1
2
3
4
Text de Ştefania Dinu

Deşi de origine străină, suveranii României s-au identificat cu poporul român, întemeind o „dinastie română“, au promovat arta, literatura, tradiţiile şi obiceiurile româneşti, fiind în strânsă conexiune cu elitele naţionale şi cu Biserica Ortodoxă Română.

Urcarea pe tron a domnitorului Carol I, la 10 mai 1866, a însemnat continuarea modernizării societăţii româneşti începută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cultura fiind una dintre preocupările de căpătâi ale suveranului. Înfiinţată ca „Societatea literară română“ (1866), ulterior Societatea Academică Română (1867), Academia Română a primit această titulatură în anul 1879, având trei secţii: literatură, istorie, ştiinţe. Din 1879, scopul principal al Academiei Române a fost promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase“. Încă de la întemeiere, membrii Academiei proveneau din toate ţinuturile locuite de români (din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la sudul Dunării), fapt semnificativ pentru politica culturală a statului român.
Chiar de la început, 1867, domnitorul Carol I a devenit membru al Academiei Române, iar între 1879-1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al acesteia. Regele Carol I a lăsat Academiei Române, prin testament, suma de 600.000 lei, pentru tipărirea de publicaţii.

De asemenea, principele moştenitor Ferdinand, imediat după venirea în România a fost ales la 16 martie 1890, membru onorific al Academiei Române, prilej cu care a ţinut un discurs emoționant subliniind: „[…]..Este în același timp o datorie din parte-mi a lua cuvântul spre a exprima adâncul meu sentiment de recunoștință pentru marea distincție ce Academia mi-a făcut, proclamându-mă Membru Onorific al acestui așezământ de cultură națională, unde tinerețea mea neîncercată să se călăuzească de nepieritoarele lumini ale științei. Am avut fericirea că s-au îngrijit de timpuriu a mă învăța frumoasa limba românească și mi-a fost drag să o învăț, pentru că ea mi-a înlesnit cunoașterea de aproape a literaturii populare, a datinilor, obiceiurilor, dar mai ales a bogatei istorii a neamului românesc“.

Colecționari de artă

Domnitorul şi mai apoi regele Carol I a fost un mare iubitor de artă şi un pasionat colecţionar, el achiziţionând tablouri semnate de mari nume ale picturii universale. Cea mai mare parte a colecţiei suveranului a provenit din achiziţionarea unui mare lot din colecţia Bamberg, consul al Germaniei la Genova şi la Paris . Catalogul galeriei număra în 1898, 214 lucrări, înfăţişând mai toate şcolile vechi: italiană (91 bucăţi), germană (15), flamandă şi olandeză (51), spaniolă (29), franceză (27), engleză (1).

În ceea ce priveşte repartizarea pe reşedinţe a celor 214 tablouri (evaluate la suma de 6.642.500 lei aur şi asigurate la suma de 3.321.250 lei aur ), conform documentelor, ea se prezenta astfel: la Castelul Peleş se aflau, conform unor inventare din 1928, un număr de 158 de tablouri , asigurate la valoarea de 2.285.000 lei aur, sau 149 de tablouri , la Castelul Pelişor – 20 tablouri, la Palatul Regal din Calea Victoriei – 20 de tablouri, la Palatul Cotroceni – 16 tablouri, la Castelul Bran – tabloul cu numărul 18 din catalog, la Palatul Kiseleff – 2 tablouri, urmând să fie identificate, după inventarul din 29 decembrie 1928, locul unde se aflau tablourile cu numerele 15, 24, 27, 34, 136 şi 208.*

În 1898 s-a tipărit la Paris un catalog ilustrat cuprinzând reproducerile a 212 tablouri de o valoare apreciabilă, cele mai vechi fiind din secolul al XVI-lea. Cel ce întocmise lucrarea în care tablourile în speţă erau descrise şi reproduse a fost bibliotecarul regelui Carol I, Leo Bachelin, şi reprezenta un reper, o baza documentară pentru un gest săvârşit de monarh în anul imediat următor. Anume, prin testamentul său din 14/26 februarie 1899, „scris şi iscălit de propria mea mână, în capitala mea Bucureşti“, după cum preciza personal, regele a dispus: „Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi în întregul său în ţară ca proprietate a Coroanei României“ .

În vara anului 1869, domnitorul Carol I a decis să-şi prezinte public colecţiile, dorind astfel să dea un exemplu concetăţenilor cu propriu-i interes pentru arte şi să impulsioneze colecţionarea de obiecte cu valoare estetică. Colecţia domnitorului a fost expusă în cadrul expoziţiei deschisă în sălile de la Academie (aşa cum era desemnat atunci Palatul Universităţii), în intervalul 28 iunie – 7 iulie, de organizare ocupându-se Carol Pop de Szathmari, pictorul şi fotograful Curţii .

