Castelele electrice din Carpați

Tehnologia epocii lui Jules Verne încă propulsează primele hidrocentrale de pe teritoriul României. Peleș, Sinaia 0 și Sadu I sunt trei muzee vii, cu arhitectură aristocratică, unde turbinele muncesc fără oprire de peste o sută de ani.


O vizită la primele uzine electrice din România te poartă obligatoriu pe la cele de la Peleș, Sinaia 0 și Sadu I, toate propulsate de energia apei. Dacă termocentralele și uzinele Diesel din zorii electrificării au fost dezafectate sau retehnologizate, cele trei monumente hidro se învârt de peste 100 de ani, folosind, în mare, aceleași tehnologii și echipamente.

Peleș, înainte de Niagara

Pe domeniul de la Peleș, la mică distanță de poarta de unde se restricționează complet accesul auto, pe stânga, se găsește un alt castel, un fel de văr pitic al marelui edificiu de pe dreapta, construit în același stil sobru, cu etaj și decorațiuni exterioare de lemn. Înăuntru se găsește uzina electrică a Peleșului, prima hidrocentrală construită pe teritoriul actualei Românii, și una dintre primele din Europa.

La parter, din podeaua mozaicată se ridică două cocoașe verzi de fier, care acoperă cele două turbine, peste care se prăvălește, prin câte o conductă, apa pârâului Pelișor.

După ce apa cade pe palele turbinei, mișcarea acesteia – denumită energie mecanică – devine energie electrică, prin intermediul celor două generatoare de curent, tot verzi, cuplate la turbine. O suită de axuri și curele de transmisie guvernează tandemurile turbină-generator, peste care veghează suveran câte un cadran rotund de hârtie, cu ace negre, acoperit de sticlă.

Mai departe, din generator, energia electrică pleacă spre sistemul național energetic, prin intermediul unui panou de comandă, aflat în aceeași încăpere, de unde supervizorii fac reglajele necesare.

Hidrocentrala a fost proiectată să funcționeze pe același principiu ca al dinamului de la bicicletă, de care își aduce aminte oricine a avut un Pegas, spune maistrul Eugen Calotă, cel care poartă grija MHC Peleș (unde MHC vine de la Micro Hidrocentrală). Adică, o roată, în speță cea a turbinei, care se învârte după același principiu cu al morilor de apă, încarcă prin mișcarea ei generatorul de curent continuu, la fel cum roata bicicletei încarcă dinamul cuplat la cauciuc. Din generator/dinam, energia electrică pleacă mai departe, prin cabluri, până spre consumatorul final: farul de la bicicletă, sau, în cazul hidrocentralelor, sistemul energetic național.

MHC Peleș nu se poate vizita fără aprobare de la Hidroelectrica, deși se află pe domeniul castelului regal

Acum, nu pare cine știe ce filozofie. Dar în 1884, când la Castelul Peleș s-au aprins prima dată luminile, folosind energia produsă de MHC-ul de pe malul pârâului, hidroenergia era o tehnologie cam la fel de nouă cum este acum, să zicem, levitația magnetică.

Potrivit documentației oferite de responsabilii MHC Peleș, uzina electrică a fost inaugurată cu ocazia vizitei la castel a arhiducelui Rudolf, urmașul la tronul Austro-Ungariei, alături de soția sa, Stephanie, la un an după inaugurarea castelului.

Echiparea uzinei electrice a fost realizată de firma Continental Edison, iar execuția lucrărilor a fost realizată de compania anglo-austriacă Brush. Au fost instalate două turbine, cu turația de 600 de rotații pe minut, care erau propulsate de apele Pelișorului, aduse printr-o conductă de fontă, lungă de circa 1 km, cu o cădere de 125 de m.

Instalația alimenta 805 lămpi în castel și 60 de lămpi pentru dependințe și subsoluri. Câteva zeci de alte lămpi iluminau curtea de onoare și drumul de acces. Astfel, Peleșul devenea primul castel electrificat din lume.

Cum se vizitează
Pentru vizitarea MHC Peleș și CHEMP Sinaia 0 este necesară obținerea unei autorizații de la SC Hidroelectrica SA. Pentru aceasta, trebuie contactat sediul central de la București, sau Sucursala Hidrocentrale Curtea de Argeș. Detalii pe http://www.hidroelectrica.ro. Autorizația este o simplă formalitate, ea ținând locul unei programări, spun oficialii Hidroelectrica. Atenție, și dacă vizitați Castelul Peleș și vreți să intrați la uzină, este necesară obținerea autorizației de la Hidroelectrica! În ceea ce privește CHEMP Sadu I și muzeul energetic aferent, grupurile mai mici de 10 persoane nu necesită autorizare, dar se recomandă o programare prealabilă la numărul de telefon 0269.568.557. Pentru grupurile mai mari este necesară autorizarea.
Nu era puțin lucru, explică Eugen Calotă, de vreme ce abia cu doi ani înainte, în 1882, începuse să funcționeze prima hidrocentrală electrică comercială din lume, la Appleton, în SUA, folosind sistemul lui Edison de producere a curentului continuu. La fel și la Peleș, hidrocentrala inițială producea tot curent continuu. Abia la un an după inaugurarea MHC Peleș, în 1895, Nikola Tesla a construit celebra hidrocentrală Adams, de la cascada Niagara, care producea curent alternativ, și care acum este un obiectiv turistic major.

Instalațiile care se văd acum la MHC Peleș nu mai sunt cele originale, dar conceptul hidrocentralei, precum și lucrările de amenajare a pârâului și aducțiune a apei au rămas funcționale. Turbinele care se văd acum, cu cocoașele lor verzi, sunt mai noi, dar tot au peste 100 de ani, fiind instalate în 1914. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului trecut, au fost schimbate și generatoarele, iar tabloul de comandă pare desprins din manualele școlare ale perioadei comuniste.

Ca un memento al vremurilor când tehnica digitală de azi nu apărea nici măcar în scrierile science-fiction ale lui Jules Verne, într-un colț al uzinei se păstrează un butoi argintiu de filtrare a uleiului, cu două robinete aurii, lucind de la lustrul sutelor de cârpe care l-au șters.

Un angajat de la MHC Peleş reglează una dintre turbine. Instalaţiile originale nu s-au păstrat, dar conceptul, amenajarea şi clădirea, da

Sinaia 0, o poezie mecanică

Luați MHC Peleș ca pe o încălzire a motorului. Adevărata istorie a hidroenergeticii românești începe să duduie în cealaltă parte a Sinaiei, dincolo de calea ferată, într-un alt castel electric, și el ascuns vederii. „Tot înainte și apoi coborâți, când drumul principal o ia la stânga. O să vedeți, în jos, centrala de pe timpuri”, ne indică un localnic drumul spre CHEMP Sinaia 0, după ce sistemul de navigație al mașinii se declarase învins.

CHEMP Sinaia 0 (unde CHEMP vine de la Centrala Hidroelectrică de Mică Putere) se află pe strada Piscul Câinelui, la marginea zonei industriale a Sinaiei, și la capătul unui segment de drum abrupt și neasfaltat. Cine și-ar fi imaginat că într-o zonă atât de puțin turistică, te întâmpină o bijuterie de clădire industrială ridicată în stil Art Nouveau, după planurile legendarului inginer Elie Radu? Dacă MHC este o reducție la scară a Peleșului, CHEMP Sinaia 0, cu coiful său metalic și conturul din cărămidă roșie, este o reducție la scară a palatelor bucureștene din Belle Époque.

