1
2
3
4

Se salută formal, cu priviri goale, schimbă câteva cuvinte plate, apoi se așază la masă. Mestecă mecanic și dialoghează monosilabic. Se ridică de la masă și își văd fiecare de treaba lui, el – la televizor, ea – între o carte și smartphone. Prin casă se mișcă parcă ar fi niște fantome care se evită reciproc. Cândva nu se puteau dezlipi unul de altul și cuvintele nu erau suficiente pentru a-și spune tot ce simțeau. Dar asta era demult. Pe când nu se însinguraseră.

„Singurătatea în doi este cea mai tristă dintre singurătăți, pentru că este cea mai greu de identificat, se confundă cu o stare de depresie, cu o deprimare”, explică psihologul Stela Neamț, specializată în terapia de cuplu.

Suntem învățați de mici că „dragostea adevărată” ține pentru totdeauna, că toate poveștile cu zâne și feți-frumoși se termină cu înfrângerea zmeului și apoi o viață fericită a cuplului triumfător, până la adânci bătrâneți. Mai nou, chiar și căpcăunii, ca Shrek și Fiona au parte de astfel de iubiri eterne, nu doar oamenii.

Însă, pe Pământ, între oameni, multe povești de dragoste sfârșesc într-o singurătate în doi și apoi se destramă, sau continuă formal, doar de dragul copiilor – spune psihoterapeutul.

„Probabil că dragostea durează cam șase luni și apoi încă trei ani. Prima dată, vorbim despre chimie, despre o stare emoțională intensă, despre o pasiune care nici nu ar putea să dureze mai mult, fiindcă am ajunge să ne «ardem» neuronal”, spune aceasta.

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR