – noi din punct de vedere al statalităţii, nu discutăm de istorie, tradiţie etc.- au probleme identitare serioase şi atunci se pot specula aceste lucruri. Cum anul 2018, aşa cum aţi explicat, este un an al Centenarului, toate aceste lucruri, toate aceste tendinţe de care am vorbit se vor manifesta în acest context special, în care mulţi vor fi tentaţi să folosească simbolica naţionalistă a Centenarului pentru a obţine scopuri politice. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: 2018 este un an preelectoral, 2019 va fi un an cu alegeri europene în mai şi cu alegeri prezidenţiale în noiembrie. În condiţiile acestea ne aşteptăm să fie un an de confruntare politică evidentă. Şi o să avem o dezvoltare economică, care este iarăşi legată de contextul internaţional. Nu doar România are creştere economică, ci întreaga lume are creştere economică; România mai mult decât altele, pentru că România a fost mult mai puţin afectată de criza economică în ceea ce priveşte anumite structuri decât celelalte, pe de o parte, şi este o economie periferică, unde lucrurile se întâmplă mult mai uşor şi într-o direcţie, şi în alta. Creşterea economică românească nu este o creştere care să fie resimţită de toată lumea în acelaşi fel şi probabil diferenţele şi inegalităţile vor avea şi ele consecinţe pe parcursul anului 2018, pentru că vor deveni din ce în ce mai evidente. Această creştere economică, ca precedenta, dinainte de criză, este o creştere de care nu beneficiază toţi în acelaşi timp, deşi influenţează cu siguranţă întreaga societate. Unii beneficiază în mai mare măsură decât alţii şi acei unii, care beneficiază mai mult, vor deveni cu siguranţă inamici; vom vedea că vom avea o serie de confruntări ideologice foarte interesante pe parcursul anului. Deci, întrevăd un an complicat, un an în care lucrurile se vor desfăşura într-un mod destul de haotic, în care fiecare dintre părţi va încerca în politica românească să-şi impună punctul de vedere, în care putem să ne gândim la o încercare de suspendare a preşedintelui, dar, cum am văzut la începutul anului, preşedintele s-a arătat mai mult decât prudent, neîncercând să declanşeze o confruntare directă cu PSD, ceea ce s-ar putea să-l coste preşedinţia în 2019, pentru că multă lume aştepta o preşedinţie puţin mai activă decât se manifestă. Dar, cu toate astea, este evident că, apropo de criticile Comisiei Europene, preşedintele va constitui permanent o problemă pentru majoritate. Va întoarce legi în parlament, va crea dispute şi atunci tentaţia va fi aceea de preluare totală a controlului politic. PSD-ul a manifestat mereu această tendinţă; atunci când nu a avut controlul absolut asupra puterii, cum s-a întâmplat între ’92 şi ’96, respectiv 2000-2004, a încercat să destabilizeze majorităţile, să preia controlul indirect, cum s-a întâmplat cu Tăriceanu şi PNL în 2007 şi, în orice caz, să folosească instrumente constituţionale pentru a pune preşedinţii eventual ostili în defensivă, suspendare; în 2007 şi 2012. Deci, este evident că orice analiză raţională care se face politicii româneşti nu poate să nu constate că, pe parcursul celor 28 de ani de la căderea comunismului, constatăm că cei mai tulburi au fost anii în care PSD a fost în opoziţie sau nu a avut controlul ambelor poziţii executive, adică şi al preşedinţiei, şi al guvernului. Şi asta ne face să credem că 2018 va fi un an tensionat.

 – Vorbeaţi de fragmentările pe care le constataţi în societatea românească. Deci, paradoxal, într-un an al unirii, al sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, vom fi mai degrabă separaţi decât uniţi?

– Va fi un an al dezunirii, evident. Va fi un an al dezunirii, dar, de fapt, cum ar putea fi altfel, pentru că nu suntem uniţi? Pentru că unirea este doar un obiectiv ideologic. Vorbeam despre culturi diferite, despre orientări diferite. Ele există, ele s-au acumulat în timp, ele sunt rezultatul unei istorii şi cei 100 de ani n-au putut rezolva nici pe departe problemele, iar 2018 va releva toate aceste diferenţe în mai mare măsură decât ceea ce ne unifică, pe fondul acesta politic agitat. Pentru că eu v-am vorbit despre politica regională, fără să mă refer la politica mondială şi să mă raportez la situaţia complicată a unor State Unite conduse de un Donald Trump, a cărui capacitate politică este pusă sub semnul întrebării şi a cărui alegere a făcut ca America să nu mai fie văzută ca o putere centrală, mondială, care dă orientare, ci mai degrabă ca o problemă. Deci, în acest context, lucrurile sunt şi mai complicate şi cum în România mulţi priveau spre Washington – mă refer la politicieni, poate şi la o bună parte a societăţii – pentru a primi o direcţie, acum, că direcţia nu mai este atât de evidentă, lucrurile se complică şi mai mult.

– Până şi această expresie, statul paralel, de care vorbeaţi adineauri, cred că reflectă dezunirea, fragmentarea din societatea românească.

– Bineînţeles. Vă daţi seama că instituţii care sunt importante pentru stat sunt pur şi simplu dezavuate şi constat, de exemplu, că sunt foarte mulţi care spun, bun, este o reformă a justiţiei, absolut necesară. Nu vorbim despre articole care trebuie modificate şi îmbunătăţite; toată lumea este conştientă de acest lucru şi tocmai de aceea nimeni nu critică reformele precedente ale legilor justiţiei, pentru că ele intrau în normalitate. Nu! Problema este dacă justiţia va mai rămâne sau nu independentă. Şi vedeţi rafinamentul – rafinamentul balcanic, la asta mă refer – cu care au încercat să speculeze această situaţie. Ceea ce urmăresc, de fapt, este să pună justiţia în general şi parchetele în special într-o situaţie de dependenţă politică. Despre ce vorbesc? Există în România, mai mult decât în ţările occidentale, o caracteristică; în ţările estice, în general, există o moştenire sovietică, o confruntare istorică între procurori şi judecători.

Apariţia DNA n-a făcut decât să accentueze această confruntare, pentru că procurorul, în logica justiţiei comuniste, juca un rol esenţial, iar judecătorul un rol pasiv. Mulţi au văzut în întărirea parchetelor – odată cu apariţia DNA, dar nu a DNA, ci a unei instituţii puternice – un atac împotriva judecătorilor. Asta a divizat justiţia; nu vorbim despre un conflict care există acum, ci de un conflict mai vechi, un conflict legat de independenţa justiţiei.

Este un conflict de viziune între generaţii de judecători, este un conflict legat de înţelegerea statului de drept într-o manieră conservatoare sau liberală. Pentru că vorbim despre iliberalism în România: acum când discutăm, suntem la câteva zile după ce o judecătoare de la CSM le scrie o scrisoare românilor în care vorbeşte despre conspiraţia lui Soros împreună cu Juncker împotriva României; asta este expresia cât se poate de clară a acelei viziuni iliberale şi conspiraţionale în care există unii care au ceva cu România şi vor s-o pună la colţ. Este o mare neînţelegere a lumii – pentru că întotdeauna teoriile conspiraţiei pleacă de la o neînţelegere a lumii -, dar are audienţă o astfel de teorie, există un public pentru ea, există un public care este format dintr-o parte a societăţii, care, din motive care pot fi analizate – sociale, economice, culturale etc – este dispusă mai degrabă să creadă în conspiraţie decât într-o problemă esenţială. Şi în viziunea europeană, drepturile omului sunt sacrosante şi nu pot fi încălcate de nimeni, iar pentru asigurarea supremaţiei drepturilor omului, trebuie să se asigure o justiţie independentă, scoasă de sub control politic, în care procurorul, judecătorul pot să-şi facă meseria, pot să ajungă la rezultate finale. Asta nu înseamnă că nu au existat abuzuri în România. Problema nu este legată de un caz şi de altul. Aici este o specificitate a teoriei conspiraţiei, aşa cum este folosită acum: se particularizează, se găseşte un exemplu care să dovedească că situaţia este negativă şi se generalizează. Sunt 2.500 de ani de la Aristotel şi ştim că aceasta este o manieră de manipulare, este o eroare logică fundamentală şi nu poate să ducă la nicio construcţie politică corectă. Dar la ce a folosit faptul că Aristotel a dezvăluit acest lucru acum 2.500 de ani? La nimic! Politicienii n-au devenit mai raţionali, pentru că politicienii n-au citit niciodată cu prea mare atenţie Aristotel.

– În această mare românească a fragmentării, există, totuşi, poate, un reviriment al atitudinii civice, al societăţii civile. Ar putea fi acesta un liant pentru re-unirea românilor?

– Sigur că România este un caz aparte în ceea ce priveşte mişcarea indignaţilor. N-aş vorbi de un reviriment în anul 2017, ci despre o continuitate, din 2012 încoace, a mişcărilor civice, sub influenţa mişcărilor indignaţilor. Mişcări ale indignării care, în diferite colţuri ale lumii, au avut efecte diferite asupra politicii. În România, unde partidele politice sunt slabe, birocratizate, conduse autoritar, mişcarea indignaţilor, protestele civice, au avut rezultate politice redutabile. Au căzut doi prim-miniştri în urma manifestaţiilor – în 2012, Emil Boc, în 2015 Victor Ponta -, au fost împiedicate legi importante – în 2013 era vorba de Roşia Montană, în 2017 de ordonanţele de urgenţă care modificau legile justiţiei şi Codul Penal -, dar aceste succese, tocmai aceste succese, devin o problemă. Pentru că ele au plecat de la slăbiciunea partidelor politice în anumite contexte, or acele contexte erau în general preelectorale. În 2017, contextul a fost postelectoral. Sigur că PSD a fost iniţial surprins, dar având o majoritate solidă în parlament, a reuşit să reconstruiască şi să înceapă un marş sigur în direcţia dorită şi nimic nu-l va opri. Manifestaţiile de stradă au un impact eventual asupra opiniei publice internaţionale, dar asupra politicienilor români, nu. Pentru că politicienii români, mai ales cei din parlament, au o altă viziune şi alte interese. Şi acum putem să facem o discuţie interesantă despre rezultatele modificării sistemului electoral în 2014-2015 şi consecinţele asupra alegerilor din 2016; se înţelege mai bine contextul. Ce şi-au dorit şefii de partid a fost să aibă un partid disciplinat, pe care să-l poată folosi în parlament, în care să nu existe personalităţi, iar modificările sistemului electoral au dus aceste contingente de soldaţi disciplinaţi ai partidului în parlament. Vedem că nu există parlamentari şi ideea însăşi de parlamentar, adică de persoană liberă, care decide în raport cu propria lui conştiinţă, este refuzată. Se vorbeşte despre partid şi suveranitate naţională, suveranitatea naţională fiind încarnată de cei doi lideri de partid, care sunt şi lideri de parlament, domnii Dragnea şi Tăriceanu. Suntem la începutul secolului al XIX-lea în politica românească, în care totul este puternic personalizat, în care instituţiile nu funcţionează şi atunci nici democraţia nu are cum să funcţioneze. Dar totul a fost o deconstrucţie, nu este un accident de parcurs; s-a deconstruit un mecanism care începuse să funcţioneze şi care a fost pus la punct în perioada în care România era în negocieri cu NATO şi apoi cu UE. Acel mecanism a fost considerat periculos şi, odată ce obiectivele au fost atinse – intrarea în NATO şi aderarea la UE -, a început deconstruirea lui. Spre exemplu, independenţa justiţiei nu este rezultatul legilor din 2004, cum susţin unii politicieni, care ar fi foarte vechi. Constat cu surprindere că nişte legi din 2004 sunt vechi, dar Constituţia SUA, din 1787, nu e veche. De ce spun asta?! De fapt, modificarea legilor justiţiei este un rezultat al modificării Constituţiei în 2003, atunci când independenţa justiţiei, respectiv separaţia puterilor în stat a devenit articol de bază al Constituţiei. Anterior nu era aşa.

Şi acum vedem în Curtea Constituţională cum există două viziuni, una care pleacă de la premisa că există justiţie independentă şi alta, care pleacă de la premisa din 1990-1991, că toate puterile nu sunt altceva decât autorităţi subordonate Parlamentului.

