Casa Regală a României, în drum spre instituţionalizare

A privi astăzi Casa Regală a României ca o instituţie integrată simbolic în sistemul instituţional românesc este o anticipare firească, la 15 ani de la revenirea definitivă a familiei regale în ţară şi la 25 de ani de la prăbuşirea comunismului. Polemicile purtate în jurul acestui subiect, timp de un sfert de secol, au făcut ca aşteptările să fie uneori prea mari, iar alteori depăşite de realităţi. Cum spune Emil Hurezeanu, calea regală, cursa cu obstacole, a devenit un fenomen unic în Europa de azi, un drum principal şi secundar în acelaşi timp. Instituţia istorică, identitară, dinastică, politică şi socială este, fără concurent, păstrătoarea valorilor şi tradiţiilor Coroanei Române.


Distribuie articolul

de Alexandru Muraru

Dar această realitate se loveşte deseori astăzi, pe de o alta, cotidiană, pragmatică, birocratică, legată de statutul său de sine stătător, după uraganul comunismului şi opreliştile tranziţiei, care, în 999 de cazuri dintr-o mie, ar fi desfiinţat-o. Drumul său istoric nu s-a oprit în 1947 şi tocmai de aceea ea va continua să existe, indiferent de viziunea, voinţa sau curajul pe care elitele politice îl vor avea. Reflectorul public asupra Casei Regale nu a reuşit întotdeauna să redea mizele, paşii, atuurile şi mecanismele prin care această construcţie statal-dinastică simbolizează suveranitatea şi independenţa naţională, contribuind prin existenţa sa la progresul ţării şi la prestigiul nostru.

Clipboard01

Unde este acum Casa Regală

Casa Regală s-a reconectat, după 1997 şi, mai ales după 2001, la toate palierele vieţii instituţionale, politice, sociale şi culturale româneşti beneficiind de o etichetă pe care nicio altă instituţie nu o posedă. Prestigiul, utilitatea, consecvenţa, profunzimea acesteia au dat credibilitate statului şi au pus o piatră de temelie impresionantă la construcţia democraţiei româneşti. Casa Regală nu s-a derobat niciodată de menirea sa fundamentală de a servi naţiunea, fără a renunţa nicio clipă la „religia” sa politică, aceea de a privi monarhia ca pe cea mai potrivită formă de stat a naţiunii române prin libertate şi democraţie în considerarea tradiţiilor noastre istorice şi europene. Aportul adus parcursului nostru democratic şi continental este peste orice aşteptări şi, în orice caz, peste tratamentul de care a „beneficiat” familia regală din partea multor actori politici şi instituţionali. Această misiune, privită ca o îndârjire de a lupta pentru izbânda unor generaţii care n-au mai apucat să vadă miracolul democraţiei şi al revenirii în Europa, fac din Casa Regală un pilon simbolic al puterii identitare şi istorice care transcende nu doar regimurile politice, dar şi însăşi statutul său.

Susţinerea şi simpatia de care se bucură astăzi ultimul rege al românilor, Custodele Coroanei şi ceilalţi membri ai Familiei Regale fac invidioşi până şi pe cei mai optimişti observatori ai anilor `90. Prezenţa sa în interiorul societăţii, în mijlocul comunităţilor, profesiilor, în mijlocul tuturor vârstelor şi, în general, acolo unde este chemată, arată faptul că societatea cere acest nou timp istoric. De la vizitele Regelui Mihai şi ale Reginei Ana, în anii `90, în ţară şi în comunităţile de români din Diaspora, la turneele din 1997 şi 2002 pentru susţinerea candidaturii ţării la aderarea la NATO şi UE şi până la zecile de mii de beneficiari ai programelor Fundaţiei Principesa Margareta, societatea nu doar că a înţeles utilitatea casei regale, dar prezenţa sa în mijlocul societăţii şi a statului au dat sentimentul apartenenţei la o alteritate istorică şi europeană şi la reconcilierea cu trecutul nostru recent.

Casa Regală a României a avut în special după 2001 un travaliu impresionant de angajamente publice în interiorul şi în afara graniţelor, punând la loc, ca într-un puzzle, piese lipsă din procesul de reconstrucţie a statalităţii în interiorul democraţiei post-decembriste. Dacă ea a reuşit să-şi recâştige locul într-un regim republican, aceasta este o dovadă de trăinicie a sa şi de nevoie a sistemului instituţional pentru a-i face loc între instituţiile identitare care servesc naţiunea. Pentru că o casă regală instituţionalizată într-o republică nu are comparaţie, deşi completează cu succes multe din angajamentele Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Culturii etc. Şi niciuna din aceste instituţii nu trebuie şi nu are de ce să se simtă vulnerabilizată sau ameninţată atunci când Casa Regală va deveni o instituţie de sine stătătoare. Cu cât un stat întemeiat pe o lege fundamentală reuşeşte să diversifice şi să imagineze noi roluri instituţionale, cu atât devine mai stabil, mai predictibil, iar încrederea cetăţenilor în performanţa şi protecţia sa sporesc.

Care este statutul Casei Regale a României?

