Ce anume generează încrederea scăzută a românilor în ceilalți oameni

Un deficit de încredere în oameni afectează cooperarea, cooperare care, dacă este proastă, întăreşte apoi neîncrederea în oameni.


 

Concluzia generală a monografiei dedicată psihologiei românilor (David, 2015) a fost că încrederea scăzută şi stilul cognitiv caracterizat de exagerarea pozitivului şi negativului duc la dificultăţi de cooperare, ceea ce nu creează contextul adecvat al utilizării competitivităţii crescute a românilor şi a potenţialului intelectual (de inteligenţă şi creativitate) foarte bun al acestora. Aşadar, în această ecuaţie relaţionată cu profilul psihologic al românilor, încrederea este un atribut psihologic central. Sigur că relaţiile dintre aceste atribute psihoculturale nu sunt simple şi unidirecţionale, ci complexe/sistemice şi bidirecţionale, adesea cauzele şi efectele schimbându-şi rolul pentru a se potenţa reciproc. Spre exemplu, un deficit de încredere în oameni afectează cooperarea, cooperare care, dacă este proastă, întăreşte apoi neîncrederea în oameni.

Încrederea poate fi studiată din perspectiva mai multor discipline socio-umane. Psihologia consideră încrederea un mecanism fundamental în interacţiunile interpersonale, cu vechi rădăcini evoluţioniste şi substrat neurobiologic complex. Simplu spus, încrederea interpersonală/în oameni se referă la dispoziţia unui agent de a accepta pe bază de expectanţe, vulnerabilitatea/riscul asociat comportamentului unui alt agent pe care nu îl poate controla (Borum, 2010). Din definiţie rezultă că, în procesul de încredere, avem implicaţi agenţii şi expectanţele lor faţă de vulnerabilităţile/riscurile asociate unui comportament al altui agent pe care nu îl controlează (deşi uneori ar putea). Aşadar, mai direct spus, a avea încredere în oameni înseamnă a fi suficient de puternic psihologic pentru a-ţi asuma o serie de riscuri/a-ţi expune o parte din vulnerabilităţi în interacțiunile cu aceştia.

Comunicarea între noi trebuie să fie sinceră, directă şi politicoasă, cu o congruenţă adecvată între „ceea ce credem”, „ceea ce gândim”, „ceea ce spunem” (verbal şi non-verbal) şi „ceea ce facem”

Comunicarea între noi trebuie să fie sinceră, directă şi politicoasă, cu o congruenţă adecvată între „ceea ce credem”, „ceea ce gândim”,
„ceea ce spunem” (verbal şi non-verbal) şi „ceea ce facem”

Încrederea la români

Aşa cum am arătat în metodologia monografiei dedicată psihologie românilor (David, 2015), un atribut psihologic al românilor nu poate fi stabilit analizând doar românii – aşa cum au procedat multe din demersurile anterioare preocupate de diverse aspecte din psihologia românilor -, deoarece asta duce la un solipsism psihologic etnic, la un profil psihologic iluzoriu. Într-adevăr, un atribut psihologic, nu este „mic” sau „mare” în sine, ci devine astfel doar prin raportare la un cadru de referinţă. Ţinând cont de poziţionarea geostrategică, istorică şi politică a României, în coroborare cu datele existente, am ales ca şi cadru de referinţă nouă ţări: China, Germania, Japonia, Polonia, Rusia, Spania, Turcia, Ucraina şi SUA, axa constantă şi principală de comparaţie fiind România-SUA.

Iniţial voi analiza încrederea la români pe baza datelor din World Values Survey/WVS (http://www.worldvaluessurvey.org/wvs.jsp), date prezentate în David (2015); datele WVS se bazează pe eşantioane reprezentative naţional pentru populaţia adultă.

