Ce premiază festivalurile de film

În ultimele două decenii, filmele românești au fost răsfățate cu premii la festivalurile internaționale de film – în special cel de la Cannes, care are o importanță deosebită în distribuția mondială de film, dar nu numai.


Distribuie articolul

Poziția copilului (2013) de Călin Peter Netzer a câștigat Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, iar Eu când vreau să fluier, fluier (2010, regia Florin Șerban) și Aferim! (2015, regia Radu Jude) au primit Ursul de Argint la același festival. Dincolo de cele mai sonore festivaluri, există multe altele mai mici, dar nu de neglijat, care își arată și ele entuziasmul față de filmele românești – de exemplu, remarcabilul Soldații. Poveste din Ferentari a fost premiat toamna trecută la Namur. Toate aceste premii sunt binevenite și au crescut popularitatea filmelor, inclusiv în rândul publicului românesc, ceea ce sunt și menite să facă. Acestea fiind zise, însemnătatea lor nu e pusă în discuție la fel de des ca faptul de a fi premiat un film românesc. Chiar dacă știrile sunt difuzate destul de amplu, foarte rar se discută cine a fost în juriu, care e procesul de jurizare, cum sunt văzute și comparate niște filme care sunt foarte diverse – atât geografic, cât și tematic și stilistic – când concurează unele cu altele într-o competiție. Nu se discută nici de ce e mai probabil ca anumite filme să câștige favoarea unanimă a juriilor.

Evident, alegerea unui palmares nu e un proces matematic ca măsurarea celui mai scurt timp de la proba de înot într-o competiție sportivă; nu e nici învingerea unei echipe de către altă echipă într-o luptă directă ca într-un meci de fotbal. Chiar dacă două filme românești au concurat la Cannes, echipa de filmare a lui Cristian Mungiu pentru Bacalaureat nu s-a luptat pe un platou cu echipa lui Cristi Puiu pentru Sieranevada. Nici nu se poate trage concluzia că Aferim! și Eu când vreau să fluier, fluier sunt identic de bune, dar mai proaste decât Poziția copilului, care a luat un premiu mai important. O să mă opresc aici, dar cred că sugestia e clară: deși festivalurile alcătuiesc competiții, știind dinainte că astfel le oferă filmelor distinse cu premii un PR bun, filmele nu sunt croite – și deci nu pot fi just măsurate – după același etalon.

Competiția unui festival spune, implicit sau explicit, ceva despre profilul festivalului înainte de a discerne valoarea filmelor.

De Fantasporto sau New Directors/New Films ar trebui să fie clar din titlu ce propun, dar toate festivalurile – inclusiv unul extins ca Festivalul Internațional de Film de la Berlin – au reguli nescrise. De exemplu, vrând să încurajeze regizori care nu sunt consacrați încă, Berlin IFF a programat în afara competiției Unsane – cel mai recent film al lui Steven Soderbergh, un regizor atât de avansat în carieră că de un deceniu amenință că se retrage, deci care nu mai are nevoie de încurajări. Isle of Dogs de Wes Anderson a fost, tehnic vorbind, în competiție, dar era improbabil ca juriul să creadă că le face concurență dreaptă unor regizori mai tineri și mai puțin afiliați. De fapt, cum toate filmele au plusuri și minusuri, când festivalul alege juriul pentru competiția ediției viitoare, deja favorizează un tip sau altul de cinema. Jurnalistul Scott Roxborough de la Hollywood Reporter se delecta la fiecare început de festival major – înainte să fi văzut vreunul din filme, judecând doar după paragraful de prezentare – să prevadă filmul câștigător în funcție de componența juriului, în funcție de preferințele creative ale fiecărui jurat (între care președintele de juriu are de spus un cuvânt mai greu). Poate că nu e foarte surprinzător că adesea ghicea corect.

Festivalul de Film de la Berlin își face un titlu de glorie din a agita apele – premiază filme pentru care Hollywood-ul e prea conservator, în timp ce Cannes-ul e prea ocupat să salveze societatea prin cinema.

Sexualitatea feminină e un subiect (încă delicat în cultura de masă) de care s-a arătat preocupat – câștigătorul Berlinale de anul trecut, Testről és lélekről/Despre trup și suflet de Ildikó Enyedi, se învârte în jurul acestei teme, având o protagonistă care e o angajată foarte conștiincioasă, dar are un blocaj în căutarea plăcerii. Recentul Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie, premiat în 2018 cu Ursul de Aur, îi împărtășește tema (deși nu stilul) și pare să fi lezat multe sensibilități – înainte chiar să fie văzut de cei care se manifestă împotriva lui sau fără  să fie comparat valoric cu alte filme din competiție pentru a se stabili care e cel mai bun în categoria lui.

Reacția publică a personalității TV Dan Negru – care judecă filmul după un teaser și îl acuză că n-are șanse pe „piața liberă” – e în același timp o inepție (pentru că Berlinul n-a concurat niciodată cu Hollywood-ul și revelioanele TV în valorile promovate de acestea din urmă) și un argument, mai degrabă, al faptului că Berlinul face bine ce face. Se pare că Nu mă atinge-mă are deja – doar prin concept – puterea de a provoca reacții, ceea ce e cu totul de dorit de la un film alternativ la circuitul comercial. În culmile lui cele mai feministe, Hollywood-ul a produs Wonder Woman, un film care în același timp pretinde să susțină puterea femeilor și respectă cu sfințenie obiceiurile spectatorilor de mall – care, prin tradiție, sunt băieți adolescenți cu prejudecăți sexiste. Filmele de festival îndrăznesc adesea să nu fie pentru toată lumea. Și ce dacă?

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te