Astăzi, Casa Regală nu are personalitate juridică proprie, nu este propriu-zis în arealul instituţional românesc. Cum ar spune economistul american Douglass North, este o instituţie informală, deşi puterea sa de lobby şi persuasiune, simbolul, prestigiul şi valorile sale o înscriu între primele reprezentări ale statalităţii româneşti contemporane. Potrivit Normelor Fundamentale ale Familiei Regale – statutul complet după care se auto-guvernează, document promulgat de Regele Mihai la 30 decembrie 1997 -,  „Casa Regală a României este o comunitate de familie autonomă”, „guvernată de Statut şi Tradiţie”, cu membri, reguli proprii, principii, dispoziţii specifice unei Dinastii. Normele Fundamentale consfinţesc punerea în ordine a liniei de succesiune la şefia casei, stabilesc membrii de drept, îndatoririle acestora, administrarea bunurilor, instituie ordine şi decoraţii şi reglementează alte chestiuni relevante pentru o casă regală. Nu trebuie făcută confuzia între Casa Regală şi Casa Majestăţii Sale Regelui, o structură administrativă (asociaţie cu statut juridic) aflată sub autoritatea Șefului Casei regale, care coordonează administrarea averii acesteia, face – birocratic – numirile pentru titluri şi distincţii, organizează evenimente etc. De asemenea, mai există câteva structuri adiacente casei regale (nu fac parte din ea), dar care ajută Familia Regală să-şi înfăptuiască misiunea şi vocaţia. Fundaţia Principesa Margareta a României este, din 1990, una din organizaţiile neguvernamentale de elită din România, cu numeroase, proiecte, programe sociale, ea însăşi un actor care a contribuit la formarea societăţii civile în cei 25 de ani. Fundaţia Colecţia Familiei Regale a României, cu statut juridic, înfiinţată în 2010 de către membrii Casei Regale, are rolul de a conserva şi promova patrimoniul Dinastiei şi are ca misiune gestionarea colecţiilor de artă privată a familiei regale. Mai există o asociaţie non-guvernamentală, creată de membrii familiei regale pentru a facilita dezvoltarea de proiecte – Asociaţia de Dezvoltare Durabilă de la Săvârşin, cu rol în susţinerea unor programe de dezvoltare durabilă pentru bresle sau comunităţi. Dar toate aceste vehicule nu pot suplini existenţa instituţională şi misiunea fundamentală a Casei Regale a României.         

Fiind o comunitate de familie, într-o situaţie oarecum similară dinastiilor ne-domnitoare, Casa Regală a României se află astăzi într-o „haină” care nu mai corespunde timpului, aşteptărilor şi nevoilor societăţii româneşti. Puterea unui Stat Membru în Uniunea Europeană rezidă în aceste vremuri tocmai în capacitatea sa de a crea punţi în interiorul şi în afara societăţii, de a pune împreună societatea şi elitele, de a depolitiza instituţiile statului, de reduce distanţa dintre centru şi periferie la nivel societal, de a apropia cetăţenii de organismele Leviatanului, de a îmbunătăţi interacţiunile sociale. România are nevoie, după perioada post-aderare, de instituţii şi organizaţii care să generalizeze încrederea în sistemul politic, nu privit ca formă de guvernare, ci ca ansamblu de reguli şi norme pentru dezvoltarea societăţii, a libertăţilor şi a democraţiei. Casa Regală se înscrie astfel în paradigma lui Bo Rothstein, emerit profesor de ştiinţe politice, care atribuie unor astfel de structuri, într-o tipologie cu patru categorii, titulatura de instituţii de susţinere a regulilor, menită să rezolve, să preîntâmpine, să tempereze neajunsurile unor societăţi democratice emergente. În aceeaşi măsură, teoreticianul politic vorbeşte despre nevoia lor în construcţia capitalului social (încrederea), asociat în literatura de specialitate cu o serie de deziderate precum buna performanţă a instituţiilor, fericirea personală, optimismul şi toleranţa, creşterea economică sau stabilitatea democratică.

Statutul Casei Regale astăzi aduce o serie de limitări nu neapărat degajate din funcţionarea sa, ci care apar tocmai atunci când angajamentele şi proiectele sale presupun un nivel instituţionalizat de reprezentare. Relaţiile cu alte instituţii sau organizaţii, reprezentarea externă, sediul, numărul colaboratorilor şi un aparat propriu sunt chestiuni care nu trebuie nici evitate şi nici încărcate de o polemică politicianistă. Atunci când există un potenţial mare de reprezentare şi de punere în comun a unor proiecte diplomatice, culturale, sociale, comunitare, multe din acestea se lovesc de inconvenientul nivelului oficial şi juridic de reprezentare. Ministerele, autorităţile locale, Guvernul, Parlamentul sau Administraţia Prezidenţială nu pot uneori intra în parteneriat cu Casa Regală deoarece acestea trebuie să acţioneze precum în relaţia cu o persoană fizică sau cu o asociaţie non-guvernamentală, lucru ce restrânge potenţialul de dezvoltare şi extrapolare al activităţilor publice şi al atragerii de fonduri. Multe dintre angajamente sunt la cel mai înalt nivel şi formula provizorie din ultimii ani nu mai trebuie prelungită pentru că această stare de lucruri limitează nu doar potenţialul de reprezentare şi valoarea diplomaţiei publice practicate de Casa Regală, dar este un lucru care frânează însăşi resursele simbolice ale ţării, o îngrădire a nevoii noastre de a avea voci credibile în UE şi în lume.