Expoziţia domnească de la Palatul Academiei din vara anului 1869 a fost o expoziţie programatică în care nobilul colecţionar ce decisese să-şi prezinte public preferinţele artistice, dorise să încurajeze colecţionarea de opere cu caracter naţional, fie piese de artă populară, fie creaţii plastice documentariste în care prevalau scenele câmpeneşti, tipurile umane specifice anumitor zone etnografice şi monumentele istorice .

Suveranii Ferdinand şi Maria discutând cu tinere la Careii Mari

Suveranii Ferdinand şi Maria discutând cu tinere la Careii Mari

Iubitori de carte

Pe lângă faptul că era promotor al artei naţionale, regele Carol I a pus bazele Fundaţiei Universitare „Carol I“ în mai 1891 şi, într-un palat construit de arhitectul Paul Gottereau, a înfiinţat Biblioteca Fundaţiei (în mai 1914, s-a inaugurat o noua aripă a palatului, azi Biblioteca Centrală Universitară) şi a sprijinit ridicarea Muzeului de Istorie Naturală, inaugurat în anul 1906.

Regele Carol I a susţinut financiar şi alte instituţii precum Societatea Regală Română de Geografie, al carei preşedinte era, şi căreia îi oferea o donaţie anuală în valoare de 1.000 de lei. Ajutoare financiare oferea şi Congregaţiunii „Templului Carol“, Orfelinatului Agricol „Ferdinand“ din Zorleni, Teatrului din Bucureşti, în sumă totală de 5.000 de lei. Din „Caseta Mea“ regele acorda burse, gratificaţii şi subvenţii, printre beneficiari numărându-se George Enescu, Gr. G. Duca, Jean Steriadi etc., iar alte subvenţii le acorda pentru Etymologicum Magnum Romaniae, Jockey-Club, Cercul Militar, Opera, Ateneul etc. Făcea aceste donaţii pentru că, după tradiţia suveranilor Europei, regalitatea trebuia să se implice în viaţa culturală, în înfrumuseţarea localităţilor, în educarea poporului, mai cu seamă într-o ţara ca România, unde oamenii cu bani nu prea se hotărau să-şi cheltuiască averea pe acte culturale, şi unde el urma să fie un exemplu .

Regele Carol I s-a implicat şi în susţinerea restaurării şi ctitoririi unor lăcaşuri de cult, încercând în felul acesta să se legitimeze şi să se înscrie în tradiţia pământeană, aceea a domnitorilor ctitori. Astfel, a fost restaurată biserica Mănăstirii Curtea de Argeş aflată în ruină, de către arhitectul André Lecomte du Nouy, şi care avea să devină criptă regală, bisericile Sfinţii Trei Ierarhi şi Sfântul Nicolae, ambele din Iaşi. De asemenea, regele Carol I a ctitorit, la Buşteni, un sfânt lăcaş pentru pomenirea sa, a reginei şi a fiicei lor, Maria, moartă la vârsta de 4 ani, o frumoasă catedrală la Constanţa, biserica Sfânta Treime din Craiova. Tot la Craiova s-a restaurat biserica Sfântul Dumitru, biserica Sfinţii Voievozi din Bucureşti, iar la Sinaia a fost reînnoită şi împodobită mănăstirea. La Târgovişte a reconstruit Mitropolia cu ajutorul aceluiaşi arhitect André Lecomte du Nouy, un portret al domnitorului regăsindu-se în interiorul bisericii, alături de cel al lui Neagoe Basarab. Prin aceste acţiuni de susţinere a operelor de construire, reconstruire şi restaurare a lăcaşurilor sfinte, regele Carol I încerca să se impună în conştiinţa românilor ca un demn urmaş şi continuator al domnitorilor ctitori. Biserica este un spaţiu al memoriei colective, iar imaginea lui Carol I trebuia să rămână peste timp, atât ca purtător de război victorios – momentul 1877 – dar şi ca ziditor de biserici.

Filantropia ca formă de cultură

Regina Elisabeta a fost pentru regele Carol I un ajutor preţios în opera sa de binefacere culturală. Ea a susţinut cultura prin investiţii din casa ei de bani, prin cumpărări de lucrări de artă, burse acordate pentru studii în străinatate şi cenaclul de la Castelul Peleş. Se poate spune că pentru regina Elisabeta arta era parte a vieţii, alături de faptele caritabile. Principesa Maria scria despre Elisabeta că: „Era o minunată iniţiatoare şi femeia cea mai generoasă şi altruistă ce am întalnit vreodată“ .

Pentru că din „meseria“ de doamnă a ţării, făcea parte şi activitatea de binefacere şi caritate, cea de-a doua mare protectoare a Azilului „Elena Doamna“ a fost principesa Elisabeta a României.