În datele WVS pot fi identificaţi trei indicatori primari ai încrederii, care la rândul lor se grupează într-un indicator general al încrederii generalizate (după Welzel, 2013). În ceea ce priveşte încrederea în persoanele apropiate, românii au un nivel mai scăzut decât americanii şi decât cele 9 ţări/culturi analizate împreună, aproximativ 78% dintre români având o încrederea în persoanele apropiate mai mică decât americanul mediu (David, 2015). Încrederea în persoanele îndepărtate se prezintă cu un scor mai scăzut la români decât la americani sau decât la cele nou ţări/culturi analizate împreună, rezultatele arătând că aproximativ 88% dintre români au un nivel de încredere în persoanele îndepărtate mai mic decât americanul mediu (David, 2015). Şi încrederea nespecifică (ex. item: „cei mai mulţi oameni sunt de încredere”) este mai scăzută la români decât la americani şi decât la cele nouă ţări/culturi analizate împreună, rezultatele arătând că aproximativ 74% dintre români au scoruri mai scăzute decât americanul mediu (David, 2015). În fine, combinând aceşti indicatori într-unul global (după Welzel, 2013), se observă că încrederea generalizată a românilor este mai scăzută decât cea a americanilor şi a celor nouă ţări/culturi analizate global, rezultatele arătând că aproximativ 85% dintre români au un nivel al încrederii generalizate mai mic decât americanul mediu (David, 2015). O analiză longitudinală a datelor WVS (vezi pentru detalii David, 2015) – 1998/2005/2012 – arată că nivelul încrederii în oameni (încrederea nespecifică) a scăzut în România, cu diferenţe importante mai ales între 1998 şi 2012.

Aceste rezultate bazate pe datele WVS sunt congruente cu alte rezultate referitoare la încrederea interpersonală evaluată prin teoria proxemicii, discutate în David (2015). Astfel, românii au tendinţa să poziţioneze un străin în zona distanţei sociale (122-210 cm), în timp ce americanii îl poziţionează în zona distanţei personale (46-122 cm). În ceea ce priveşte persoanele cunoscute nu există diferenţe între români şi americani –persoanele cunoscute sunt plasate atât de români cât şi de americani în zona distanţei personale -, deşi românii au tendinţa să le plaseze peste valoarea medie a distanţei personale, iar americanii sub valoarea medie. În fine, în ceea ce priveşte persoanele apropiate le poziţionăm la limita dintre zona intimă (0-46 cm) şi cea personală, într-un mod similar americanilor. Aşadar, în timp ce persoanele apropiate sunt trate similar de români şi americani, cele cunoscute sau străine sunt ţinute de români la o distanţă interpersonală mai mare decât cea pe care o folosesc americanii.

Aşa cum am arătat în monografie (David, 2015), acest nivel general de încredere scăzută în oameni este congruent cu structura încă colectivistă a societăţii româneşti şi cu un nivel scăzut de încredere în propria persoană.

Colectivitatea fiind fondată mai ales pe relaţii de rudenie şi cunoştinţe, străinii sunt potenţiale pericole, aceştia fiind acceptaţi în colectiv abia după ce trec anumite „teste de încredere”. La americani însă, o cultură a autonomilor reuniţi în comunităţi create pe valori comune, străinii, dacă împărtăşesc aceleaşi valori cu comunitatea, sunt uşor acceptaţi în comunitate. Aşadar, în timp ce pentru un român un străin este văzut ca un potenţial pericol, pentru un american acesta poate fi văzut ca o oportunitate de colaborare, din care câştigă amândoi. Probabil că o cultură de emigranţi, care trebuiau să colaboreze într-un mediu nou pentru a supravieţui, a contribuit la acest stil psihocultural american de azi. Probabil că o cultură în care, istoric vorbind, străinii nu erau asociaţi cu lucruri bune (adesea veneau sa ia ceva, nu să ofere ceva), a contribuit la acest stil psihocultural românesc de azi (neîncrederea în străini ca mecanism de apărare); spun probabil, deoarece, lipsind datele riguroase, nu ştim dacă şi în trecut nivelul de încredere al românilor era tot atât de scăzut ca în prezent.