La intrare, efigia lui Elie Radu patronează întreaga clădire. Înăuntru, turbinele și alternatoarele (generatoare de curent alternativ) zbârnâie din 1899. Sunt mai mari și mai zgomotoase decât cele de la MHC Peleș, acoperite de cocoașe negre de fier, lucioase, subliniate de subansambluri roșii. Embleme de culoarea bronzului, prinse în nituri pe carcasele negre, ca un blazon de noblețe, poartă numele fabricantului, J.M. Voith, locul și data fabricării, Heidenheim 1899.

Sunt printre cele mai vechi turbine încă funcționale din lume, printre foarte puținele care se află în al treilea secol de producere a energiei electrice. Proiectate și realizate în secolul al XIX-lea, au dat lumină în tot secolul XX iar acum, în vremea internetului, livrează mai departe energie în sistemul național.

CHEMP Sinaia 0, o bijuterie industrială din Belle Epoque

În 21 ianuarie 2006, Jürgen Zeschky, unul dintre managerii de top ai grupului Voith, care a furnizat turbinele originale de la Sinaia 0, a vizitat hidrocentrala și a rămas uimit să vadă instalațiile încă producând electricitate.

După vizită, el a făcut propunerea de a echipa o hidrocentrală nou-nouță, în contrapartidă pentru turbinele istorice de la Sinaia 0. Oferta a fost refuzată, dată fiind valoarea de patrimoniu industrial a vechilor turbine. Cel puțin asta spune maistrul Eugen Calotă și alți hidroenergeticieni pasionați de istorie. Dr. Jürgen Zeschky, pe atunci manager al diviziei de business de la grupul Voith, a lăsat și un mesaj, în germană și engleză, în cartea de onoare a hidrocentralei: „Se poate simți că aveau o pasiune pentru producerea energiei”. Grupul Voith, companie fondată în 1867, numără acum 19.000 de angajați în 60 de țări și are vânzări anuale de 4,3 miliarde de dolari.

Un tandem turbină-generator/alternator se numește grup. La Sinaia 0, sunt patru grupuri, două originale de la 1899, unul de la 1901 și unul din 1927. Zumzetul turbinelor, ușoara trepidație a podelei, siluetele masive ale alternatoarelor dau un aer solemn încăperii, care sclipește de curățenie și se scaldă din belșug în lumină naturală, grație proiectului arhitectural generos. Dacă nu era atâta lumină, era ușor să te crezi transportat în camera mașinilor din submarinul Nautilus.

În loc de căpitan Nemo, același maistru Eugen Calotă coordonează și activitatea de zi cu zi la CHEMP Sinaia. E mândru de curățenia din uzină. „Te-ai aștepta să fie murdărie, îmbâcseală, praf ulei, că doar așa e la uzină. Nu e. I-am împărțit [pe muncitori] pe sectoare de curățenie, ca la armată”, spune maistrul.

Camera turbinelor de la Sinaia 0 adăpostește și tabloul de comandă, prin care se gestionează fluxul de energie. La vedere, o sumă de volane de fier și indicatoare rotunde din hârtie, acoperite de sticlă, iar în spatele lor, sisteme ingenioase de transmitere a comenzii manuale, prin cuplări și decuplări de roți dințate, cu mișcarea transmisă prin lanțuri, întrerupătoare cu ulei și alte mostre de ingeniozitate din vremea primului boom industrial.

Cele patru grupuri ale CHEMP Sinaia 0. Una dintre turbine se învârte de la 1898

Clădirea CHEMP Sinaia 0 mai găzduiește și un muzeu tehnic, amenajat în câteva încăperi de la etaj, unde se urcă pe scări din marmură albă (da, chiar a existat o vreme când uzinele electrice erau proiectate cu scări de marmură!).

Spațiul muzeal cuprinde mostre de echipamente reprezentative pentru evoluția tehnicii energetice, alături de diverse documente originale și copii. Printre exponate, un telefon mobil de pe la jumătatea secolului trecut, un fel de dinozaur pentru mobilele de azi.

Majoritatea instalațiilor existente la Sinaia 0 datează din 1899, când a fost pornită centrala, și ele încă funcționează. Inițial s-au montat trei grupuri, iar în 1901, un al patrulea. În 1927, unul dintre cele trei inițiale a fost înlocuit.