Încă de la venirea în ţară, principesa Elisabeta s-a implicat în susţinerea tinerelor orfane, punând la dispoziţia primului-ministru, o sumă de bani, care urma să fie folosită în fiecare an, pentru ajutorarea a opt fete sărace din Bucureşti şi Iaşi . Una dintre primele vizite pe care le-a efectuat principesa în Bucureşti, a fost la Azilul „Elena Doamna“, prilej cu care a luat iniţiativa ridicării unei capele, ce lipsea Azilului, alături de susţinerea continuării lucrărilor de amenajare a acestui aşezământ.

Urmând exemplul predecesoarei sale, Elena Cuza, principesa Elisabeta a donat din caseta proprie suma de 12.000 de lei şi a făcut apel la generozitatea doamnelor românce, de a se implica în strângerea de fonduri, în vederea construirii capelei. Regina a înfiinţat mai multe societăţi filantropice dintre care sunt de menţionat „Instituţia Surorilor de Caritate“ (1879), „Societatea Regina Elisabeta“ (1881), „Azilul pentru orbi Regina Elisabeta“ (1909) şi a sprijinit afirmarea specificului românesc, încurajând dezvoltarea meşteşugurilor tradiţionale, îndeosebi a olăritului, ţesutului covoarelor sau broderiei.

Regele Carol I al României, împreună cu fratele său Leopold (prinţ de Hohenzollern), fiul lui Leopold, Ferdinand (care va deveni moştenitorul tronului României în 1889) şi Regina Elisabeta

Regele Carol I al României, împreună cu fratele său Leopold (prinţ de Hohenzollern), fiul lui Leopold, Ferdinand (care va deveni moştenitorul tronului României în 1889) şi Regina Elisabeta

Regine pentru cultura românească

Debutul literar al reginei Elisabeta s-a produs prin traducerea în limba germană a „Poeziilor populare româneşti“, poezii tipărite de Vasile Alecsandri în culegerea sa de folclor românesc. A continuat să publice traduceri din literatura română contemporană, sub numele de E. Wedi, o anagramă a numelui său. De la jumătatea anului 1879 şi până în primăvara anului1880, a scris trei poeme de peste două sute de pagini: „Sapho“, „Hammerstein“ şi „Furtuni“. Aceste scrieri ale reginei au fost semnate cu pseudonimul „Carmen Sylva“, poate chiar la îndemnul regelui Carol, pentru a delimita clar poeta de regină.

Pasiunea pentru scris a determinat-o pe regină să continue să creeze, astfel încât numai în anul 1882 a publicat şase volume dintre cele mai diverse – poezii, poveşti, traduceri, culminând cu o carte de aforisme „Cugetările unei regine“, scrisă direct în franceză şi publicată de editura Calmann Levy. Cartea reunea peste două sute de cugetări, împărţite pe mai multe capitole: viaţă, omenire, iubire, fericire, spirit, artă, datorie, orgoliu, politică, şi a fost prefaţată de scriitorul francez Louis Ulbach. Succesul acestei cărţi avea să-i aducă suveranei României consacrarea în rândul literaţilor francezi, iar în 1883, Frederic Mistral (poet francez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1904) şi şcoala sa literară provensală, au onorat-o cu o diplomă a Academiei de Arte Florale, cea mai veche academie literară din Europa . Tot în anul 1883, regina a publicat şi o voluminoasă culegere de versuri sub titlul „Liniştea mea“, dedicată Rhinului natal şi „Poveştile Peleşului“, lucrare ce a reprezentat momentul de culme al creaţiei sale artistice în proză.

Din 1884, sub influenţa lui Mite Kremnitz – soţia unuia dintre medicii trimişi reginei de către regina Saxoniei, pentru a o ajuta în timpul Războiului de Independenţă – Elisabeta a renunţat la proza lirică, şi a scris împreună cu aceasta, trei romane, publicate sub pseudonimul de Dito şi Idem: „Romanul unei principese“, „Astra“ şi „Poşta militară“.

Exemplul regal pe care l-au dat primii suverani ai României a fost urmat de moştenitorii lor, regele Ferdinand I, regina Maria, regele Carol al II-lea şi regele Mihai I.

Regele Ferdinand I a fost la rândul său preşedinte şi protector al Academiei Române din anul 1914 şi pâna la moartea sa. A fost pasionat de botanică, literatură, muzică, teatru, geografie. Regele Ferdinand I poate să fie considerat un întregitor şi al culturii româneşti. De exemplu la Teatrul Naţional din Chişinău au jucat actori veniţi de la Bucureşti şi Iaşi, între care Constantin Nottara, Toni Bulandra, Constantin Tănase. Tot în timpul domniei regelui Ferdiannd I s-a adoptat în tot spaţiul românesc calendarul pe stil nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919.

Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a acestuia pe întreg teritoriul românesc având ca principală consecinţă reducerea analfabetismului. Au fost construite noi şcoli peste tot în România unită şi au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare. Au fost înfiinţate în toate oraşele şi în aproape toate satele de pe teritoriul românesc, cămine culturale unde se ascultau conferinţe şi se purtau discuţii asupra unor teme diverse pe diferite domenii: istorie, geografie, literatură, artă, agronomie, fizică, etc. Expunerile erau susţinute de preoţi şi învăţători, dar şi de personalităţi remarcabile şi anume istoricul Nicolae Iorga, geograful Simion Mehedinţi, omul de cultură Ştefan Ciobanu, omul de litere Victor Eftimiu.