O altă problemă este legată efectiv de numărul colaboratorilor, de buget, sediu şi de alte mijloace specifice unei instituţii oficial reglementate printr-un act normativ al Parlamentului. Există în România organisme guvernamentale cu activitate discutabilă, dar care au zeci de funcţionari, sedii, autoturisme. Este nefiresc, nepotrivit, neetic şi tributar unei mentalităţi specifice anilor `90 ca angajamentele publice ale Casei Regale, ce servesc statul şi naţiunea, să fie făcute fără a avea instrumentele specifice unei instituţii propriu-zise. Impactul bugetar ar fi insesizabil în raport cu beneficiile. Palatul Elisabeta este, la fel, o soluţie provizorie pentru că are destinaţia de reşedinţă privată a Regelui Mihai, acordat pe perioada vieţii, în baza unui act normativ care reglementează drepturile persoanelor care au avut calitatea de şef al statului. Doar prin generozitatea Majestăţii Sale acest imobil a fost pus la dispoziţia familiei sale şi a colaboratorilor pentru a servi drept sediu pentru angajamentele publice şi evenimentele ceremoniale cu rol statal. Nici un alt fost şef de stat român nu a făcut acest gest cu locuinţa dată spre folosinţă privată.

În 2008, evaluările independente ale Revistei Capital creditau o valoare de 275-300 demilioane de euro pentru bunurile Familiei Regale, în plin boom imobiliar. Ulterior, alte evaluări au fost cuprinse între 60 şi 80 de milioane de euro pentru proprietăţile Regelui Mihai.

Proprietăţile şi veniturile Casei Regale

Proprietăţile Casei Regale decurg din moştenirea dinastică a familiei regale a României. Ele nu trebuie confundate cu Domeniile Coroanei, sistemul care a funcţionat din 1884 până în 1947, şi nici cu patrimoniul Casei Regale de până la abdicarea forţată. Proprietăţile revendicate după 1990 sunt exclusiv cele pe care Mihai I le avea în proprietate la momentul plecării forţate din ţară. Multă lume tinde să confunde averea moştenită de Mihai I direct de la bunicul său, Regele Ferdinand, sau achiziţionată de el (Castelul de la Săvârşin) cu celebrele Domenii ale Coroanei. Create prin lege în 1884, acestea reprezentau de fapt suprafeţe de pământ agricol şi păduri, aflate în proprietatea Statului (aşa au rămas întotdeauna), care erau date în administrarea Casei Regale, beneficiul rezultat urmând să completeze lista civilă. Ele au asigurat un venit decent Casei Regale, reuşind să creeze un sistem echitabil care nu a împovărat bugetul de stat. Comuniştii, în ura lor faţă de monarhie şi Rege, au naţionalizat în 1948 şi Domeniile Coroanei, fără să ştie, sau fără să vrea să ştie că ele aparţineau statului, iar nu Familiei Regale. Cum frumos spune Nicolae Noica, fostul ministru al lucrărilor publice din guvernarea CDR, care a publicat recent o lucrare despre această problemă, Domeniile Coroanei au reprezentat „o instituţie model creată de Carol I, un exemplu de eficienţă, condus atunci de oameni ataşaţi ţării”.

Regele Mihai a luat decizia testamentară, dinastică şi simbolică – cel mai probabil în timpul Exilului şi comunicată apoi după revenirea în ţară -, de a nu revendica nimic din averea tatălui său, Regele Carol al II-lea. Proprietăţile Casei Regale astăzi sunt Domeniul Regal Sinaia, intabulat în 2008 pe numele Regelui Mihai (Castelul Peleş, Castelul Pelişor şi Castelul Foişor, plus alte 9 imobile de patrimoniu), Domeniul Regal Săvârşin, retrocedat în 2001, cu dependinţe şi parcul de câteva hectare, aproape 20.000 de hectare de pădure (10.000 ha pe domeniul de la Sinaia, 5000 de hectare de pădure la Săvârşin, 2700 hectare în Comuna Birchiş – Arad, 3700 de hectare în zona Azuga – Predeal, 100 de hectare în Timiş şi 50 de hectare în zona Pojorâta – Suceava), trei imobile şi un teren în Bucureşti, un imobil şi terenuri în Poiana Ţapului, câteva cabane şi cantoane în Azuga- Predeal şi zeci de kilometri de drumuri forestiere, proprietăţi care i-au fost retrocedate. În acest moment, procesul de revendicare şi retrocedare este aproape încheiat, existând mici discuţii sau diferende pe câteva chestiuni punctuale.

Domeniul Regal Sinaia a reprezentat de-a lungul timpului subiectul unor polemici aprinse. Mihai I a fost, încă prin codicilul din ianuarie 1926 ataşat de Ferdinand la testamentul său, investit ca proprietar unic şi direct al Domeniului Regal Sinaia şi al Peleşului. Înainte de punerea efectivă în posesie, în 2001, a fost propusă o lege care prevedea un regim special de retrocedare. Statul propunea 30 milioane de euro Regelui pentru a putea păstra castelele Peleş, Pelişor, Foişor şi celelalte clădiri de pe domeniu. Proiectul a fost însă atacat cu succes pentru neconstituţionalitate la CCR. Faţă de această situaţie, Familia Regală a hotărât revendicarea Domeniului Regal Peleş potrivit dreptului comun. Ulterior, nicio altă despăgubire bănească nu a fost acordată. Regele Mihai a luat în 2008 decizia să păstreze „pentru eternitate” destinaţia de muzeu a Castelului Peleş. Castelul Pelişor este folosit de Familia Regală, în timp ce Castelul Foişor continuă să fie dedicat protocolului de stat, pentru vizitele înalţilor oaspeţi. Există un memorandum încheiat cu Guvernul României, prin Ministerul Culturii, care se reînnoieşte din 3 în 3 ani, prin care statul român plăteşte Casei Regale o chirie ridicolă (aprox. 6.000 lei/lună) pentru a putea folosi şi administra ca muzeu Peleşul, adică echivalentă cu valoarea chiriei a două apartamente în Bucureşti. Este important să adăugăm faptul că Peleşul este cel mai vizitat muzeu al României (potrivit Tripadvisor), iar valoarea biletelor încasate de Ministerul Culturii este uriaşă. De asemenea, trebuie precizat că administrarea este deficitară, statul fiind recunoscut ca cel mai prost administrator în cazul parteneriatelor public-private. De asemenea, trebuie adăugat faptul că această situaţie îngrădeşte perspectiva unei reabilitări parţiale sau totale a Peleşului, castelul având nevoie de reparaţii urgente, singurele perspective fiind fondurile private, axele europene de finanţare nu pot include la acest moment obiectivul, datorită valorii sale de patrimoniu şi tipului de proprietate.

Cealaltă reşedinţă importantă, Castelul de la Săvârşin, transformat în „Domeniul Regal Săvârşin” a devenit o „bijuterie” a României, mai ales după încheierea procesului de restaurarea a Castelului, Parcului, clădirilor adiacente, care au luat aproape un deceniu şi au costat, potrivit unor surse, între 1,5 şi 2 milioane de euro. Potenţialul reşedinţei transilvănene a familiei regale este valorificat acum prin evenimente şi ceremonii. Transformarea Săvârşinului într-un model de comunitate rurală şi de reprezentare regală a României întăreşte ideea potrivit căreia casa regală este un vehicul valoros de dezvoltare durabilă prin proprietăţile, energiile, proiectele, resursele, planurile puse în aplicare. O dovadă vie că puterea exemplului regal depăşeşte valoare efectivă a unor proprietăţi. Astăzi, Săvârşinul este un model de bună practică pentru revitalizarea patrimoniului istoric, pentru integrarea sa în circuitul turistic, pentru punerea în valoare a identităţii unor locuri din spaţiul rural românesc.

Cuantificarea averii case regale este o chestiune foarte problematică şi fluctuantă, având în vedere dinamica pieţei imobiliare, lipsa unor evaluări complete asupra tuturor bunurilor şi, mai ales, valoarea de patrimoniu efectivă sau simbolică a acestora. Domeniul Regal Sinaia are, de departe, cea mai mare valoare şi, până la această oră, nimeni nu poate şti dacă el valorează 30, 300 sau 500 de milioane de euro. În condiţiile în care Castelul Bran fusese evaluat şi listat la o valoare de 140 de milioane de euro, este aproape imposibil să fie stabilită o valoare nominală a unui bun înscris în patrimoniul naţional, european şi chiar mondial. În 2008, evaluările independente ale Revistei Capital creditau o valoare de 275-300 milioane de euro pentru bunurile Familiei Regale, în plin boom imobiliar. Ulterior, alte evaluări au fost cuprinse între 60 şi 80 de milioane de euro pentru proprietăţile Regelui Mihai.

