Ce-ar fi dacă n-ar fi? România din coşmarul dezintegrării europene

Am acceptat cu unele reţineri provocarea Revistei Sinteza, de a scrie despre cum ar arăta România în varianta prăbuşirii Uniunii Europene. În general, ştim asta cu toţii, ca autori şi specialişti, nu este recomandabil să dezvolţi argumentaţii, interpretări şi predicţii pe scenarii pur speculative. Ar însemna să deschidem, practic, o nesfârşită şi prea puţin fundamentată ştiinţific perspectivă a „drobului de sare”, în care să ne pierdem vremea discutând despre dezastre care nu s-au întâmplat sau, în cazul nostru, despre ce-ar fi dacă n-ar fi ceea ce deocamdată este…


Şi totuşi, scenariul pe care ni-l propune spre raportare Revista Sinteza nu este atât de fantasmagoric pe cât poate părea la prima vedere. Discuţia merită purtată, cred eu, într-o variantă nuanţată. Nu fiindcă Uniunea Europeană ar fi pe punctul de a se dezintegra, căci nu susţin un asemenea scenariu, ci pentru că Proiectul European a intrat într-un moment critic al istoriei sale, din care poate avansa pe direcţii politice foarte diferite, cu consecinţe diverse asupra ţărilor periferice cum este România.

Apartenenţa la Uniunea Europeană şi lucrurile pe care A TREBUIT SĂ LE FACEM au schimbat substanţial în bine România, fie că vorbim de justiţie şi combaterea corupţiei, fie de infrastructură, fie de convergenţa economică reală, care a crescut de la 25% în 2007 la 56-57% din venitul mediu pe cap de locuitor al Uniunii Europene

Reforma Uniunii Europene, aşa cum este prefigurată în “Planul Macron”, de exemplu, este centrată pe interesele economiilor din Zona Euro şi prevede, printre altele, Europa cu mai multe viteze, un concept asupra căruia, ca analişti, am atras atenţia cu îngrijorare începând din primăvară, dar de fiecare dată guvernul (guvernele) de la Bucureşti ne-au liniştit că nu e nicio problemă, că nu s-a înţeles corect etc.

Acum este clar şi nu mai sunt niciun fel de îndoieli. Preşedintele Macron a confirmat recent, în discursul vizionar de la Universitatea Sorbona, că UE27 se va „sparge” în grupuri cu performanţe, resurse şi niveluri de integrare diferite, umbrela mare a Uniunii rămânând mai degrabă formală, în timp ce fiecare ţară se va integra atât cât vrea şi mai ales atât cât poate. Este ca şi cum ar apărea UE 2.0, cea a nucleului dur, în timp ce „vechea” Uniune Europeană lărgită, cea din prezent, nu va dispărea, dar va rămâne o structură golită de conţinut şi de relevanţă. Exact aşa cum a rămas, în epoca post-Război Rece, Consiliul Europei de la Strasburg, în care toate statele europene sunt astăzi membre dar care nu mai înseamnă mare lucru pentru nimeni.

Nu ştim acum cum va arăta Uniunea Europeană după preconizata reformă iniţiată de nucleul dur franco-german. Avem doar câteva idei lansate, destul de vagi. Dar cele două aspecte deja menţionate, primatul Zonei Euro şi „Europa cu mai multe viteze”, ne sugerează că România ar putea avea dificultăţi majore de a accede în noua Uniune Europeană (UE 2.0), rămânând – de data aceasta oficial – într-o zonă periferică a blocului integrat, în care reapare linia de fractură Est-Vest. Macron nu a ezitat să spună că, dacă va fi nevoie, va cere inclusiv modificarea Tratatelor Uniunii Europene. Când am spus, în primăvară, după cele cinci scenarii ale lui Juncker, care erau doar un înveliş politicos al viziunii Europei cu mai multe viteze, deja convenite de Germania şi Franţa, că nu este exclus ca statele vest-europene bogate să ajungă la decizia de a semna unul sau mai multe tratate distincte, lăsându-i în afară pe cei care nu vor sau nu pot mai mult pe linia integrării, au fost voci la Bucureşti care au considerat total nerealistă o asemenea perspectivă. Iată însă că ideea unui nou Tratat, care nu este obligatoriu să fie semnat de toate statele membre, revine ca posibilitate, ce-i drept deocamdată teoretică. Din punctul nostru de vedere, o „Europă cu mai multe viteze” în care am rămâne cu statut marginal iar nucleul ţărilor avansate ar începe să se concentreze pe propria integrare şi dezvoltare, lăsându-i pe ceilalţi „în pace”, ar echivala, de fapt, cu dezintegrarea Uniunii Europene.