Principesa Maria şi mai apoi regina Maria au patronat societatea „Tinerimea Artistică“ înfiinţată în anul 1901, alcătuită dintr-o nouă generaţie de pictori precum Ştefan Luchian, Arthur Verona, Kimon Loghi, Jean Al. Steriadi, Alexandru Szathmari, Constantin Artachino, Fritz Storck şi despre care spunea că „era descătuşată de principiile vechii şcoli, fără a-şi lua libertăţi peste măsură“.

Cooptarea tinerei principese în calitate de patron al societăţii a fost o mişcare inteligentă a noii grupări artistice. Prestigiul de care aceasta se bucura în rândul aristocraţiei, nonconformismul de care dăduse dovadă în relaţia cu „vechiul palat“, interesul pe care-l manifesta faţă de tendinţele noi în artă, au făcut din prezenţa Mariei la manifestările „Tinerimii artistice“ un irezistibil punct de atracţie. Principesa Maria a luat parte în calitate de invitat de onoare şi expozant, la toate expoziţiile pe care această societate le-a organizat anual, uneori achiziţionând şi unele dintre tablourile expuse. Astfel, ziarul „Adevărul“ din 2 martie 1902, ţinea să precizeze că hotărâtor pentru reuşita primei expoziţii a „Tinerimii artistice“ a fost aspectul simezei, la care contribuise principesa Maria „care a pus la dispoziţie câteva din comorile de la Palatul Cotroceni şi desigur că vor fi mult admirate frumoasele vase şi oale, provenite din fabrica de la Darmstadt“.

La această primă ediţie a expoziţiei „Tinerimii artistice“, principesa a expus şi câteva piese de mobilier, creaţie proprie, stofe ţesute după desenele ei abordând motive Art Nouveau şi trei tablouri reprezentând flori, despre care, cronicarul ziarului „La Roumanie“ susţinea că „Alteţa Sa Regală pictează florile tot atât de bine ca bunul Dumnezeu, a cărui paletă abia dacă este mai bogată“.

Când nu erau oferite în dar, acuarelele şi mobilele create de principesa Maria erau vândute în scopuri caritabile la bazarul de la Cotroceni, organizat în jurul anului 1900. Pavilionul central al acestui târg improvizat în grădina palatului avea o faţadă în stil Art Nouveau, iar cele mai multe dintre obiectele date spre vânzare, reflectau şi ele opţiunea pentru arta 1900.

În ceea ce priveşte scrisul, regina Maria îşi amintea: „chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginaţie şi îmi plăcea să spun poveşti surorilor mele, iar mai târziu copiilor mei. […] Într-o zi mi-a spus fetiţa mea Elisabeta – mamă, ar trebui să scrii toate astea, ar fi păcat să laşi să se şteargă tablouri atât de frumoase, ar trebui să le păstrezi. Eşti născută să scrii basme“.

Aşadar, la început, Maria a scris basme şi poveşti pentru copii, printre povestirile mai cunoscute numărându-se „Patru anotimpuri din viaţa unui om“, scrisă între anii 1912-1913, „Visătorul de vise“ scrisă în anul 1913 şi dedicată fiicei sale principesa Ileana, „Ilderim“ scrisă în 1915 şi dedicată principelui Carol, „Hoţii de lumină“ scrisă tot în 1915 şi dedicată regelui Ferdinand. O altă povestire cunoscută a fost „Crinul vieţii“, prima povestire a principesei Maria care a văzut lumina tiparului. Ediţia englezească a cărţii a fost tipărită la Bucureşti în 1912, iar în anul următor, editura „Hodder & Stoughton“ a publicat o ediţie la Londra . „Crinul vieţii“ a fost tradusă şi în româneşte în anul 1913, de către Elena Perticari Davila – şi a apărut la editura „Socec“, fiind apoi transpusă şi în scenă de către dansatoarea americană Loie Füller, prietenă a Mariei.

În timpul Primului Război Mondial regina Maria a scris două cărţi despre România: „De la inima mea la a lor“ şi „Ţara mea“, scrisă cu scopul „de a face cunoscută România şi de a face cunoscut sufletul de o melancolie stranie al poporului nostru“.

Între anii 1927-1930, suverana a scris mai multe nuvele: „Casele mele de vis“, „Cum am ajuns la Tenha Juvah“, „Balcic“, „Branul iubit“, „Cotroceni“, „Sovata“, „Stella Maris“, „Copilul cu ochii albaştri“, romane – cele mai cunoscute fiind romanul în două volume „Măşti“ scris în anul 1932, şi „Povestea unui om bun“ – roman în care povesteşte viaţa soţului său regele Ferdinand, dar şi poemul „Tu şi eu“, scris la moartea surorii sale Ducky în 1936.