În fine, aşa cum am spus, acest nivel general scăzut de încredere în oameni este relaţionat şi cu un nivel scăzut de încredere în propria persoană. Această încredere scăzută în propria persoană se caracterizează adesea la români printr-o stimă de sine scăzută (ex. „sunt inferior”) sau una pozitivă (ex. „sunt cel mai bun”), dar compensată psihologic, pentru a acoperi iluzoriu stima de sine scăzută. Aceste mecanisme psihologice individuale complexe pot lua la nivel de  ţară/cultură forma exagerării negativului (ex. „nimic din ce-i românesc nu-i bun”) sau, prin compensare, exagerarea pozitivului (ex. „românii sunt cei mai buni, dar sunt sabotaţi de alte popoare”).

O reţetă psihoculturală de creştere a încrederii interpersonale

Întrebarea relevantă azi este dacă neîncrederea ca mecanism de apărare mai este justificată acum – în condiţiile în care România este membră în UE şi NATO – şi dacă nu cumva acest stil psihologic, poate util în trecut, ne face astăzi să pierdem oportunităţi? Într-o lume globalizată şi tot mai rapidă, până noi tot „dăm teste” unui străin, acesta îşi găseşte colaborări în altă parte, unde nu este supus atâtor teste!

Am discutat în David, (2015a) o serie de strategii psihoculturale care pot fi implementate pentru a creşte încrederea la români, ca un atribut general care ar putea apoi pune în mişcare alte mecanisme psihoculturale importante (ex. stimularea colaborării, reducerea exagerărilor în evaluări). Le reiau aici mai sintetic (pentru detalii vezi David, 2015a):

  1. Raportarea la oameni (şi la propria persoană) trebuie să se facă cu un set mintal raţional, separând în evaluările pe care le facem omul ca persoană de comportamentul său (vezi pentru astfel de strategii David şi colab., 2010).
    1. Exemple iraţionale: „Eşti nedrept”; „Sunt inferior”.
    2. Exemple raţionale: „Deşi te accept necondiţionat ca persoană, comportamentul tău a fost nedrept; faptul că te-ai comportat nedrept nu te face însă o persoană nedreaptă, astfel încât aştept săşi schimbi comportamentul”; „Mă accept necondiţionat ca persoană, deşi comportamentul meu a fost neperformant şi voi încerca să-l îmbunătăţesc data viitoare; faptul că am fost neperformant nu mă face însă inferior”.
  2. Ceilalţi oameni trebuie priviţi din start ca potenţiali colaboratori/parteneri – gândind cum putem coopera în beneficiu comun -, nu ca un potenţial pericol.
  3. Pentru a avea expectanţe adecvate cu referire la vulnerabilitatea/riscul în contextul lipsei controlabilităţii comportamentului celorlalți oameni, să căutăm în ceilalţi oameni următorii indicatori ai încrederii (vezi pentru detalii Borum, 2010): (1) competenţa; (2) benevolenţa/empatia şi (3) integritatea (ex. cinstea/predictibilitatea). Aceşti indicatori îi putem exprima la rândul nostru în comportamentele proprii, pentru a fi şi noi considerate persoane de încredere de către alţ
  4. Comunicarea între noi trebuie să fie sinceră, directă şi politicoasă, cu o congruenţă adecvată între „ceea ce credem”, „ceea ce gândim”, „ceea ce spunem” (verbal şi non-verbal) şi „ceea ce facem”.
  5. Este bine să avem un plan B dacă încrederea ne este trădată, după moto-ul „Să ai încredere în toată lumea, dar taie cărţile” (Trust everybody, but cutthecards – Finley Peter Dunne).

 

 

Referinţe selective

Borum, R. (2010). The science of interpersonal trust. The Mlitre Corporation: McLean, VA.

David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iaşi.

David, D. (2015a). Despre construirea încrederii. LaPunkt (http://www.lapunkt.ro/2015/09/07/despre-construirea-increderii/)

David, D. şi colab. (2010). Rational and irrational beliefs. Research, theory, and clinical practice. Oxford University Press: New York.

Welzel, C. (2013). Freedom rising: Human empowerment and the quest for emancipation. Cambridge University Press: New York.

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

thirteen + 15 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te