Când s-a inaugurat Sinaia 0, trecuseră deja 15 ani de la darea în funcțiune a MHC Peleș, iar curentul electric încetase să mai fie o noutate. Hidrocentralele și termocentralele apăreau cu o viteză uimitoare în lume, iar România și Austro-Ungaria – imperiu care includea Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina -, nu făceau excepție. După Peleș, primele centrale hidroelectrice s-au construit, pentru iluminat, la Caransebeș (1889), Grozăvești (1889), Herculane (1892), Topleț(1893) și Sadu I (1896), iar spre sfârșitul secolului au apărut și hidrocentralele pentru nevoi industriale: Govăjdia (1896), Cățănaș (1897), Letea (1897) etc., potrivit informațiilor oficiale ale Hidroelectrica SA.

La inaugurare, în 1899, Sinaia 0 producea energia electrică necesară pentru iluminatul orașului, dar și pentru fabricile din zona industrială și – foarte important – pentru gara regală. Dacă hidrocentralele menționate anterior au dispărut sau au fost retehnologizate, turbinele de la Sinaia 0 sunt cele originale și majoritatea instalațiilor, precum și întregul concept, sunt încă funcționale.

Tabloul de comandă de la Sinaia 0, prin care se face transferul energiei electrice către sistemul naţional

Sadu I, curent electric pentru toți

Și părțile vestice ale României de azi, pe atunci componente ale Austro-Ungariei, făceau pași rapizi spre electrificare. Este notoriu cazul Timișoarei, care în 1884, adică în același an cu inaugurarea MHC Peleș, a fost primul oraș de pe continent care a introdus iluminatul stradal electric generalizat.

Sibiul i-a urmat Timișoarei, în scurt timp și în mare stil. Astfel, dacă la Timișoara vorbim în 1884 doar de iluminat stradal, la Sibiu, în 1896 se introduce energia electrică pentru toată lumea – consumatori casnici, industriali și iluminat public. Și în acest caz este vorba de o micro hidrocentrală care a făcut posibil acest lucru, cea de la Sadu I, situată la 18 kilometri de orașul de pe Cibin.

Uzina de aici este mult mai mare decât cele de la Peleș sau Sinaia 0 și afișează o arhitectură grandioasă, un semn din vremea când clădirile industriale erau proiectate să fie și frumoase. În sala mașinilor, trei grupuri torc de sub cuirasele negre. Două seamănă cu cele de la Sinaia 0, dar unul, cel din mijloc, face o notă aparte, având o turbină suedeză interbelică, cu ax vertical, și seamănă, din această cauză, mai mult cu un tub decât cu o roată. Pe pereți, truse de chei grele, din fier, tot interbelice și tot suedeze, sunt prinse în panouri de lemn.

Ioan Dăncăneț, șeful centralei, este un hidroenergetician pasionat de istorie, care asigură și ghidajul pentru grupurile de turiști. El spune că importanța pe care are o are Sadu I constă în faptul că este unul dintre cele mai vechi sisteme integrate de producere-transport-distribuție de energie electrică din lume. „Încă de la inaugurare, în decembrie 1896, Sadu I avea deja linie de transport de înaltă tensiune până la Sibiu, unde existau instalații de transformare la joasă tensiune și apoi de distribuire și furnizare a curentului electric, atât pentru consumatorii individuali cât și pentru cei industriali: bresle, ateliere, iluminat public ș.a.m.d”, explică șeful centralei. Altfel spus, comuna Sadu, orașul Sibiul și orașul Cisnădie – aflat între primele două – au devenit primele trei localități integral electrificate din actuala Românie.

Sadu I a furnizat curentul pentru primele localități integral electrificate din actuala Românie: Sadu, Cisnădie și Sibiu

Pentru asta, a fost nevoie de viziunea unui antreprenor sas, Karl Wolff, care s-a asociat cu unul român, Partenie Cosma, pentru a angaja un inginer german să realizeze o hidrocentrală echipată de o companie din Budapesta.

