Tolo: „Statul nu are voie să acţioneze fie răuvoitor, fie neştiutor la adresa presei şi apoi să observe că nu mai există presă”

În tribunele din care se urmăresc câteva dintre ultimele pase pe care ziarele tipărite le mai schimbă alături de coechipierii din televiziune şi online nu sunt, de fapt, chiar atât de mulţi oameni cum ne-ar plăcea să credem. Ceea ce nu e tocmai rău, pentru că, spune jurnalistul Cătălin Tolontan, un lucru care de ani buni ni se prezintă ca fiind inevitabil, nu ar trebui să se transforme în prilej de doliu. Ci în motivaţie pentru reinventare.


„Cu adevărat importante acum sunt faptele şi cifrele, nu ceea ce cred eu despre situaţie”. Aşa a sunat chiar prima propoziţie din discuţia cu jurnalistul Cătălin Tolontan, semn că pentru presa scrisă tipărită a trecut demult vremea impresiilor şi a sentimentelor. A trecut şi vremea în care insolvenţa era o poveste cu care speriai jurnaliştii. Între timp, a devenit o realitate cotidiană. S-a ajuns aici şi pentru că în mai puţin de 30 de ani de libertate „cu acte”, jurnaliştii, patronii de presă şi cititorii nu au avut suficient de mult timp în care să se bucure şi să înţeleagă binefacerile presei de calitate, astfel încât să simtă că se pierde ceva cu adevărat vital în momentul în care presa scrisă tipărită a luat-o la vale. Un drum de pe care, spune Cătălin Tolontan, nu se va mai întoarce. Şi dacă tot nu se mai întoarce, ceea ce totuşi mai poate fi făcut este să înţelegem realitatea. Oricât de simplu pare, nu este, în condiţiile în care cifrele, studiile şi rapoartele nu fac nimănui cu ochiul.

Redacţia GSP, 2011, Foto credit: dstanca.net

Cum se vede, în acest moment, din punctul tău de vedere, situaţia presei scrise tipărite din România?

Cred că ceea ce am putea să punem cu adevărat valoros pe masă sunt evidenţele, faptele şi cifrele. E foarte puţin important cum văd eu lucrurile, ci cum sunt ele. Dacă ne uităm la Registrul Comerţului din România, avem o fotografie foarte clară. În momentul acesta sunt în insolvenţă Adevărul, Click, EVZ, Jurnalul Naţional, ZF. Aproape toate trusturile şi titlurile naţionale, cu două excepţii, sunt în această situaţie. Această situaţie în nici un caz nu le face mai bune pe Ringier şi Gazeta Sporturilor, ci pur şi simplu arată care este tendinţa implacabilă: o piaţă unde aproape toţi jucătorii sunt în insolvenţă nu poate fi pusă pe seama managementului cuiva anume. Ok, nu suntem prea buni şi nu suntem înţelepţi, avem probleme în a manageria publicaţii, dar cu siguranţă asistăm la nişte legi de fier care se manifestă. Nu este vorba de întâmplări, de chestiuni care ţin de capriciile sau defectele anumitor oameni. Sunt chestiuni care ţin de situaţia reală şi implacabilă a presei. Aşa că, la întrebarea „ce mai face presa scrisă?”, răspunsul este că ea este în insolvenţă din punct de vedere economic şi juridic. Insolvenţa presupune că o companie are atât de multe probleme, încât ea trebuie supravegheată legal pentru a nu perturba şi mai mult partenerii şi piaţa în sine.

Am fost prima ţară unde de la nivelul Palatului Cotroceni s-a trasat ideologia „presa împotriva democraţiei

 

Care sunt aceste „legi de fier” şi care sunt efectele lor asupra presei scrise?