Trebuie subliniat, însă, că dincolo de veniturile relativ modeste rezultate din exploatarea unei mici părţi a acestor bunuri (chirii, redevenţe etc.), Casa Regală, în mare parte, se află în imposibilitatea de a exploata ocoalele silvice pentru că statul nu îşi achită obligaţiile care îi revin nici măcar acolo unde exploatarea priveşte acele hectare care contribuie la protejarea şi conservarea mediului. De asemenea, veniturile sunt limitate de la lună la lună, având în vedere cheltuielile mari legate de reprezentarea Familiei Regale în acţiunile publice din ţară, vizitele externe costisitoare făcute exclusiv din fondurile proprii, întreţinerea proprietăţilor şi mai ales salariile celor câtorva zeci de colaboratori de la Palatul Elisabeta şi Castelul Săvârşin, majoritatea deservind activitatea publică a Casei Regale în beneficiul României. Însă veniturile Casei Regale nu trebuie puse în balanţă nici cu valoarea lor, nici cu misiunea identitară şi nici judecate într-o cheie de mentalitate depăşită legată de natura lor. Ele pot eventual completa un buget de susţinere dat prin lege necesar misiunii instituţionalizate şi angajamentelor Casei Regale. Ca într-o familie, veniturile proprii trebuie să se întoarcă în proporţii fireşti către nevoile membrilor săi, pentru viaţa de zi cu zi, pentru cheltuielile private şi alte nevoi administrative. Nicăieri în lumea civilizată, averea şi veniturile private ale unui demnitar nu sunt puse în balanţă, în raport cu vocaţia sa. La 25 de ani de la prăbuşirea comunismului, e timpul să înţelegem că Familia Regală a adus un aport imens devenirii României. În Franţa, Marea Britanie, Germania sau SUA, veniturile salariale ale unui demnitar sau bugetul instituţiei pe care o conduce sau reprezintă nu sunt lucruri negociabile sau eventual opţionale. Spre exemplu, foşti miniştri, primari, preşedinţi ai SUA şi ai altor state au avut averi colosale, dar nimeni nu s-a întrebat de ce e nevoie să primească o indemnizaţie legală sau de ce nu utilizează propriile fonduri private pentru activitatea lor instituţională. Câteva exemple: Lord David John Sainsbury (Marea Britanie, cu o avere estimată la 1,09 miliarde $, fost ministru, membru al Partidului Laburist), Michael Bloomberg (SUA, avere estimată la 38 miliarde $, fost primar al New-York-ului), Sonia Ghandi (India, preşedinte al Congresului Naţional Indian, avere estimată la 2 miliarde $), John Kerry (USA, Secretar de Stat, avere estimată la 200 milioane $), Tony Blair (Marea Britanie, avere estimată la 30 milioane fost prim-ministru) etc. Aşa acum cum voi arăta imediat, dacă o ţară precum Muntenegru, cu o populaţie de 0,6 milioane locuitori, cu un PIB de 30 de ori mai mic decât al României, are înţelepciunea să dea pentru reprezentare 4,5 milioane de euro Casei Regale, nu văd de ce România nu ar face un astfel de efort simbolic, care, raportat la posibilităţile României şi la potenţialul şi avantajele create prin instituţionalizarea Casei Regale ar produce un act identitar şi simbolic enorm pentru naţiune.

Succesiunea

Vestea retragerii temporare a Regelui Mihai din lumina reflectoarelor publice ca urmare a diagnosticului sever privind suferinţa sa, a născut, din nou, în societate, în mass-media şi pe reţelele de socializare dezbateri cu privire la linia de succesiune a Casei Regale. Desemnarea primei sale fiice, Margareta, ca Principesă Moştenitoare a fost o decizie anunţată oficial la 30 decembrie 1997, adică acum aproape 20 de ani în urmă. Atunci când se împlinea exact jumătate de secol de la abdicarea forţată şi plecarea în exil, dar şi încheierea definitivă a exilului – cum avea Regele atunci să anunţe -, Mihai I a vorbit oamenilor politici, societăţii şi mediilor externe, într-un discurs cu valoare istorică, despre decizia sa. Regele plecase de la câteva realităţi care nu mai corespundeau timpului interbelic, adică atunci când ultima Constituţie monarhică fusese elaborată în România şi când Casa Regală avea statut de domnitoare. Legea salică, cea care excludea femeile de la tron şi pe descendenţii lor era una anacronică, pe care nicio casă regală europeană nu o mai utiliza. De asemenea, femeile aveau atunci puţine drepturi politice, inclusiv căsătoriile morganatice erau interzise. Aceste limitări au fost excluse cu timpul, iar astăzi femeile servesc Tronul în numeroase monarhii din lume sau conduc case regale, în vreme ce căsătoriile cu persoane din afara familiilor regale este un fapt firesc, chiar apreciat de societate.

Instituirea Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, în 2007, la exact un deceniu de la decizia Regelui din 1997 şi la 60 de ani de la plecarea în exil, au avut rolul de a stabili definitiv, linia de succesiune la Coroana României. În mod formal, în interiorul unei republici, această decizie nu putea lua decât această formă, de amendare ab initio şi sui generis, a unor norme ce urmează la un moment dat să fie consfinţite şi de Parlament. Astfel, Mihai I dădea în 2005 o decizie internă prin care stabilea linia de succesiune adăugind: „În cazul în care Naţiunea română şi Parlamentul României vor considera potrivită folosirea monarhiei ca formă de guvernământ, solicit Parlamentului să renunţe la aplicarea legii salice, care nu corespunde nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societăţii romaneşti. Până când aceste lucruri se vor întâmpla, Principesa Margareta va rămâne, după moartea mea, Șeful Casei Regale a României si Custode al Coroanei României”.

Aşadar, şeful Casei Regale a României rămâne Regele Mihai până la moartea sa. Din acel moment, imediat, fără vreo proclamaţie ulterioară, Principesa Moştenitoare a României va deveni succesor dinastic, şef al Casei Regale a României, Custode al Coroanei şi Preşedinte al Fundaţiilor Regale. Normele fundamentale adaugă faptul că, Șeful Casei Regale va primi „titlul şi apelativul de Rege sau Regină, indiferent de poziţia Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare şi indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

Linia de succesiune la Tron şi la şefia Casei Regale cuprinde, după Principesa Margareta, alţi 5 membri, unii dintre aceştia fără titlu şi apelativ: ASR Principesa Elena, Elisabeta Karina de Roumanie (fiica principesei Elena), ASR Principesa Sofia, Elisabeta Maria Biarneix (fiica principesei Sofia), Principesa Maria a României. De remarcat că Irina, fiică a Regelui Mihai, nu se mai regăseşte în linia de succesiune, iar nepotul Regelui, Nicolae, a fost exclus, printr-o decizie a Regelui din 1 august 2015, din linia de succesiune, iar titlul de „Principe al României” şi apelativul de „Alteţă Regală” i-au fost definitiv retrase. Totodată, normele subliniază că descendenţii Regelui Carol al II-lea al României sunt definitiv excluşi din linia de succesiune si nu vor fi membri ai Casei Regale a României.

Reinstituţionalizarea Casei Regale

Cred că a venit timpul ca elita politică şi demnitarii României să ia o decizie majoră, consensual simbolică, făcând apel la realităţile contemporane şi istorice deopotrivă, la nevoile României şi mai ales la valorile şi principiile care lipsesc din arhitectura statului. La 15 ani de apartenenţă la NATO, la distanţă de un deceniu de la aderarea la Uniunea Europeană, România are nevoie de o casă regală instituţionalizată, un organism suplu cu rol de reprezentare şi diplomaţie publică, cu o lege specială dedicată care să alunge ambiguităţile şi neajunsurile, care să-i consfinţească pentru următoarele generaţii statutul, obiectivele şi care să afirme definitiv dorinţa sistemului politic pentru a repune pe orbita sa o instituţie care a fondat România, simbolizând independenţa şi suveranitatea, tradiţiile şi unitatea tuturor românilor. O decizie care să confirme pentru totdeauna definitivarea procesului de reconciliere istorică. Casa Regală, ca instituţie, nu va fi o organizaţie politică, nu va fi un concurent pentru triunghiul Parlament – Preşedinţie – Guvern, pentru politicieni sau partide. Ea va continua să-şi afirme vocaţia şi menirea identitară şi istorică, să fie, aşa cum este de 150 de ani, complementară instituţiilor fundamentale ale statului, să medieze între forţele sociale, contribuind major la reclădirea onoarei, încrederii şi demnităţii publice în mecanismele democratice de reprezentare şi guvernare.

Regele Mihai spunea în 2004: „Casa Regală este o instituţie unică, o construcţie complexă, de esenţe diverse şi profunde, care se va adapta, în mod potrivit, timpului de azi”. Trebuie spus din capul locului că reinstituţionalizarea Casei Regale reprezintă nu doar testul unei generaţii raportat la valorile democratice şi la reancorarea în tradiţiile noastre istorice, ci şi măsura unui act politic fundamental. Acesta va despărţi definitiv prăbuşirea comunismului, perioada tranziţiei şi reaşezarea sistemului instituţional românesc într-o formulă care să-i permită un angajament consensual intern şi internaţional pe care nicio altă ţară a UE şi a NATO nu o mai posedă. Casa Regală ca instituţie va întări statalitatea şi legitimitatea actorilor politici, va da un sens politic profund, statal, unui gol istoric şi identitar. Există relativ puţine momente în istoria politică a unui stat care să-l derobeze de tarele şi derapajele obositoare ale trecutului şi care să-l proiecteze într-o atmosferă de unde reconstrucţia statului şi a societăţii să poată declanşa un alt timp istoric. Momentul 1 ianuarie 2007 a fost ratat şi ne-a arătat tuturor că fără consens şi legitimitate între actori şi instituţii un stat nu poate depăşi crizele politice multiple. Dacă liderii principalilor partide şi instituţii româneşti trec astăzi pragul Casei Regale atât de des şi de firesc, nu este aceasta oare o dovadă potrivită că ei privesc casa regală ca un rezervor de legitimitate, prestigiu, consens şi identitate? Dacă liderii români nu sunt priviţi cu ochi buni peste Prut (aproape fiecare vizită fiind văzută într-o cheie politică sau electorală), iar vizitele Casei Regale sunt pentru cetăţenii fostei provincii româneşti cea mai instituţională formă cu putinţă a legăturii cu marea Românie interbelică şi cu statutul de parte integrantă a aceluiaşi popor, un profil unic de regăsire a unităţii şi suveranităţii, acest lucru nu este o dovadă a nevoii de instituţionalizare? Dacă membrii Casei Regale au acces în toate casele regale de pretutindeni şi sunt primiţi cu simboluri şi ritualuri statale peste tot în întreaga lume şi în interiorul ţării, oare acesta nu este un argument pentru instituţionalizare, pentru a crea o corespondenţă organizaţională, un omolog la nivel înalt? Dar atunci când Casa Regală este prezentă la cele mai importante momente din viaţa statului şi a naţiunii, alături de cei mai înalţi demnitari, când ea e aşezată în discursuri în continuarea tradiţiilor noastre istorice şi instituţionale stând mărturie devenirii noastre, acest lucru nu înseamnă oare o avanpremieră a instituţionalizări?

Astăzi, Casa Regală nu are personalitate juridică proprie, nu este propriu-zis în arealul instituţional românesc. Cum ar spune economistul american Douglass North, este o instituţie informală, deşi puterea sa de lobby şi persuasiune, simbolul, prestigiul şi valorile sale o înscriu între primele reprezentări ale statalităţii româneşti contemporane.

De ce o instituţie? Încă una?