În timpul liber, familia regală lua parte la deschiderea unor expoziţii, la unele reprezentaţii teatrale, spectacole de operă şi operetă. Familia regală vizita şi expoziţii, în unele cazuri achiziţionând unele dintre tablourile expuse. Astfel, la 21 martie 1920, regina Maria a vizitat o expoziţie de pictură, cu lucrări semnate de Octav Băncilă, Arthur Verona şi Kimon Logi. Despre această expoziţie regina Maria nota: „toţi trei artişti excelenţi, dintre care, fără rezerve, îl prefer pe Verona. Tablourile sale sunt exact ce-mi place şi aş dori din tot sufletul să am cât mai multe“ .

La data de 18 aprilie 1920, regina Maria împreună cu principesa Elisabeta au deschis expoziţia „Tinerimea Artistică“. Cu acest prilej, regina nota în jurnal: „erau acolo nişte tablouri drăguţe. Am cumpărat câteva, în numele regelui“.

La 12 mai 1921, regina Maria, de această dată împreună cu fiul său principele Carol, au deschis expoziţia anuală a Societăţii „Tinerimea Artistică“, de unde a cumpărat două picturi frumoase , iar la 28 noiembrie 1921 a mers împreună cu principesa Marioara şi cu doamna sa de onoare Irina Procopiu să viziteze mai multe expoziţii de pictură. Una dintre acestea era a lui Ştefan Popescu „cu adevărat frumoasă şi foarte tentantă, dar, din păcate, preţuri foarte mari“.

Familia Regală Română împreună cu elita politică românească la 24 ianuarie 1934, Bucureşti

Familia Regală Română împreună cu elita politică românească la 24 ianuarie 1934, Bucureşti

Ofensiva culturală a regelui Carol al II lea

Regele Carol al II-lea, personalitate controversată a istoriei românilor, „înger şi demon“ cum l-a caracterizat Mihail Manoilescu, a manifestat în cei zece ani de domnie o preocupare specială pentru ridicarea nivelului de cultură al poporului, declarând încă de la urcarea pe tron, la 8 iunie 1930, că „voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti“ şi se poate spune că s-a ţinut de cuvânt.

În acest sens, în discursul de recepţie de la Academia Română, regele Carol al II-lea a declarat că: „oricât de mare ar fi bogăţia materială a unei ţări şi oricât de puternică ar fi puterea ei armată, în faţa istoriei omenirii, acea ţară nu va avea nici o însemnătate, dacă nu va aduce lumii aportul ei literar, artistic şi ştiinţific“ .

Ca urmare, a fost revigorată „Fundaţia Regele Carol I“, la Iaşi funcţiona „Fundaţia Regele Ferdinand I“, iar din 1933 a fost înfiinţată şi „Fundaţia pentru Literatură şi Artă – Regele Carol al II-lea“, cu misiunea de a sprijini tipărirea şi răspândirea cărţilor, de a edita cărţi rare, în primul rând operele cronicarilor români şi de a traduce lucrări reprezentative ale literaturii universale.

În tot acest proces de sprijinire şi afirmare a culturii româneşti, o atenţie deosebită a acordat regele Carol al II-lea, scriitorilor, despre care cu prilejul „Zilei Cărţii“ din 20 mai 1933 declara că: „am învăţat să iubesc nu numai ca protector, dar şi ca om pe scriitori“ .

„Fundaţia pentru Literatură şi Artă – Regele Carol al II-lea“ şi-a înfiinţat şi o editură, al cărei director era profesorul universitar Alexandru Rosetti, „omul potrivit la locul potrivit“, care a elaborat un adevărat program de editură, începând publicarea operelor unor scriitori consacraţi şi anume: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu etc.

Începând cu anul 1934 au fost acordate „Premiile pentru Literatură – Regele Carol al II-lea“, printre premianţi numărându-se Tudor Arghezi şi George Bacovia (1934), Gala Galaction (1935), Ion Pillat şi cu titlu postum Gib Mihăescu (1936), Elena Farago (1937), Adrian Maniu (1938), Vasile Voiculescu (1939) . De asemenea, „Fundaţia pentru Literatură şi Artă – Regele Carol al II-lea“ publica două serii de biblioteci: una numită „Biblioteca Energia“ despre care regele spunea că „pune la îndemâna omului matur glorificarea actelor de muncă, de energie şi de străduinţă“ şi cea de-a doua „Biblioteca Enciclopedică“, ce oferea cărţi pentru informarea cetăţenilor . Cele două „biblioteci“ erau de fapt colecţii de autori români şi străini, cuprinzând cărţi cu caracter istoric, civic, etic, dar şi cărţi de istorie literară.

În perioada 1930-1940 a existat o strânsă legătură între regele Carol al II-lea şi Societatea Scriitorilor Români, înfiinţată încă din 20 mai 1904. Societatea Scriitorilor Români s-a bucurat de un larg sprijin, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, datorită numărului mare al celor care cultivau literatura, precum şi capitalului simbolic acumulat de unii dintre ei (Octavian Goga, Al. Lapedatu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Liviu Rebreanu, Mihail Ralea), tradus şi prin pătrunderea lor în poziţii înalte ale puterii legislative sau executive. Ca urmare, Societatea Scriitorilor Români a primit o serie de subvenţii din partea unor ministere (al Instrucţiunii, Artelor, Finanţelor, Muncii, Internelor), cărora li s-au adăugat, în anumiţi ani, o cotă din valoarea „timbrului“ instituit cu prilejul „Lunii Bucureştilor“, precum şi plăţi (relativ substanţiale) pentru „controlul“ filmelor . După multe promisiuni neonorate, Primăria Capitalei a donat Societăţii Scriitorilor Români în 1934, un teren central, în valoare de 4.500.000 lei, destinat unui „Palat al Scriitorilor“. Anul următor, la iniţiativa gen. N.M.Condiescu (fost aghiotant regal, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români între 1935-1939) s-a constituit un fond pentru construirea edificiului, care, datorită unor generoase donaţii (din partea regelui Carol al II-lea – 2 milioane de lei, a unor ministere şi bănci) a ajuns repede la aproape 6.800.000 de lei. O puternică lovitură a constituit-o însă crahul din 1931 al Băncii Marmorosch – Blank, la care Societatea avea un depozit de peste 10 milioane de lei, din care a recuperat doar o mică parte. Cu fondurile rămase, Societatea Scriitorilor Români a reuşit să-şi atingă scopurile fixate în statut, şi anume, să acorde pensii soţiilor şi copiilor unor scriitori decedaţi (Ana Macedonski, Elena Coşbuc, Marilena Gârleanu, Elena Slavici, Margareta Istrati, surorile Eminescu). De acest capitol însă, Societatea va fi degrevată începând cu anul 1939, ca urmare a înfiinţării de către Ministerul Muncii, condus de Mihail Ralea a Casei de Pensii a Scriitorilor .

Această lege, cunoscută sub numele de „Legea Regească“ sau „Legea Carol al II-lea“, a fost foarte apreciată de către scriitori, care primeau pe baza ei, o binemeritată pensie, după vârsta de 55 ani. Fondurile necesare plăţii acestor pensii proveneau pe de o parte dintr-o taxă asupra contractelor de editură, cât şi asupra ediţiilor unor cărţi ale scriitorilor decedaţi, iar pe de altă parte, din valoarea timbrului de librărie asupra periodicelor străine care se citeau în România.

La inaugurarea „Săptămânii Cărţii“ din 12 mai 1935, prima festivitate de acest fel care avea ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români pe gen. N.M.Condiescu, regele Carol al II-lea afirma: „de atâţia ani de zile urmăresc scrierile şi scriitorii. Cunosc nevoile scriitorilor, cunosc durerile lor, cunosc mai presus de toate idealurile şi gândurile lor“.

Regele Carol al II-lea a căutat să-şi lege numele şi de opere fundamentale realizate în timpul domniei sale. Una dintre cele mai importante a fost „Enciclopedia României“, lucrare apărută sub egida „Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României“, al cărei preşedinte de onoare era chiar regele, preşedinte activ fiind Dimitrie Gusti. În mai 1938 a fost editat primul volum, precedat de un cuvânt introductiv, scris chiar de către rege. „Enciclopedia României“ a apărut aşadar sub patronajul regelui, fiind subvenţionată de numeroase bănci şi societăţi, precum Banca Naţională a României, Uzinele şi Domeniile Reşiţa, Societatea Steaua Română. În timpul domniei regelui Carol al II-lea au apărut trei volume: „Statul“ (1938), „Ţara Românească“ (1938), „Economia naţională. Cadre şi producţie“ (1939), iar ultimul volum „Economia naţională. Circulaţie, distribuţie şi consum“ a apărut în 1943 .
De asemenea, „Fundaţia pentru Literatură şi Artă – Regele Carol al II-lea“ a tipărit operele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Al. Odobescu, I.L Caragiale, Ion Creangă, Şt. O. Iosif, Al. Macedonski şi, nu în ultimul rând, Mihai Eminescu „Opere“, ediţia Perpessicius. La îndemnul lui Alexandru Rosetti, criticul literar George Călinescu a elaborat monumentala lucrare „Istoria literaturii române“, care a văzut lumina tiparului în septembrie 1940 .
Preotul Vasile Radu – specialist în Vechiul Testament – şi scriitorul Gala Galaction, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău – specialist în Noul Testament – au tradus „Biblia“ din limba ebraică, cu sprijinul moral şi material al regelui Carol al II-lea, denumită apoi „Biblia Domnească Regele Carol al II-lea“.

Toate aceste privilegii şi ajutoare acordate scriitorilor, posibilitatea de a-şi vedea operele publicate, i-au determinat pe aceştia să îi aducă regelui Carol al II-lea, alături de toate categoriile sociale, un călduros omagiu, la împlinirea a zece ani de la urcarea pe tronul ţării.

În cei zece ani de domnie, regele Carol al II-lea a participat la lansarea unor cărţi, a prezidat saloane culturale şi s-a impus ca un spirit atent, cu judecăţi de valoare pertinente, adesea originale. În 1939, la rugămintea gen. Condiescu de a patrona Societatea Scriitorilor Români, regele a răspuns „Nu patron, ci membru activ“ , iar această calitate şi-a manifestat-o prin publicarea integrală de către editura Fundaţiilor Regale a discursurilor regale. Aceste volume de discursuri rostite cu diferite prilejuri, stau mărturie asupra disponibilităţilor sale intelectuale, regele fiind un bun orator, iar stilul lor reflectând ingeniozitate, simţ al improvizaţiei şi respingere a clişeelor.

Regele Carol al II-lea participa în timpul liber la o serie de concerte, vernisaje, reprezentaţii teatrale şi concursuri sportive. La 14 mai 1931, regele Carol al II-lea a participat la deschiderea „Salonului Oficial de Arhitectură şi Arte Decorative“, la invitaţia preşedintelui comitetului acestui salon, arhitectul Petre Antonescu.

În cursul lunii februarie 1936, regele Carol al II-lea a vizitat la Sala Dalles, expoziţia de pictură a artiştilor Dimitrie Ştiubei, Paul Miracovici, Mac Constantinescu, ca şi expoziţia de pictură englezească de la Muzeul Toma Stelian . La 5 martie 1936, regele a vizitat la Ateneul Român, expoziţia de proiecte pentru amenajarea pieţei „8 iunie“, precum şi câteva lucrări edilitare ale Capitalei, în curs de execuţie.

O lună mai târziu, la 28 aprilie 1936, regele Carol al II-lea a vizitat tot la Ateneul Român, proiectele Pavilionului românesc, ce urma a se realiza la Expoziţia Internaţională de la Paris în anul 1937, iar la Şosea, lucrările Muzeului Satului, organizat de „Fundaţia Culturală – Principele Carol“, ca şi lucrările expoziţiei „Luna Bucureştilor“.

Regele Mihai I la Palatul din Sinaia

Regele Mihai I la Palatul din Sinaia

Regele Mihai-participări la evenimente

În timpul domniei regelui Mihai, familia regală participa de asemenea la concerte, vernisaje, reprezentaţii teatrale. În acest sens, regele Mihai şi regina mamă Elena primeau prin intermediul mareşalului Palatului Regal, numeroase invitaţii de a participa la vernisarea unor expoziţii, la unele reprezentaţii teatrale, la concertele Societăţii „Filarmonica“ sau la unele manifestări sportive.

La 17 mai 1941, regele şi regina mamă au asistat la vernisajul Salonului oficial de pictură şi sculptură, organizat de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor, la Sala Dalles, iar la 31 iunie 1941 au asistat la concertul susţinut la Castelul Peleş de orchestra de cameră din Berlin, dirijată de Hans von Benda*.

Binecunoscuta societate „Tinerimea artistică“ s-a bucurat de prezenţa suveranilor la vernisajul expoziţiei anuale, care a avut loc la 5 aprilie 1942, la Sala Dalles.

La data de 3 octombrie 1942, regele şi regina mamă au asistat la un concert simfonic susţinut la Ateneul Român cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţarea Societăţii „Filarmonica“ şi a 30 de ani de activitate a dirijorului George Georgescu. Orchestra a fost condusă de George Georgescu, cu concursul lui George Enescu, prilej cu care regele l-a decorat pe cunoscutul dirijor şi s-a întreţinut cu familia acestuia.

La începutul lunii aprilie 1943, familia regală a participat la un concert la Palatul Regal în Sala Tronului, susţinut de orchestra de cameră din Berlin, sub conducerea aceluiaşi maestru Hans von Benda şi cu concursul pianistului Dinu Lipatti. O lună mai târziu, la 8 mai 1943, s-a desfăşurat tot la Palatul Regal (Casa Nouă), un concert susţinut de profesorul Willy Hülser la pian şi de George Enescu la vioară. Printre invitaţi s-au numărat: dirijorul George Georgescu cu soţia, familia Mocsony-Stârcea, colonelul Bătănescu – adjutant regal şi doamna de onoare Nelly Catargi.

Pe lângă concerte, vernisaje, spectacole de muzică şi dans, regele Mihai şi regina mamă Elena participau şi la o serie de reprezentaţii teatrale, cum ar fi spectacolul cu piesa „Hamlet“, dat la 16 aprilie 1942, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de teatru a actorului George Vraca.