Inginerul german, Oskar von Miller, intra în istorie în 1882, la München, când a reușit să transporte pentru prima dată energia electrică de la mare distanță, 60 de kilometri, pentru a ilumina un palat de oțel și sticlă. Ceva mai târziu, în 1891, la Frankfurt pe Main, tot Oskar von Miller a participat nemijlocit la realizarea primei transmisii pe linie de înaltă tensiune, de curent alternativ generat de o hidrocentrală. Practic atunci a fost patentat sistemul de transport al energiei electrice pe care, în mare, îl folosim și acum de fiecare dată când aprindem becul sau punem laptopul la încărcat.

La Sibiu, în vremea acea, Karl Wolff și Partenie Cosma erau directori ai unor bănci importante din oraș, Raiffeisen, respectiv Albina. Primul l-a convins pe al doilea de importanța introducerii curentului electric în oraș, pentru creșterea randamentului industrial. Tot Wolff l-a angajat pe Oskar von Miller, probabil în 1884, să proiecteze o uzină electrică. Inginerul german a studiat amplasamentul și debitului râului Sadu, după care a venit cu proiectul.

Costul a fost de 450.000 de florini, pentru strângerea cărora, Karl Wolff și Partenie Cosma au pus bazele unei societăți de acțiuni, în 15 mai 1895. Capitalul a fost strâns printr-o emisiune publică de acțiuni, 39% dintre acestea fiind achiziționate de băncile săsești din Sibiu, 11% de Banca Albina, iar restul de persoane fizice. Printre acești acționari mici se numărau lideri ai comunităților săsești și românești din oraș, printre care și venerabilul mitropolit ortodox Miron Românul, în vârstă atunci de 67 de ani, dar și simpli cetățeni care au văzut în cumpărarea acțiunilor la uzină o investiție.

Lucrările au început în mai 1895, iar în 16 decembrie 1896, cu două săptămâni înainte de termen, centrala a început să funcționeze, cu două grupuri hidro și un grup termo (pe bază de aburi generați prin arderea lemnului). Producătorul echipamentelor era firma Ganz din Budapesta.

CHEMP Sadu I este un veritabil muzeu viu. În fundal, pasarela de unde se monitorizează transferul energiei în sistemul naţional

La inaugurare s-a dezvelit o placă memorială de marmură, cu ramă de fier, pe clădirea hidrocentralei, care se poate vedea și astăzi. Tot la intrare, pe ușa de lemn, atrage atenția și un panou de protecția muncii, trilingv, în română, maghiară și germană: „Atențiune! Încăpere de tensiune înaltă. Pericol de moarte! Intrarea străinilor oprită!”.

În 1901, la Sadu I se instalează un al treilea grup hidro. Ulterior, primele două sunt înlocuite cu tehnologii mai noi, astfel că grupul din 1901 este cel mai vechi care poate fi văzut astăzi. Primul dintre cele două inițiale a fost înlocuit în 1905, cu un „geamăn” al celui din 1901, iar al doilea, în 1925, cu turbina suedeză cu ax vertical. În 1926 capacitățile termo au fost dezafectate.

Cu ocazia modernizării din 1925, camera turbinelor a primit și o pasarelă unde este instalat panoul cu comenzi, prin care se gestionează transferul curentului de la grupuri în sistemul național. Imaginea căpitanului Nemo comandându-și submersibilul este aici și mai pregnantă decât la Sinaia 0. Pasarela este ca o punte de comandă, cu indicatoarele rotunde măsurând analogic fiecare parametru și volane de fier pentru efectuarea reglajelor. Dedesubt, se văd turbinele: două orizontale, una verticală. În centrul pupitrului de comandă se ridică trei cadrane rotunde, în formă de cruce, cu un bec la mijloc. Cadranul din stânga măsoară tensiunea din grupuri, respectiv din sistem, cel din dreapta, frecvența, iar cel de deasupra se numește „aparatul de zero”, și măsoară așa numitul „unghi de fazaj”, dintre grupuri și sistem. Când acest din urmă indicator arată zero, curentul produs de mișcarea turbinelor de acum 100 de ani poate fi transferat în sistemul național, de unde poate că aprinde chiar becul din camera în care vă aflați.

Muzeu energetic la Sadu I

Pe lângă hidrocentrala popriu-zisă, la Sadu I a fost amenajat în 1996, cu ocazia centenarului, și un muzeu energetic. La etajul superior, deasupra sălii mașinilor, în fostele camere ale angajaților, au fost amenajate trei săli în care sunt expuse echipamente, scule, materiale și documente care ilustrează istoria energeticii în România, cu un accent pe sudul Ardealului.

Prima sală (foto deasupra) prezintă istoricul electricității în zona Sibiu. Într-un colț au fost grupate ceasuri electrice de diferite vechimi, mărimi și tipuri, care au funcționat chiar in incinta centralei Sadu I. A doua sală, poate cea mai reușită, prezinta modul de organizare a Uzinei Electrice din Sibiu în perioada interbelică: cabinetul directorului, biroul de proiectare, cu un strămoș al aparatelor de multiplicat numit heliograf, atelierul de reparații etc. În fine, a treia sală prezintă structura unui sistem energetic, instalații și aparate consumatoare de pe vremea bunicii, de la televizoare la aspiratoare.

Uzina, un sat unde apa trece

În județul Cluj, în amonte de comuna Gilău, pe Someșul Rece, există o altă hidrocentrală istorică funcțională, inaugurată în 1906, care asigura energia electrică pentru Cluj-Napoca. Hidrocentrala Someșu Rece a replicat pentru Cluj modelul sibian de la Sadu I. Ea acum nu produce, dar instalațiile, realizate tot de firma Ganz, pot fi oricând rebranșate la sistemul național. Uzina se află acum în patrimoniul Transelectrica și este deschisă doar specialiștilor.

Pentru comunitatea locală, ea a fost atât de importantă încât în jurul ei s-a format un sătuc, care acum poartă chiar numele Uzina. Cei curioși pot vizita în această localitate stăvilarul din 1906, denumit de localnici „La Tălieni”, după italienii care au lucrat la construcția lui. De la stăvilar, apa e deviată pe coasta muntelui de deasupra râului, printr-un tunel circular de beton, cu diametrul de 1,5 m, lung de 3,5 km. La capătul tunelul se găsește un așa numit castel de apă, de unde două conducte cu cădere abruptă direcționau apa spre hidrocentrala veche din 1906. Surplusul de apă era direcționat tot prin tuneluri spre un lac de acumulare amenajat doi ani mai târziu, acum abandonat. Barajul de piatră al acestui lac este încă în picioare și poate fi vizitat, urmând drumul neasfaltat care urcă spre stânga, chiar la intrarea în satul Uzina dinspre Cluj-Napoca.

În perioada socialistă, între uzina din 1906 și stăvilarul „La Tălieni” a fost construită CHEMP Someșu Rece, branșată la același tunel de la începutul secolului. Aceasta a fost privatizată în 2013 și apoi dotată de noii proprietari cu tehnologie digitală de ultimă generație. Vasile Ghior, supervizorul hidrocentralei, nu mai trebuie să urmărească cadrane cu ace, nici să ridice sau să coboare comutatoare cu mâner cât palma ori să învârtă de volane de fier. În loc, are un PC pe al cărui monitor vede tot, iar în sala mașinii, câteva taste iluminate cu LED-uri verzi sau roșii.

Nea Vasile, care a fost privatizat cu tot cu centrală, nu se plânge: „Ei, e mai simplu acum, că toate sunt automatizate, dar apa tot pe tunelul din 1906 vine”.


Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 + 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te