Nu încă una, ci o reparaţie a identităţii statului român. Dar pentru a răspunde la această întrebare, vreau să priviţi următoarele cifre. V-aţi întrebat vreodată câte instituţii are România, care e eficienţa lor, care sunt costurile, care sunt relaţiile de subordonare şi, mai ales câte dintre acestea îşi justifică existenta? Parlament, Guvern, Administraţie Prezidenţială, 20 de ministere, aproximativ 250 de agenţii şi autorităţi, Curte Constituţională, Curtea de Conturi, 7 servicii de intelligence şi protecţie, peste 3200 de comune, oraşe şi municipii, câte aproape 100 de deconcentrate în fiecare din cele 41 de judeţe şi în Capitală (plus sectoarele), 50 de instituţii de control, toate cu personalitate juridică, bugete, salariaţi, acte normative de organizare şi funcţionare, bunuri, sedii etc. Adăugaţi la acestea aproape 19.000 unităţi de învăţământ, 425 de spitale, peste 18.300 de biserici, companii de stat şi multe altele subsecvente. Câte din aceste instituţii au sute de angajamente anuale, aşa cum are Familia Regală? Câte din aceste instituţii servesc fibra identitară a naţiunii, îi consolidează în interior şi exterior imaginea şi promovează tradiţiile, valorile, principiile şi moştenirea naţională şi, implicit, europeană? Câte din aceste instituţii au un corespondent legitimat istoric, dinastic, care le leagă de destinul monarhiilor din UE şi Europa? Câte din aceste instituţii, înainte de a fi efectiv create, legiferate şi bugetate, şi-au demonstrat mai întâi utilitatea fără să o revendice explicit şi susţinut? Câte dintre aceste instituţii poartă pe umerii lor moştenirea demnităţii, loialităţii, a sacrificiului construcţiei şi supravieţuirii naţiunii?

Mai mult, nu „încă” o instituţie s-ar adăuga aici, pentru că ea există de 150 de ani, indiferent de regimurile politice sau formele de guvernare. Casa Regală nu a încetat nicio clipă să existe, nici când statul nu era Regat, între 1866 şi 1881, nici când România, între 1916 şi 1918 s-a redus la Moldova şi Familia Regală a luat drumul „exilului” la Iaşi şi nici când Ion Antonescu se transformase în „conducător al statului”, uzurpând statutul şi prerogativele monarhului şi ale Casei Regale. Reprezentarea oficială a Dinastiei a rezistat şi „sub” un regim comunist, iar şeful său, Mihai I, a făcut din greva regală, în două rânduri, în august 1945 şi ianuarie 1946, un fenomen unic ce l-a determinat pe Stalin să spună că nici un alt şef de stat nu a îndrăznit să se opună atât de violent puterii Sovietelor, cu Armata Roşie în propria ţară. Această organizaţie a trăit fiecare zi de după 3 ianuarie 1948 şi până astăzi, în acel drum dintre două lumi, de la Sinaia la Lausanne, cu imensa moştenire a suveranităţii şi identităţii încrustate în menirea sa. În timpul suprimării libertăţii şi democraţiei, a statalităţii şi a tradiţiilor româneşti, Casa Regală a reprezentat timp de aproape jumătate de secol singura instituţie legitimă la care românii se puteau raporta. Capitala României libere şi sediul Casei Regale a României a fost la Versoix, într-un sat elveţian, unde serviciile secrete ale micii republici deciseseră că este zonă de securitate 0, supusă riscului atentatelor teroriste. Pentru că Mihai I nu era doar un rege în exil, el era ultimul şef de stat care plecase din iadul Cortinei de Fier, el era ultimul bastion al Europei democratice şi occidentale, era mărturia rezistenţei eroice împotriva comunismului şi a demenţei totalitare. Nicio instituţie românească, nici chiar BOR, nu are această încărcătură de legitimitate, demnitate, statalitate, prestigiu şi constanţă în afirmarea sa. Spre exemplu, astăzi, reprezentarea regilor şi reginelor României în patrimoniul românesc, în sute de clădiri şi instituţii din România nu poartă o amprentă personală, ci această alăturare este menită să producă un transfer de prestigiu, credibilitate, demnitate, onoare, loialitate, seriozitate dinspre instituţia casei regale către locul în care, simbolic, îşi aşază Dinastia preţuirea moştenirii Coroanei, pe care îl serveşte cu un mănunchi de valori şi principii unice.

Există un precedent în Europa de astăzi?

Da. El se numeşte republica Muntenegru, probabil următoarea ţară care va adera la UE în câţiva ani. Naţiunea cu cel mai mare avans democratic, economic şi politic dintre statele nemembre ale UE din Balcanii de Vest (Muntenegru are ca monedă oficială astăzi euro, deşi nu este membru UE şi nici membru al zonei Euro) a decis acum 5 ani, în 2001, că este timpul ca familia regală să fie parte a instituţiilor statului muntenegrean. Legea privind Statutul Descendenţilor Dinastiei de Petrovic-Njegos, adoptată de Parlament în 2011 instituţionalizează de fapt Casa Regală a Muntenegrului şi reglementează statutul Dinastiei în fosta republică iugoslavă. Actul normativ creează mecanismele şi instrumentele statale pentru reprezentarea Muntenegrului prin acţiuni protocolare şi non-politice. De asemenea, legea instituie, de fapt, „reabilitarea istorică şi morală a Dinastiei”, recunoscând în mod formal şi explicit detronarea ilegitimă, ilegală şi contrară Constituţiei Regatului, ca un act violent în 1918. Legea aduce cu sine şi recunoaşterea liniei succesorale, conferind descendenţilor statutul de succesori ai Coroanei Dinastiei, confirmă Normele Casei Regale şi alte chestiuni juridice ce facilitează punerea în mişcare a instituţionalizării profunde. Principele moştenitor Nikolai al II-lea al Muntenegrului a fost recunoscut ca şef al Familiei Regale, având un statut oficial în domeniul social şi cultural, împreună cu utilizarea simbolurilor regale şi înfiinţarea unei fundaţii („Fundaţia Petrovic-Njegos” (numele Dinastiei)) sub conducerea Coroanei. Legea a adus cu sine şi trei noi proprietăţi Casei Regale pentru desfăşurarea angajamentelor, precum şi un buget de aproximativ 4,5 milioane de euro, necesar activităţilor pentru o perioadă de şapte ani.