Sunt legi economice. Hai să ne uităm la publicitate. Initiative Media, agenţia care face estimarea anuală a publicităţii din România, a calculat că publicitatea, în 2016, pe presa scrisă, a fost de 14 milioane de euro, că va scădea cu 10% şi va ajunge undeva la 13 milioane de euro în 2017. După prima jumătate de an, noi ştim că scăderea nu e de 10%, ci de cel puţin 30%. Asta înseamnă că toate ziarele şi revistele din România, care sunt cu sutele, toate ajung să nu mai ia din publicitate 10 milioane de euro. Sunt cam 70 de reviste şi ziare auditate la BRAT, dar sunt multe care nu sunt auditate. Să spunem că sunt aproximativ 200 în România şi punem aici şi ziare naţionale şi locale şi reviste şi tot. Asta înseamnă că fiecare dintre aceste publicaţii iau în medie 50.000 de euro pe an. Adică undeva la 4000 de euro pe lună din publicitate. Ce poţi face cu banii ăştia? Trebuie să ne gândim la chiria pentru un sediu, la angajaţi şi multe altele. Pe vremuri, publicitatea era sursa a cel puţin jumătate, dacă nu mai mult din veniturile publicaţiilor.

Legile de fier mai spun că dacă tu aveai 5.000 de chioşcuri în România în 2008, deschise aproape zilnic şi acum ai 3.000, este evident că nu mai poţi vinde acelaşi tiraj acum. Este ca şi cum dacă numărul de bancomate ar scădea aproape la jumătate, am pretinde ca oamenii să scoată la fel de mult cash. Evident că nu se poate. Sau dacă numărul de supermarketuri s-a înjumătăţi, am pretinde să aibă aceleaşi vânzări. Când a scăzut numărul de puncte de vânzare, evident că a scăzut şi tirajul. Acestea sunt lucruri cu care nu ai cum să te lupţi dacă eşti realist. Dacă vrem să acuzăm persoane, să considerăm că suntem noi cei mai tâmpiţi din lume, că managementul sau jurnaliştii nu ştiu ce să facă…putem spune orice. Dar în faţa legilor economice, oamenii care chiar se pricep nu au cum să nu constate ce s-a întâmplat cu adevărat şi ceea ce se întâmplă în continuare.

Ar trebui să ne raportăm la ceea ce se întâmplă ca fiind un soi de fenomen natural sau era lucruri ce putea fi făcut pentru a încetini măcar această cădere a presei în format print?

Faptul că există nişte legi economice care ţin de cerere, de ofertă, de evoluţia unor domenii ca publicitate sau difuzarea din România, nu înseamnă c noi am făcut ce trebuia. Noi nu am făcut ce trebuia. Din foarte multe puncte de vedere. Am proprii laşităţi, greşeli şi întârzieri. Inclusiv acum, puşi în faţa acestor cifre şi realităţi, noi continuăm să sperăm că va veni cineva să ne salveze. Întrebarea este în câte feluri ar trebui să ni se prezinte realitatea, câte cifre să mai vedem ca să înţelegem că, din punctul de vedere al presei scrise, pur şi simplu scăderea este inexorabilă şi accelerată. Acum, de ce vom ajunge noi probabil prima ţară din UE fără publicaţii relevante pe piaţa presei scrise? Asta e o altă discuţie de făcut, pentru că putem de asemenea să spunem că am fost prima ţară unde de la nivelul Palatului Cotroceni s-a trasat ideologia „presa împotriva democraţiei”.

Ce a însemnat pentru presă acel moment?

A existat celebra afirmaţie care era de fapt o ideologie, a consilierului preşedintelui României în care s-a vorbit despre Războiul dintre presă şi democraţie. Ceea ce e ca şi cum ai vorbi despre despre războiul dintre picioare şi corp. Războiul dintre o parte şi întreg. Războiul a fost dus şi nici statul în sine, nici componente şi instituţii ale sale nu au de ce să fie mândre de finalul acestui război pentru că nu a câştigat nimeni. Nu era nimic de câştigat într-un război purtat între cauză şi efect. Dacă democraţia este un efect, unul dintre temeiurile sale este presa liberă. Asta nu înseamnă că noi, cei din presă, putem fi mândri de faptul că am fost victime. Nu avem de ce să fim mândri pentru ce s-a întâmplat şi se întâmplă în continuare.

Cum va resimţi jurnalismul această cădere a presei scrise?

Pe de altă parte, faptul că printul merge pe un drum fără întoarcere nu înseamnă că presa îl va urma cu totul. Dacă ne uităm la audienţe, titlurile de ziare din momentul acesta, articolele din ele sunt citite mai mult decât au fost vreodată. Nu în varianta de print. Aşa că nu dispare şi de aceea nu cred că este vremea doliului sau nu ar trebui să ţinem doliu prea mult pentru ce s-a întâmplat şi ce ar urma să se întâmple implacabil şi anume dispariţia versiunilor print. În acelaşi timp, odată cu această dispariţie, ceea ce noi putem expune publicului ajunge la un nivel la care nu a fost niciodată, ceea ce este un lucru bun. Aşa că nu cred că va dispărea jurnalismul, nu cred că vor dispărea redacţiile şi presa. Ne putem uita pe cifre şi să admitem că vor dispărea versiunile de print.

Este o discuţie interesantă şi de viitor. După ce asumăm că printul nu mai are viitor, ne putem întreba ce are viitor. Aici este lupta de dus. Aici este ceea ce ne preocupă pe toţi şi în mod normal ar trebui să fie toată societatea preocupată. Primul punct pe ordinea de zi ar fi să nu mai repetăm totuşi erorile de dinainte. Adică dacă mai declarăm încă un război de tipul presă vs. democraţie… Problema este că nu suntem deloc departe de un nou război.

Şi care ar fi acest război?

Fenomenul de fake news, aşa cum e înţeles la noi, duce la ideea de decredibilizare a presei. Analişti serioşi din străinătate au constatat deja că „fake news” este deja un termen atât de folosit încât îşi pierde înţelesul original şi nu mai este util pentru că îl folosim fără să ştim despre ce este vorba. Niciodată un fake news nu înseamnă de exemplu o ştire greşită. Dacă cineva greşeşte o ştire şi o rectifică, aceasta este definiţia anti fake news. Să provoci fake news înseamnă să faci din asta o industrie, să faci o obişnuinţă, să o faci voit, să premeditezi acest circuit. Întreruperea circuitului prin retractare arată că de fapt nu produci fake news. Au existat iniţiative cetăţeneşti foarte importante şi binevenite de contracarare a fake news. Am avut şansa la o dezbatere să discut cu oamenii de la Sibiu care s-au ocupat de aşa ceva şi erau uimiţi de faptul că au reuşit să dezamorseze două–trei ştiri în vreo două săptămâni. Înţelegeau că de fapt redacţii, de sute de ani, funcţionează ca mecanisme de dezamorsare pentru fake news. Noi asta facem. Primim informaţii din toate părţile, de unde le culegem, şi încercăm cu puterile imperfecţiunii noastre omeneşti să trimitem către oameni informaţii verificate, relevante şi contextualizate. Asta face presa tot timpul: dăm la o parte zeci de fake news-uri într-o redacţie de dimensiuni medii. În redacţiile mari, cum sunt cele de TV, au sute de ştiri date la o parte.

Când încercăm să găsim soluţii pentru salvarea presei, vorbim tot mai mult despre posibile modele de business. Care este modelul de business de la Gazeta Sporturilor?

GSP însemna în 2008, înainte de criză, o companie cu o cifră de afaceri de 12 milioane de euro. Aproape un milion de euro pe lună. Azi suntem la jumătate, deşi publicitatea s-a redus cu 80%. Cum am umplut diferenţa ca să putem rămâne în picioare şi să facem ceea ce noi sperăm că este un serviciu public? Prin inserturi în primul rând. Prin chestiunile care au fost adăugate ziarului şi care au mers pe tarabă şi pe care oamenii le-au cumpărat. Nu prin publicitatea online, care a fost marele mit şi care se dovedeşte a fi, în forma de astăzi, o păcăleală. Este un drum închis. Sunt semne foarte clare. Acum câteva săptămâni s-au dat publicităţii o serie de cifre din SUA care arăta că peste 90% din sporul de publicitate online este luat de Google şi de Facebook. Ce înseamnă asta? Avem o plăcintă. Numărul oamenilor care vor să mănânce plăcinta este din ce în ce mai mare prin blog-uri, conturi de YouTube şi multe altele. Plăcinta aceasta nu ajunge pentru acest moment. Toată creşterea plăcintei, toate bucăţile care se adaugă, sunt luate nu de miile de entităţi, ci de două sau să spunem trei şi să punem şi Yahoo. Acestea sunt cifre care ne spun că e evident că acest model de business nu funcţionează. La o conferinţă pe care au avut-o în urmă cu un an de zile, şefii Ringier spuneau aşa, întrebaţi de ce nu iau bani de la public, ca variantă alternativă: „Asta cu banii mulţi care vin din abonamente este ca sexul la 18 ani: toată lumea vorbeşte despre el, nimeni nu îl practică”. Dacă ne uităm în România, ca să vorbim tot pe cifre, se învârt în jurul a 1000, maximum 2000 de abonamente, în orice perioadă, încercările oricărei publicaţii de a trăi din abonamente vândute online. Oricine a încercat, nu a reuşit să convingă mai mult de 1000, maximum 2000. Dacă socotim din nou care este preţul per abonament, vom vedea că aceşti bani ajung ca să plăteşti curentul şi să iei gunoiul din faţa redacţiei. Atât.

Când nu ai model de business, nu mai ai capacitatea de a produce conţinut de calitate. În timp, sistematic, nu mai poţi face asta. Dar în momentul acesta nu există un model de business, să fie clar. Deci cine spune că are un model de business, în România, în materie de online, aş să însoţească această afirmaţie de o declaraţie de la Registrul Comerţului. Atenţie, aici vorbim despre lume, nu doar despre România. Putem discuta despre New York Times, dar nicio piaţă din lumea aceasta nu este dată de un lider, ci de entităţile care evoluează pe piaţă. Nu vorbim despre un exemplu care se transformă în excepţie, ci despre cum trăiesc ceilalţi. Nici măcar New York Times, dacă rămâne singur, nu va mai fi la acelaşi nivel. Nu discutăm despre vârful jurnalisticii mondiale, ci despre zecile de mii de publicaţii care încearcă să producă un conţinut de calitate.

La un moment dat, GSP a încercat un experiment în care vindea ediţii digitale ale ziarului print. Cum a funcţionat această încercare?

Eu nu vreau să trasez un tablou al deznădejdii. Dimpotrivă, sunt optimist în privinţa destinului presei, însă toate aceste lucruri sunt încercări. Unele merg mai prost, iar unele merg mai bine. Chiar şi cele care merg mai bine nu fac decât să îţi dea, în cel mai bun caz, o zecime din veniturile pe care le-ai avut şi pe care le-ai pierdut din cauza modificării pieţei de publicitate sau celelalte pieţe. Or totuşi, chiar şi în cele mai întunecate momente ale sale nu a rămas ca număr de oameni cu o zecime a redacţiilor. Cine a închis, a închis, dar cei care au rămas nu au astăzi de zece ori mai puţini oameni decât acum 10 ani. În schimb, veniturile s-au redus de zece ori mai mult. Toate aceste lucruri pe care le încercăm sunt lucruri care ne ajută să rămânem pe picioarele noastre şi independenţi, asta fiind condiţia esenţială. Dacă nu eşti independent din punct de vedere  financiar, ai o mare problemă. De aici vin toate încercările de bază non profit.

Este această bază nonprofit viitorul? Cum ar funcţiona?

Cred că este viitorul. Cu semnele pe care le am, nu cred că acum se poate face. E posibil să mă înşel crunt, cum s-a mai întâmplat. Eu însă nu văd altă bază decât una nonprofit pentru presa de investigaţii, presa de calitate şi de relevanţă socială. Nu cred în acest moment în baza de abonamente, de conţinut plătit pe online sau într-un model economic care să se auto susţină. Mă refer la viitor. Că acum încă ne mai auto susţinem, ok. Dar peste cinci de acum înainte, va fi nevoie de o bază nonprofit. Ar funcţiona ca afară. Politico, de exemplu, din SUA: finanţaţi de donatori care în nişte condiţii foarte clare şi în respectul profund al meseriei acceptă această bază nonprofit. Donatorii pot fi şi cei mulţi, dar nu cred că cei mulţi vor acoperi nevoia unei pieţe. E nevoie de mai mulţi bani de la puţini, pentru a putea menţine o piaţă.

Dar vorbind despre ce ar putea face „cei mulţi”, atunci când se aduce în discuţie situaţia presei, vorbim de regulă destul de mult despre faptul că românii nu mai citesc sau despre faptul că nu au obişnuinţa de a plăti ceea ce citesc, în condiţiile în care mai ales informaţiile din presă se găsesc într-o oarecare formă şi în online. Este aceasta o problemă reală? Poate fi o cauză pentru situaţia presei scrise de azi sau este o pistă falsă?

Nu a fost o pistă falsă în sensul că obişnuinţa de lectură a fost dintotdeauna mare în România. Unul dintre motivele pentru care alunecarea a fost atât de accentuată în România, spre deosebire de alte ţări. Într-un moment de criză, teoreticienii spune că două lucruri de pot ajuta: zona de cultură şi cea de infrastructură. Cultura companiei, cultura profesiei, cultura legăturii cu publicul, unde avem mari probleme în presa din România, din diverse motive, respectiv infrastructura unde vorbim despre tipografii, difuzare, transportul. Acestea nu au ajuns să fie consolidate în România. Noi având întârzieri în ambele domenii importante, nu am putut să ne susţinem pe ceva. Să fim rezonabili: ziare în mână ai început să nu mai vezi şi în capitalele europene. În schimb, le cumpără hotelurile pentru ale da clienţilor lor, le cumpără barurile, restaurantele sau zonele culturale care se abonează ca să sprijine ideea de presă. Asta se întâmplă în străinătate. La noi nu a existat lucrul acesta şi explic asta fără să fie un reproş. Nu avea cum să fie altfel din moment ce în ţară noi am avut tipografii proaste, difuzarea incompletă, transport lent. Dacă eşti ca afară, unde aveai multe tipografii de exemplu, în care s-au investit foarte mulţi bani, atunci eforturile tuturor converg pentru a încerca să salveze şi să asigure o scădere cât mai prelungită, dar la noi nu a fost mare lucru de pierdut ca ţară. Nici noi, jurnaliştii, nu am crezut că pierdem prea mult şi nu ne-am apărat corect principiile meseriei, astfel încât să ştim de ce suntem aici, în meseria asta.

Am putea deci spune că nu prea am avut timp să ne ataşăm de valorile presei libere.

Da. Aşa este. În plus, publicul nu a realizat beneficiile. La alţii, lucrurile s-au derulat de-a lungul a sute de ani. La noi, au fost aceşti 30 de ani în care câteva generaţii au început să capete gustul lecturii, dar insuficient pentru a acoperi ce a venit peste.

Pentru situaţia în care se află astăzi presa scrisă, cât de mult au contat acţiunile de decredibilizare ale meseriei, în general?

Au contat foarte mult, dar nu aş atribui asta cuiva. Nici lui Traian Băsescu nici altcuiva, pentru că am participat cu toţii la asta. Nu este un act impersonal şi în nici un caz nu ne putem exclude ca jurnalişti din această nereuşită. Ce vreau să spun este că, în nici un caz, statul nu are voie să acţioneze fie răuvoitor, fie neştiutor la adresa presei şi apoi să observe că nu mai există presă. Dau un singur exemplu: acum nu foarte multă vreme, după Traian Băsescu, un coleg de-al meu a fost contactat de o entitate a statului român şi i s-a spus că există un program de ajutorare a jurnaliştilor şi că pentru nişte servicii ar urma să primească o sumă de bani. Era evident o operaţiune de recrutare. Ce era amuzant era că oamenii ăia o numiseră „operaţiune de ajutorare” şi poate chiar credeau că dacă dai nişte bani unor jurnalişti, îi ajuţi. Ei poate chiar credeau asta, deşi nu făceau decât să mimeze îngrozitor independenţa. Orice jurnalist plătit din altă sursă decât redacţia lui este un jurnalist vulnerabil. Asta e o regulă de sute de ani. Aceasta a fost o acţiune care poate avea la bază bună credinţă. Este un caz în care statul se implică în mod ignorant şi urmărind nişte scopuri care nu au nicio legătură cu scopurile presei. Episodul acesta se întâmplase într-un moment în care echipa de aici devenise destul de vizibilă datorită investigaţiilor şi cineva îşi făcuse calcule. Evident că a fost întâmpinat de un refuz.

Crezi că ar exista metode oneste prin care statul să sprijine presa?

Există multe modele şi fiecare ţară încearcă într-un fel sau altul ceva. Aici există două linii de gândire foarte clare: una este că statul trebuie să se dea la o parte din faţa presei, pentru că orice imixtiune a sa este o imixtiune care produce răni şi decredibilizează. Există şi versiunea din ţările scandinave sau Franţa, în care statul sprijină redacţiile. Asta se face fie prin abonamente decontate cetăţenilor, cum este în Franţa. Sunt săi şi metode, dar cred  că la noi discuţia a ajuns prea târziu şi în zona aceasta nu mai putem face nimic. Cred că le-am ratat pe amândouă.

Dacă socotim din nou care este preţul per abonament (online- n.r.), vom vedea că aceşti bani ajung ca să plăteşti curentul şi să iei gunoiul din faţa redacţiei. Atât.

În tot acest context, a deveni cumva mai greu să găseşti oameni care să îşi dorească să lucreze în presă?

Jurnalismul rămâne o meserie foarte frumoasă. E foarte frumos să te afli în mijlocul evenimentelor, să ai nesăbuinţa de a crede că eşti primul om din lume care vei afla o ştire. Trebuie să fii puţin nebun pentru asta şi cred că va exista tot timpul cineva care să vrea să spună semenilor săi ce se întâmplă, să fie de partea celor slabi, să dea voce celor discriminaţi. Asta, până la urmă, este în natura noastră umană şi de asta sunt optimist. Un filozof francez, întrebat dacă crede în Dumnezeu, a răspuns „Sper”. Aşa este şi cu presa. Toate câştigurile societăţii au fost însoţite de o corectă informare a oamenilor. Cetăţenii, fără dreptul la această informaţie care chiar să li se ofere, nu se pot manifesta ca cetăţeni. Aşa cum percepem noi lumea modernă, ea este legată strâns de ideea de presă şi eu cred că nu a fost brevetat deocamdată un sistem care să funcţioneze fără ideea de presă. Dimpotrivă, cred că ideea de presă va fi din ce în ce mai mare şi în România, şi în orice ţară care încearcă să nu fie o democraţie eşuată.

Şi jurnaliştii din străinătate s-au săturat de discuţia cu modele de business şi au spus cam aşa: pe mine mă priveşte cum să aduc informaţia, pe mine mă preocupă să produc ceva care să aibă însemnătate pentru viaţa omului căruia mă adresez. Dacă pui jurnalistul simplu să facă model de business, dacă îl pui să gândească şi viitorul meseriei şi legătura cu democraţia, nu mai are timp să facă ce are de făcut. De aceea cred că treaba jurnalistului  este să aducă ştiri oamenilor. Ştiri care să explice care sunt forţele care le modelează viaţa. Asta cred că ar trebui să facem

Care sunt, din punctul tău de vedere, perspectivele pe care le are presa românească?

Pentru televiziune este ok. În online nu cred că va reuşi să susţină conţinutul de calitate. Televiziunea însă va fi susţinută aşa cum a şi fost susţinută în aceşti ani. Şi s-a întâmplat în mod legitim, pentru că ea are publicul acolo. Nu cred că vrea cineva din publicitate să persecute presa scrisă. Cred doar că banii din publicitate se duc acolo unde este publicul şi este normal să fie aşa. Online-ului i-ar rămâne baza non profit care înseamnă puţin mai mult decât donaţii. Înseamnă şi fundaţii, înseamnă şi institute de cercetare, înseamnă mediul academic. Doar că asta înseamnă ca o parte a actualelor companii de media să se ocupe cu altceva, timp în care jurnaliştii să rămână suficient de stăpâni pe meseria lor, să aibă încredere în ea şi să aducă ştiri. Cum faci asta, nu este deloc simplu, după cum se vede. Este foarte greu. Sunt optimist însă, pentru că  nevoia de informare a unui cetăţean al unei societăţi democratice  este insaţiabilă. Deocamdată nu a cunoscut lumea un alt model şi nu cred că există altul. Am văzut zilele acestea televiziunile care dădeau informaţii despre temperatura apei de la mare, că este undeva la 16 grade Celsius şi oamenii păreau să nu creadă şi intrau. Asta este o informaţie vitală pentru cineva care merge la mare şi trebuie să existe cineva care să îţi dea această informaţie şi să poţi să ai încredere în acea informaţie. Avem nevoie, pentru viaţa noastră, de informaţii vitale, precum cele ce ţin de temperatura apei, de felul în care sunt folosiţi banii noştri, felul în care ne sunt apărate drepturile, felul în care funcţionăm împreună ca societate, educaţie, sănătate. Toate acestea sunt la fel de importante precum temperatura apei mării. Când pierzi unele dintre ele, ajungi să nu mai ai încredere nici când ţi se spune temperatura apei mării.

Această încredere se poate cultiva şi ea? Cum?

Cred că prin experienţa directă. Toată lumea a întrebat de ce subiectul Hexi Pharma a fost atât de urmărit de toată lumea. S-a întâmplat asta pentru că oamenii îl ştiau fără să îl ştie concret. Fiecare familie de români are un caz care s-a infectat în spital sau ştie pe cineva care s-a infectat în spital. Oamenii aveau subiectul în sânge, la propriu. Doar că, la fel ca noi când ne-am apucat, nu ştiam că există o firmă care falsifică dezinfectanţi. Când au aflat asta, a venit ca o confirmare a ceea ce ei au trăit fizic. Aşa e şi felul în care se construieşte încrederea: prin interacţiunea zilnică cu problemele oamenilor.

Laureat al zece premii de „ziarist al anului”, Cătălin Tolontan este unul din cei mai cunoscuţi jurnalişti români, redactor-şef al cotidianului Gazeta Sporturilor, director al companiei care editează ziarul, dar şi autor al blogului tolo.ro.

A intrat în presă în 1990, la ziarul studenţesc al Facultăţii de Comerţ din Academia de Studii Economice Bucureşti. A scris la ziarul Student, la Azi, la Sportul Românesc şi ProSport, iar din anul 2003 a preluat managementul Gazetei Sporturilor. În afară de funcţii editoriale, Cătălin Tolontan a mai făcut parte, în redacţiile menţionate, din departamente de IT şi a lucrat ca tehnoredactor. Primele texte le-a scris însă pentru gazeta de perete a Institutului de Cercetări în Informatică, acolo unde a lucrat înainte de a deveni jurnalist cu acte în regulă.

Cătălin Tolontan a condus, în peroada 1999-2000, operaţiunile de lansare a reţelei de publicaţii locale din trustul MediaPro (Clujeanul, Hunedoreanul, Bihoreanul, Sibianul, Bănăţeanul, Ieşeanul).

De numele lui se leagă în ultimii ani, investigaţii jurnalistice care au expus corupţia din fotbalul românesc, dar şi din diferite instituţii ale statului. Investigaţia sa din 2009 despre ministrul tineretului şi sportului, Monica Iacob-Ridzi, care a dus demisia acesteia şi trimiterea sa în judecată, a fost menţionată în raportul Comisiei Europene despre România, precum şi în cel al Departamentului de Stat al SUA.

Investigaţia începută în 2013, împreună cu Mirela Neag, privind finanţarea ilegală a Galei Bute a dus la trimiterea în judecată, în 2015, a mai multe persoane, între acestea fostul ministru al turismului, Elena Udrea. Investigaţia a câştigat în 2014 International News Media Association Awards la categoria Best Use of An Event to Build a News Brand.

În anul 2015 a primit Premiul „Ion Raţiu” pentru Jurnalism.

Gazeta Sporturilor a fost una dintre primele redacţii din România care a generat conţinut diferenţiat pentru platformele digitale. În 2016 a câştigat un grant în valoare de 50.000 de euro din partea Google pentru proiectul „JURNALISPORT: A marketplace for news” care are ca scop extinderea redacţiei prin implicarea celor mai pasionaţi dintre cititori să exploreze mediul digital al comunicării şi să redacteze ştiri, într-un sistem dezvoltat şi monitorizat de ziar.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

9 + twelve =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te