Or, ceea ce pare să nu vadă sau să nu vrea să vadă majoritatea aşa-numiţilor judecători din Curtea Constituţională e că, dincolo de parlament, există ceva pe care şi Constituţia din 1991 şi cea din 2003 îl prevede, anume superioritatea absolută a drepturilor omului în raport cu legile statului. Ori, drepturile omului sunt puse în discuţie. Drepturile omului – vorbesc de mişcările civice: obiectivul de etapă al actualei majorităţi este să afecteze în primul rând mişcările civice. A fost propusă o lege a asociaţiilor şi fundaţiilor, emanată de la tenori ai PSD, care a trecut de prima cameră şi urmează să fie dezbătută în a doua cameră, şi care ar fi chiar mai dură decât legile pe care Vladimir Putin, în 2012, respectiv Viktor Orbán, în 2015, le-au avut în vedere şi care vizează în primul rând organizaţiile civice şi de drepturile omului. În acelaşi timp, toată retorica anti-Soros, de care aminteam mai devreme, oarecum episodic vorbind despre scrisoarea judecătoarei de la CSM, toată această retorică este tot o retorică anticivică. Pentru că nu George Soros este vizat; influenţa sa asupra României ţine de mituri. Vizate sunt organizaţiile care nu acceptă viziunea aceasta unitară, unică a statului, care este emanată de la aşa-numita majoritate a populaţiei care a participat la vot, dar pe care orice calcul matematic simplu ne-o relevă a fi undeva la 15%.

– România a reuşit în istorie să fructifice, să valorifice anumite momente. Cred că aşa fost şi în cazul Unirii de la 1918. În acest an şi anul viitor s-ar putea să apară nişte momente care să poată să fie iarăşi valorificate. Mă refer la Brexit, la faptul că Marea Britanie iese din UE şi lasă un loc liber, România putând să ocupe o poziţie mai bună în UE. Iar pe de altă parte, anul viitor vom avea şi preşedinţia rotativă a UE.

– Mă îndoiesc că actuala majoritate are vreun interes să participe la acea Uniune Europeană. Şi, în orice caz, ce e european din ceea ce propune actuala majoritate? Adică, de la reacţia împotriva Ambasadei Franţei, care explică că are propria capacitate de analiză şi nu are nevoie de interpretarea pe care o dau autorităţile române apropo de legile justiţiei, până la scrisoarea de răspuns adresată preşedintelui Juncker şi prim-vicepreşedintelui Timmermans, totul arată că valorile europene sunt, cel puţin pentru o parte a clasei politice româneşti, de neînţeles, de neacceptat.

– Deci nu vom reuşi să fructificăm contextul european?

– Nu numai că nu reuşim, dar şi ieşim din acea Uniune Europeană. Drumul este acela de ieşire, nu este de intrare. E un drum suveranist, împotriva unei forme de integrare mult mai puternică. Bătălia va fi cu siguranţă internă, dar toată simbolistica anului 2018 va fi folosită împotriva UE. Or, principala problemă este că Unirea din 1918 este rezultatul unui accident istoric, nu este nici pe departe rezultatul capacităţii excepţionale a unor politicieni români. Aşa cum spunea P.P. Carp, românii au atâta noroc, că n-au nevoie de politicieni. Asta a fost valabil în 1859, oarecum, deşi atunci au existat câţiva politicieni cu viziune; în 1918 oarecum. Astăzi nu cred că mai e valabil. Spun că 1918 nu este rezultatul, folosind formula lui Nicolae Bălcescu, lucrării poporului român asupra lui însuşi, ci al unui accident istoric, pentru că ceea ce refuză să accepte mulţi istorici români şi opinia publică românească este că Unirea este rezultatul intrării SUA în război, în 1917. Dacă SUA nu intra în război în 1917, atunci România n-ar fi avut nicio unire. Trebuie să privim tot în context internaţional. Eroismul soldaţilor români la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu a fost suficient pentru a putea învinge în război. Noi am fost înfrânţi. Am avut un tratat de pace pe care e adevărat că Regele Ferdinand nu l-a semnat, dar care era foarte defavorabil. Am intrat în război doar cu o zi înainte ca războiul să se încheie în Vest. Am reuşit să folosim contextul. Sigur că da, n-am stat, n-am fost pasivi, dar totul s-a datorat unui context internaţional pe care ar trebui să-l înţelegem. În 1917, America a făcut un pas, ieşind din izolarea aceea în care trăia de 100 de ani, din anii 20 ai secolului al XIX-lea, care a schimbat istoria omenirii şi care a făcut posibilă întărirea Europei şi democratizarea ei. De două ori, America a intervenit în istoria Europei şi a modificat istoria ţărilor europene, inclusiv a ţărilor din Est. Unirea României este rezultatul acelei acţiuni, care este tratată în manualele de istorie româneşti ca fiind ceva absolut neimportant de pe frontul de Vest. Dar acest ceva absolut neimportant este acel element care a obligat Germania să ceară armistiţiu, pentru că a schimbat raportul de forţe pe frontul de Vest de asemenea manieră încât n-a mai contat ceea ce s-a întâmplat în rest. Suntem la 100 de ani după evenimente capabili să le privim cu raţiune sau totul este privit cu emotivitate, cu pasiune şi instrumentalizat politic?

– Cum ne-am folosit atunci contextul, cum ne-a ajutat, nu poate să ne mai ajute şi acum? Nu putem să ne folosim şi acum de asemenea accidente istorice, de norocul pe care îl avem?

– Nu ştiu în ce măsură. Atunci am avut politicieni care au fost întotdeauna ancoraţi în Occident şi au mers pe linie occidentală. Astăzi, acea linie occidentală este destul de vagă. Este o situaţie paradoxală. În momentul în care o mulţime de români, patru milioane, ajung să se deplaseze în Occident, să trăiască acolo, să muncească, tocmai pentru că statul naţional unitar se dovedeşte incapabil să le ofere locuri de muncă… Creşterea economică nu este suficientă pentru a putea chema înapoi şi a oferi condiţii decente de viaţă milioanelor de români plecaţi. Tocmai într-un asemenea moment avem politicienii cei mai antioccidentali din istoria recentă. Sau, în orice caz, la fel de antioccidentali cum au fost cei care au dus România în Al Doilea Război Mondial şi care au blocat-o apoi pentru aproape o jumătate de secol în închisoarea comunistă.

– V-aş ruga să faceţi o paralelă, o comparaţie între politicienii de acum ai României şi cei pe care i-am avut în urmă cu 100 de ani.

– E greu să faci paralele istorice, pentru că şi contextele sunt diferite. În 1914-1918 vorbeam despre o clasă politică foarte educată. Gândiţi-vă că, în august 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia, care a decis neutralitatea României, s-a ţinut în limba franceză. Deci, toţi cei care au participat acolo vorbeau o limbă străină cât se poate de bine, iar Regele Carol, încă în viaţă, profund afectat după deciziile de atunci, a preferat, pentru a înţelege toate nuanţele, ca discuţia să se poarte în limba franceză. Gândiţi-vă că, până în 1911, documentele oficiale ale Ministerului de Externe român au fost scrise în limba franceză. Gândiţi-vă că sistemul electoral era astfel gândit, încât majoritatea românilor din Vechiul Regat, dar şi a celor din Transilvania, care trăiau în Austro-Ungaria, nu participau la treburile politice. Acei oameni politici acţionau într-o altă Românie. Introducerea votului universal masculin a făcut ca unul din partidele importante ale României să ia calea manualelor; Partidul Conservator a dispărut după 1919, nu numai pentru că a fost pro german şi Antanta a câştigat, ci pentru că baza sa electorală nu era suficientă pentru a rezista votului universal. Vă vorbeam de P.P. Carp sau Titu Maiorescu, de politicieni conservatori, spre exemplu. Aceştia n-ar fi fost posibili într-o Românie a votului universal. Votul universal nu a adus consecinţe pozitive automate, el s-a dorit un instrument democratic, dar, în absenţa unei culturi politice democratice, absenţă pe care o constatăm şi astăzi, a fost foarte dificil ca democraţii să învingă. Populiştii pot transmite idei foarte simple, care sunt uşor de perceput şi de transformat în acţiuni politice de către oamenii care nu au cunoştinţe democratice, nu înţeleg care sunt efectele sistemelor democratice, le consideră mai degrabă conspiraţii. Vă dau un alt exemplu: începând cu 1919, în România s-a introdus noul calendar, or noul calendar a fost, este încă şi astăzi în localităţi rurale din România, privit ca o conspiraţie catolică împotriva unei orientări ortodoxe, deşi era vorba despre o acţiune de adaptare a calendarului la o realitate astronomică, care era însă greu de înţeles pentru o populaţie care era în mare măsură neinformată. Păstrând proporţiile, situaţia este aceeaşi şi asistăm astăzi la exerciţii de manipulare publică periculoase, într-o epocă a fake news şi a fenomenelor alternative, faptelor alternative, cum le numesc adepţii lui Trump. Asistăm la o manipulare foarte periculoasă, pentru că percepţia adevărului în momentul în care nu există elemente care să te ajute să îl identifici este foarte dificilă. Mulţi cred că adevărul este o evidenţă, or adevărul nu este o evidenţă, adevărul este rezultatul unui proces dificil de observare şi de gândire. Acum vorbim de politicieni. Avem două tipuri de politicieni în momentul de faţă. Unii care, pentru a se salva, pentru că au început cariera politică într-o epocă în care politicienii beneficiau de impunitate, au constatat că situaţia le este defavorabilă şi încearcă să schimbe sistemul, folosesc fără niciun fel de scrupule populismul, oricare ar fi consecinţele, inclusiv scoaterea României de pe drumul pro-occidental şi blocarea ei într-o perspectivă naţionalistă. Eu nu pot să cred că un om raţional ar putea să creadă că un stat, oricare ar fi el, ar putea să existe în afara contextului internaţional. Vorbeaţi de Brexit. Nu ştiu dacă el se va întâmpla. Brexitul este un exerciţiu absolut iraţional, este împotriva intereselor britanice şi  bunului-simţ. Dacă se va întâmpla, este cea mai bună dovadă că iraţiunea ajunge să domine lumea. În momentul în care suntem, deşi negocierile merg, nu putem să afirmăm cu o certitudine de 100% că se va întâmpla în 2019. Dacă se va întâmpla, prima consecinţă va fi acea transformare a Europei în două. Ţările care au format Piaţa comună în anii 50 nu mai nici răbdare, nici disponibilitate să aştepte ca ţările din Est să se hotărască dacă vor sau nu să meargă pe o linie europeană, iar România este geografic într-o zonă a lumii în care va fi foarte greu să ia decizii. Nu ştim ce se va întâmpla cu Bulgaria şi cu Grecia, adică dacă am putea forma un pilon împreună cu ele pentru a rămâne într-o Europă care se integrează mai puternic. Am avea nevoie de politicieni extraordinar de rafinaţi, cu o mare capacitate de negociere, cu şarm, adică politicieni de o nouă generaţie, care să-i semene lui Trudeau, prim-ministrul canadian, sau lui Macron, preşedintele francez, care să reuşească să aducă problema României şi să facă opinia publică internaţională s-o înţeleagă. Nu trebuie să uităm că România nu e privită cu simpatie, n-a fost multă vreme privită cu simpatie. A fost privită cu simpatie pentru că a reuşit să ducă, cu toate problemele care au existat, o luptă anticorupţie, care a fost considerată spectaculoasă. Or, ce face acum?! Exact paşii împotriva a ceea ce creează o oarecare simpatie faţă de România. În această situaţie este greu de crezut că beneficiem de condiţii care să favorizeze o rezolvare a problemelor României. Dacă vreţi, comparaţia n-aş face-o cu 1918, ci cu 1939-1940. Suntem mai degrabă într-o situaţie, păstrând proporţiile, ca în 1939-1940 decât ca în 1918.

– O proiecţie, vă rog, ca un fel de sinteză a ceea ce mi-aţi spus până acum: la sfârşitul acestui an, unde va fi România în raport cu locul în care se află acum? Va fi în faţă pe drumul dezvoltării şi a democraţiei sau în spate?

– Economic, dacă nimic nu se întâmplă pe plan mondial, România va fi pe aceeaşi linie, deci vom avea o creştere economică robustă, dar cu aceleaşi probleme – creşterea inegalităţilor şi a nemulţumirilor, care vor fi însă orientate politic în diferite zone. Dacă preşedintele Iohannis supravieţuieşte politic anului 2018, atunci România va fi o ţară relativ stabilă, în care 2019 va deveni un an crucial pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare viitoare. Jocurile politice se vor da în jurul supravieţuirii preşedintelui Iohannis. Va supravieţui pentru că, în 2019, va fi cu siguranţă mai uşor pentru domnia sa, având în vedere că România va avea preşedinţia rotativă a UE şi marele Consiliu European de după Brexit, în măsura în care Brexitul va avea loc pe 29 martie 2019, va avea loc la Sibiu, pe 9 mai 2019. E şi Sibiu şi 9 mai, deci două date importante, în care ar trebui să se anunţe viitorul Europei, calea de urmat. Şi dacă va fi la Sibiu şi dacă va fi pe 9 mai şi dacă Iohannis va fi preşedinte, atunci ar fi posibil ca România să facă parte, din aceste motive, din acel nucleu dur al UE. Dar în momentul în care politicienii români se inspiră mai mult din Viktor Orbán şi Kaczyński, ca să nu spun din Erdogan şi Putin, e greu de prevăzut dacă linia pro occidentală va fi aşa de uşor de susţinut.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te