Instituţionalizarea casei regale în Muntenegru înseamnă în mod explicit utilizarea resurselor, facilităţilor statale şi guvernamentale, precum şi a altor categorii de beneficii pe care le familia regală le poate solicita autorităţilor. În îndeplinirea angajamentelor, statutul membrilor casei regale este echivalent cu cel al înalţilor demnitari muntenegreni. Inclusiv în ceea ce priveşte remuneraţia şefului casei regale, acesta primeşte o indemnizaţie echivalentă cu cea a Preşedintelui în funcţie, ceea ce formalizează un grad reprezentare asemănător şefului statului. În cazul vizitelor oficiale şi a angajamentelor publice, membrii familiei regale beneficiază de întregul protocol destinat înalţilor demnitari ai statului.

Mai trebuie adăugat că în mica republică de la Adriatica favorabilitatea asupra restaurării monarhiei este la cote importante, familia regală şi moştenitorul Coroanei fiind priviţi ca o alternativă reală la elita politică. Mai mult, pe tot parcursul câştigării independenţei şi separării de Serbia, familia regală a sprijinit pe deplin eforturile noului stat şi acest lucru a fost văzut ca o legitimare de avangardă în perspectiva asumării unui rol instituţional. Deşi au fost destui care, în 2011, au vorbit despre o „restaurare parţială” sau o „restaurare limitată” a monarhiei muntenegrene, acest model funcţionează foarte bine. Muntenegru este privit astăzi ca un exemplu de diplomaţie publică de succes şi eficienţă în raporturile cu UE şi cu ceilalţi actori internaţionali, tânărul stat urmând să adere la NATO în luna iulie a acestui an.

Fiecare an care trece, nu doar cu Mihai I ca şef al casei regale, fără ca aceasta să poarte pecetea unei legi româneşti adoptată de Parlamentul democratic şi promulgată de un preşedinte al republicii constituţionale, este nu o pierdere pentru familia regală, ci pentru onoarea şi prestigiul României. Vârsta înaintată a Regelui Mihai şi suferinţa pricinuită de diagnosticul sever pus acum câteva săptămâni fac ca această problemă să capete semnificaţiile unei chestiuni urgente. Moştenirea Coroanei prin valorile şi tradiţiile sale, prin rolul său de pavăză asupra continuităţii şi identităţii româneşti, prin prestigiul universal al Regelui Mihai, prin dimensiunea sa europeană nu se vor putea lovi la nesfârşit de incapacitatea, lipsa de curaj şi determinare sau viziune a elitelor politice româneşti, iar uneori de lipsa de înţelegere a societăţii civile şi a unei părţi a susţinătorilor, de a repune la locul său istoric un bun care nu aparţine unei familii, ci românilor. Reinstituţionalizarea Casei Regale prin reaşezarea sa în arhitectura profundă a României, este, involuntar şi indirect, şi proiectul unei generaţii care s-a născut în noiembrie 2014 şi în noiembrie 2015 şi care cere, în mod urgent şi radical, – actorilor publici  şi instituţiilor – demnitate, onoare, loialitate, credibilitate, integritate adică exact ceea ce lipseşte astăzi societăţii româneşti.

Alexandru Muraru, PhD, este cercetător şi profesor asistent la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi, Facultatea de Fiolosofie Scoială şi Ştiinţe Politice, Departamentul de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. Cea mai recenta lucrare: “Cum supravieţuieşte o monarhie într-o republică. Regele Mihai, românii şi regalitatea după 1989”, Curtea Veche Publishing, 388p, 2015.

 

Distribuie articolul
  1. Stoica Rodica says:

    Admirabil articol prin claritatea adevarului istoric si a respectarii principiilor Dinastiei Romane!Recunostinta autorului,domnul Profesor universitar Alexandru Muraru.Sustin demersurile Casei Regale a Romaniei legate de institutionalizare.Dumnezeu sa ajute Romania!Traiasca regele!

  2. lennwilliams says:

    Cu parere de rau ,Constitutia Romaniei nu aminteste nici o litera despre casa Regala..Orice oficializare incalca Constitutia..Pe de alta parte ,atata vreme cat EXISTA actul de abdicare ,care este autentic si valabil juridic ,REGELE este EX – Rege !Prevederile actului de abdicare curg in continuare ,asa cu a sermnat regele Mihai pentru sine si urmasii sai !.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te