Aşadar, toţi cei patru suverani ai României şi ceilalţi membri ai familiei regale s-au implicat în susţinerea financiară şi promovarea culturii, ceea ce a făcut ca societatea românească să înregistreze o evoluţie rapidă către Occident şi lumea civilizată, să fie în concordanţă cu noile descoperiri ştiinţifice şi tehnice, cu tot ceea ce apărea nou în artă, muzică, literatură, arhitectură.

Cele două regine, Elisabeta şi Maria, au fost regine scriitoare, pictoriţe, iubitoare de artă şi muzică. Regina Elisabeta patrona un adevărat salon artistic la Castelul Peleş, unde se cânta, se citeau fragmente din scrierile sale, aveau loc concerte susţinute de „copilul de suflet“ al suveranei – George Enescu, întâlniri cu scriitori români şi străini, prieteni ai reginei precum: Vasile Alecsandri şi Pierre Loti.

Principesa Maria şi apoi regina Maria a patronat, până la sfârşitul vieţii, Societatea „Tinerimea artistică“ la ale cărei expoziţii lua parte şi de unde achiziţiona valoroase tablouri, tocmai pentru a-i încuraja pe artişti, dar şi pentru că îi plăceau foarte mult operele lor şi le aprecia la adevărata lor valoare. Regina Maria a călătorit foarte mult prin ţară, era la curent cu tot ceea ce se întâmpla, acorda patronajul său unor evenimente culturale de excepţie, participa împreună cu regele Ferdinand la inaugurarea de şcoli şi universităţi (Cluj, Chişinău), vizita biserici şi monumente, iar din punct de vedere arhitectural, în reşedinţele sale a promovat stilul neoromânesc.

„Oricât de mare ar fi bogăţia materială a unei ţări şi, oricât de puternică ar fi puterea ei armată, în faţa istoriei omenirii acea ţară nu va avea nicio însemnătate, dacă nu va aduce lumii aportul ei literar, artistic şi ştiinţific“ – Regele Carol al II-lea.

Regele Carol al II-lea a căutat să-şi lege numele şi de opere fundamentale realizate în timpul domniei sale. Una dintre cele mai importante a fost „Enciclopedia României“, lucrare apărută sub egida „Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României“, al cărei preşedinte de onoare era chiar regele, preşedinte activ fiind Dimitrie Gusti

Regele Ferdinand I a fost preşedinte şi protector al Academiei Române din anul 1914 şi pâna la moartea sa. A fost pasionat de botanică, literatură, muzică, teatru, geografie. Este considerat un întregitor şi al culturii româneşti.

Tablourile de la Pelișor
Cele douăzeci de tablouri de la Pelișor erau expuse astfel: în holul castelului se găseau trei dintre ele „Portretul unei novice patriciene“ semnat Giovanni Bernardo Carbone (valoare 7000 de lei aur), „Portretul unei tinere femei“, semnat Mihai Jansz van Mierevelt (valoare 6000 lei aur) şi „Peisaj“, semnat Carlo Antonio Tavella (valoare 3000 de lei aur). În Salonul reginei Maria erau expuse operele marilor artişti: Giovanni da Fiesole zis şi Fra Angelico, „Noli me tangere“ (valoare 10.000 lei aur), Andreea Mantegna, „Înmormântarea lui Christos“, (valoare 20.000 de lei aur), Raffaello Sanzio, „Pieta“, (valoare 180.000 de lei aur), Antonio Allegri zis şi Il Corregio, „Adoraţiunea copilului divin“, (valoare 5000 de lei aur), Vittorio Carpaccio, „Vulcan fărâmă aripile de fier ale lui Amor“, (valoare 4000 de lei aur), Giorgio Barbarelli zis Il Giorgione, „Scenă câmpenească“, (valoare 5000 de lei aur), Wilhelm de Colonia, „Maica Domnului cu pruncul“, (valoare 10.000 lei aur), Frans Franck, „Glorificarea Virginei“, (valoare 6000 de lei aur), Rembrandt van Rijn, „Cap de moşneag“, (valoare 10.000 de lei aur), Luis de Morales, „Pieta“, (valoare 10.000 lei aur), Francisco Zurbaran, „Înălţarea Virginei“, (valoare 18.000 de lei aur). În dormitorul reginei se aflau ultimile 6 tablouri, semnate Francesco Squarcione, „Gris cu diverse subiecte“, (valoare 12.000 de lei aur), Marco Zoppo, „Maica Domnului“, (valoare 15.000 de lei aur), Antonello da Messina, „Maica Domnului şi copilul“, (valoare 26.000 lei aur), Lorenzo Costa, „Sfânta Appolonia“, Vittorio Carpaccio, „Ieşirea călare a unui mare cavaler“, (valoare 6000 de lei aur), Dom T. Greco zis El Greco, „Christos luându-şi rămas bun de la Mama Sa“, (valoare 10.000 de lei aur) (Conform S.A.N.I.C., Fond Castele şi Palate – Castelul Peleş, dos. 442/1927, f. 61, 62)
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR