Cărbunele și violența. Dimenisunea antropologică a Văii Jiului

Interviu cu David A. Kideckel realiat de Marius Benţa


 

David A. Kideckel este profesor de antropologie culturală la Central Connecticut State University din New Britain, Connecticut, unde a fondat Departamentul de antropologie, pe care l-a condus vreme de 12 ani. În activitatea sa academică de peste 40 de ani, a desfășurat cercetări de teren și a predat la universități din diferite țări din Statele Unite, Europa (inclusiv România) și India. Este doctor al University of Massachusetts, Amherst (1979), iar specializarea sa este economia politică comparată. Este autorul mai multor lucrări de specialitate, două dintre ele traduse și în limba română: Getting By in Postsocialist Romania: Labor, the Body, and Working-Class Culture (România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, Polirom 2010) și The Solitude of Collectivism: Romanian Villagers to the Revolution and Beyond (Colectivism și singurătate în satele românești, Polirom 2006). A studiat transformările sociale regionale și locale din Europa Centrală și de Est înainte și după 1989. David A. Kideckel a condus Societatea de Antropologie a Europei și a fost consultant la numeroase organizații internaționale dedicate dezvoltării țărilor din Europa Centrală și de Est.

Clipboard02

Ați studiat pe larg viața muncitorilor români din diferite domenii. Cum îi vedeți pe minerii români în acest context, cum vedeți cultura și condiția lor?

În contextul claselor muncitoare din România, minerii din Valea Jiului reprezintă în aceeași măsură un mit și o realitate. „Cultura minerilor” este, în realitate, una variată. E o greșeală să-i considerăm un bloc unitar, acum sau în trecut. Într-o anumită măsură, au format un grup mai unitar decât alte categorii ale clasei muncitoare. Dar acest aspect a fost fluctuant în cursul diferitelor circumstanțe istorice. O calitate admirabilă a zonei Văii Jiului a fost natura multietnică a regiunii și faptul că vocile naționaliste reflectate în relațiile dintre mineri au fost mai puțin stridente. În timpul regimului comunist, minerii care extrăgeau cărbune s-au bucurat de un evantai larg de beneficii, întrucât erau deosebit de importanți pentru legitimarea regimului. Astfel că ei constituiau o categorie aparte în interiorul clasei muncitoare, dacă se poate spune așa. La finalul epocii socialiste, caracteristicile speciale ale populației de mineri a făcut din ei un obiect al manipulării și demagogiei. Dar facem o mare greșeală dacă îi definim doar prin aceste momente intense dar scurte ale istoriei care au fost mineriadele, oricât de multă tulburare ar fi produs acestea.

În România s-a vorbit și s-a dezbătut mult problema responsabilității morale a mineriadelor și a violențelor la care au dus. De ce au fost posibile, la urma urmei, aceste mineriade? Ce fel de „mișcări sociale” au reprezentat ele?

În primul rând, mineriadele au fost posibile din cauza incertitudinii. Aceasta s-a instaurat o dată cu sfârșitul socialismului. Au fost lansate prea multe zvonuri care i-au îndemnat pe mineri să creadă că situația lor economică era pândită de o amenințare iminentă. Aceste temeri au fost exploatate de un lider sindical demagog, ale cărui manipulări nu au putut fi contracarate de alți centri de putere și influență în rândul minerilor, căci, pur și simplu, astfel de centri nu mai existau. În perioada care a urmat grevei din 1977, s-au erodat mult legăturile și relațiile sociale. În cea mai mare măsură, aceste „marșuri” ale minerilor nu pot fi considerate mișcări sociale. Ele au fost doar răbufniri intense. dar sporadice care vizau obiective înguste. Chiar dacă aceste acțiuni s-au bucurat de susținere în alte zone ale țării, în general, mineriadele au fost văzute de către mulți, chiar și în Valea Jiului, drept acțiuni nebunești.

Credeți că trebuie să arătăm cu degetul pe cineva pentru modul în care a fost dusă în declin industria mineritului din România?

Nu e realist să pui vina pe cineva anume pentru cataclismele cauzate de astfel de evenimente, care au loc la scară largă. Industria minieră din România s-a destrămat datorită transformărilor structurale globale, a nivelului slab de eficiență al mineritului, a tehnologiilor perimate și a prețului relativ ridicat al cărbunelui. Nu întâmplător, reducerea mineritului a neutralizat și mai mult orice fel de potențial politic al minerilor. Acestea fiind spuse, e clar că statul ar fi putut dovedi o mai mare atenție și o mai bună implicare, astfel încât transformarea industriei să aibă loc într-un mod mai puțin destructiv. Privatizarea prea accelerată a dus la distrugerea în masă a unei mari părți a infrastructurii miniere din regiune și a potențialului său ocupațional. Prea multe averi s-au construit în mod ilegal, în timp ce minerii și familiile lor au suferit de pe urma transformărilor industriale care au avut loc în regiune la scară mare. Dar aici e o culpă simptomatică a sistemului, nu una care să fi cauzat schimbările. În tot cazul, cărbunele și economia extractivă continuă să fie semnificative în Valea Jiului, în pofida reducerii numărului minelor, al volumului producției și al locurilor de muncă disponibile în acest domeniu. Cărbunele e folosit pentru a fi ars în termocentrale. Contractele cu cărbune sunt manipulate, iar amenințarea cu falimentul care pândește companiile extractive se propagă asupra întregului sistem social. Sindicatele sunt implicate în ecuație pentru a-i liniști pe mineri. Economia cărbunelui are încă o prezență puternică în regiune și e încă departe de a fi înțeleasă.

Cum vedeți această clasă de muncitori în Romania anului 2016 și moștenirea lor culturală? În ce măsură mai are conceptul de „clasă” o relevanță antropologică, în special în cazul României?

Această „clasă” de muncitori, cum îi numiți, nu mai există ca atare de vreo zece ani încoace. Minerii din Vale sunt încă un grup semnificativ, dar acum nu mai sunt decât vreo 5.000, iar numărul lor scade continuu. În ce privește conceptul de clasă în antropologie și în România, în pofida atâtor fierberi câte au loc în societatea de azi și în pofida frământărilor și diviziunilor care afectează indivizii și grupurile în modurile diverse pe care le face posibile societatea de consum, cred că acest concept e încă foarte relevant în lume, în Statele Unite și în România. Cum să nu fie, atâta timp cât 1% din populație domină întreaga lume? Cum trebuie să înțelegem mișcarea „occupy”? Aceste lucruri exprimă existența unor ierarhii de clasă. Aș spune că noțiunea de clasă se bazează încă pe relația individului cu piața forței de muncă. Prin asta, modul în care văd conceptul de clasă nu e foarte diferit de cel clasic marxist, chiar dacă numărul claselor și subclaselor a crescut considerabil în această epocă a economiei de nișă. În ce privește moștenirea clasei muncitoare în România de azi, cred că există încă un grup important de muncitori din România care, prin calitățile, educația și dedicația lor, datorează mult istoriei muncitorimii române. Marile orașe ale țării reprezintă și acum centre de manufactură diverse. Este deci trist că excesele sistemului socialist au adus muncitorimii un renume prost.

A creat industria mineritului culturi specifice și în alte părți ale lumii sau e ceva specific românesc aici?

În toată lumea, mineritul e asociat cu practici culturale specifice. Dar acest lucru e valabil și pentru alte ocupații, precum taximetria, jocul de baseball, managementtul companiilor, etc. Totuși, mineritul în domeniul carbonifer încurajează o camaraderie și o dedicație puternice în cazul celor care lucrează în subteran, așa cum se întâmplă și s-a întâmplat și în România. Activitatea de extracție a cărbunelui este a doua ocupație din lume ca grad de periculozitate (după pescuitul în ape adânci). Accidentele frecvente și decesele în contextul acestei activități facilitează acest fel de legături între oameni. Minerii din Valea Jiului ori din Appalachia, în Statele Unite, unde desfășor cercetări în acest moment, au adesea o reputație de violență. Dar, la fel ca în Appalachia, și aici minerii au fost confruntați cu un sistem de muncă brutal și dezumanizant și nu au avut altă șansă decât să lupte pentru drepturile lor. Valea a fost un loc cu numeroase tensiuni, amenințări cu violența și chiar acțiuni de violență. Însă, din nou, cei care instigau la violență nu erau întotdeauna mineri, ci adesea erau chiar cei care gestionau sistemul mineritului. Din această perspectivă, și proprietarii companiilor miniere ori managerii acestora par să aibă cultura lor specifică.

Ce impact a avut publicarea cărților dumneavoastră în limba română, ce fel de recenzii ați primit?

În rândul vocilor americane legate de problemele românești, eu sunt doar o voce moderată. Deși românii au apreciat, de regulă, lucrările mele, faptul că viziunea mea asupra lucrurilor e uneori contradictorie și tendința mea de a evita să stau în lumina reflectoarelor au pus întotdeauna o barieră. De exemplu, în cartea mea despre colectivizare, am sugerat, printre altele, că memoria socialismului în zonele rurale și în rândul claselor muncitoare a fost oarecum ambivalentă. Există multe realizări ale acelei perioade care au fost pur și simplu sfărâmate, călcate în picioare. De asemenea, viziunea mea asupra mineriadelor a fost întotdeauna contradictorie și m-am opus puternic și continuu „esențializării” la care au fost supuși minerii după acele evenimente. Lucrările mele s-au bazat întotdeauna pe cercetări etnografice laborioase și detaliate la toate nivelele societății. Am subliniat mai puțin chestiunile teoretice, deși predicțiilee mele generale referitoare la alienarea tot mai accentuată și la expansiunea unui capitalism brutal s-au adeverit în mare parte.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

20 − 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te