Să ne imaginăm aşadar cum ar arăta România din coşmarul acestei Europe în care ar dispărea forţa de ghidare a Bruxellesului (Occidentului), respectiv obligaţia de a respecta seturi de valori, principii, norme şi practici ale bunei guvernări, iar nouă ne-ar fi rezervat un loc la margine, în care să funcţionăm mai degrabă ca o piaţă de desfacere pentru economiile dezvoltate. Din păcate, trebuie spus foarte clar că toţi marii paşi pe care România i-a făcut în calea modernizării, începând cu Revoluţia de la 1848 şi obţinerea independenţei încoace, au fost făcuţi sub influenţa benefică a Marilor Puteri ale Vestului şi în cadrul unor acorduri în care aveam anumite tipuri de angajamente internaţionale.

Pentru a ne referi doar la ultimii zece ani, apartenenţa la Uniunea Europeană şi lucrurile pe care A TREBUIT SĂ LE FACEM au schimbat substanţial în bine România, fie că vorbim de justiţie şi combaterea corupţiei, fie de infrastructură, fie de convergenţa economică reală, care a crescut de la 25% în 2007 la 56-57% din venitul mediu pe cap de locuitor al Uniunii Europene. Dimpotrivă, când nu ne-am aflat sub influenţa politică, economică şi culturală a Occidentului, ci a altor imperii, din Sud sau de la Răsărit, sau chiar pe cont propriu, situaţia internă s-a deteriorat dramatic.

Punctual, pe primul plan aş pune corupţia şi abuzurile propriilor noştri conducători. Deşi probabil multă lume consideră că cea mai gravă consecinţă ar consta în creşterea influenţei strategice şi politice a Rusiei în România, ceea ce este o observaţie adevărată, eu cred că primul lucru neplăcut de care ne-am lovi ar fi revenirea rapidă la corupţie, la guvernarea clientelară, la abuzurile şefilor din administraţie şi instituţii, la o paradigmă a guvernanţei de tip oriental-balcanic, în care „elitele” centrale şi locale consideră că li se cuvin privilegii şi că sunt deasupra legii. Vedem cât de greu este în prezent cu actuala coaliţie PSD-ALDE, să le fie ţinute în frâu pornirile împotriva independenţei justiţiei sau dorinţa de-a-şi salva corupţii din mâinile justiţiei, şi înţelegem ce dezastru ar fi când nici măcar constrângerea Bruxellesului nu ar mai exista iar „penalii” din conducerea statului şi a guvernului s-ar simţi liberi să acţioneze cum vor, în baza majorităţii parlamentare pe care o au. Influenţa Rusiei într-o ţară confuză, coruptă, abandonată la periferie şi lipsită de vigilenţa Uniunii Europene ar veni aproape de la sine şi la preţ de nimic.

Al treilea recul ar fi apariţia în scurt timp, pe terenul viran rămas după prăbuşirea discursului proeuropean şi al democraţiei liberale, a platformelor naţionaliste, radicale, populiste, de extremă-dreapta sau de extremă-stânga, care ar căuta şi ar reuşi probabil să exploateze frustrările fireşti ale oamenilor. Dacă privim doar spre vecinii noştri rămaşi în afara Uniunii Europene (Ucraina, Republica Moldova, Serbia) vedem cum au înflorit „pescuitorii în ape tulburi” şi partidele/liderii politici cu efect toxic pentru societate şi pentru sistemul politic intern. Nu ne-am mira dacă o parte din aceste platforme extremiste ar intra în coaliţiile de la guvernare, aşa cum s-a mai întâmplat în România în anii 90 şi cum se mai întâmplă în jurul nostru.

Al patrulea aspect ar fi prăbuşirea finanţărilor externe, fie din fondurile europene, fie din investiţii private, ultimele dispărând imediat ce România şi-ar pierde credibilitatea de stat integrat şi ar reveni la statutul de periferie, de ţară din zona gri, de loc căruia nimeni nu-i mai acordă niciun interes. România ar reveni astfel la sărăcia şi înapoierea tehnologică din deceniile trecute iar produsele şi companiile româneşti ar pierde orice şanse de competitivitate pe pieţele europene.

A cincea consecinţă ar fi depopularea masivă şi accelerată a ţării, un proces socio-demografic grav, care oricum se desfăşoară de aproape trei decenii, dar care ar fi dramatic intensificat în cazul în care perspectiva europeană a României s-ar deteriora. În special tinerii şi cu precădere cei înalt calificaţi ar opta în proporţie masivă pentru un viitor în altă ţară, într-un moment în care, de bine de rău, situaţia se mai echilibrase, iar o parte din absolvenţii de universităţi începeau să reconsidere România ca opţiune de viaţă.

Dacă nici aceste cinci feţe ale ieşirii României din Paradigma Europeană şi ale izolării de nucleul Uniunii nu ne sperie, atunci ne putem legăna mai departe în iluzia unei reuşite pe calea „deplinei suveranităţi” şi a dorinţei guvernării actuale de a fi lăsată în pace să-şi aplice „programul de guvernare”. Dar când vom înţelege cu toţii în ce constă alternativa la Uniunea Europeană, va fi probabil prea târziu. De aceea e bine să spunem că scenariul de mai sus, la care Revista Sinteza ne-a provocat să ne referim, este totuşi doar un vis urât.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five + 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te