Cehi, slovaci, ruşi – o legătură incomodă, dar necesară

Mulţi dintre noi am fost uimiţi de declaraţiile unor politicieni din fostele ţări comuniste, dar nu doar din acestea, care au cerut, într-o formă sau alta, ridicarea sancţiunilor economice impuse Kremlinului, adică recunoaşterea anexării Peninsulei Crimeea de către Rusia. Sub pretextul inutilităţii sau cel al efectelor economice negative pe care le au asupra ţărilor occidentale, politicienii în cauză s-au pronunţat pentru reluarea relaţiilor de afaceri cu Rusia şi demararea unui nou dialog politic. În ceea ce îi priveşte pe Viktor Orban sau pe fostul cancelar austriac, Werner Faymann, aparent susţinători înfocaţi ai unei noi Europe a naţiunilor, politica de facilitare a revenirii Rusiei în grupul ţărilor frecventabile ţine de un anumit moment politic pe care îl traversează ţările lor.


Distribuie articolul

Veşnic în căutarea imperiului pierdut, Viena şi Budapesta încearcă ciclic să transgreseze sistemul politic în care evoluează curent, căutând să se poziţioneze profitabil la intersecţia dintre Occident şi lumea rusă. În realitate, nici una şi nici cealaltă nu au afinităţi structurale cu Rusia, fiind doar extrem de nemulţumite de locul pe care îl ocupă în politica europeană şi de accesele de multiculturalism ale unor înalţi funcţionari de la Bruxelles. Odată satisfăcute pretenţiile lor, într-o formă sau alta, atât Viena, cât şi Budapesta se vor întoarce cuminţi în băncuţele lor, iar mai devreme sau mai târziu vor reveni la starea tradiţională de incompatibilitate cu „generoasa” Moscovă.
Ceva mai complicate sunt lucrurile cu Cehia şi Slovacia, ţări ale căror lideri s-au distins prin declaraţii, mai mult sau mai puţin tranşante, de susţinere a Rusiei. Complicate nu pentru că declaraţiilor lor sunt însoţite de fapte mai consistente decât acelea ale colegilor din Ungaria şi Austria, ba din contră, ci pentru că în cele două ţări există autentice curente de opinie care susţin necesitatea unor relaţii bune cu Rusia, iar pentru astfel de atitudini sunt explicaţii mai adânci decât Brexitul şi dorinţa de impunere a unor cote obligatorii de refugiaţi. Ferm ancorată în Occident, civilizaţia politică a cehilor şi a slovacilor, iar în acest caz se poate vorbi de una comună, are un puternic filon cultural slav. Manifestându-se mai puternic sau mai discret, în funcţie de circumstanţele internaţionale, vectorul slav din civilizaţia politică ceho-slovacă rămâne o parte constitutivă a acesteia. Spre deosebire de cazul bulgar, unde avem de-a face cu un soi de atracţie iraţională, vecinii noştri pendulând dramatic şi violent între contondentul geniu german şi aproape incomprehensibilul spirit rus, cehii şi slovacii au avut întodeauna opţiuni raţionale.

Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini şi Ciano, înainte de semnarea Acordului de la München, 30 septembrie 1938

„Dezamăgirea” de imperiu şi factorul rus

Renaşterea naţională a cehilor şi slovacilor de pe parcursul secolului al XIX-lea avea să se petreacă şi pe fondul consolidării curentului panslav, mai întâi în forma austro-slavismului loial, apoi în aceea a panslavismului rusesc. Primul congres al mişcării panslave, la care au participat preponderent cehi şi slovaci, a avut loc la Praga, în iunie 1848, exact în zilele declanşări revoluţiei. Deşi istoricul ceh František Palacký şi arheologul slovac Pavel Jozef Šafárik au încercat să impună punctul de vedere moderat al autonomiei cehilor şi slovacilor în interiorul Imperiului Habsburgic, în urma evenimentelor revoluţionare violente din Praga, congresul a fost dizolvat de autorităţi. Virajul către Rusia al mişcării panslave ceho-slovace a avut loc pe fondul consolidării politice a Habsburgilor, după înlăturarea pericolului revoluţionar maghiar. Deşi şovăitorul împărat Franz Josef al II-lea promisese Consiliului Naţional Slovac protecţia în faţa revoluţionarilor maghiari radicali, ardenţi susţinători ai maghiarizării tuturor naţiunilor, după intervenţia armatelor ruse, cererile slovacilor, ca şi ale românilor, au fost rapid uitate. Ludovit Štur, apostolul renaşterii naţionale a slovacilor, cel care a codificat pentru prima oara limba slovacă, contribuind esenţial la menţinerea ei, a îmbrăţişat, împreună cu susţinătorii săi, cauza panslavismului rus. Pentru Štur, dezgustat de duplicitatea habsburgilor şi de obtuzitatea maghiarilor, Imperiul Ţarilor era singurul care putea asigura supravieţuirea naţiunii slovace, acesta acceptând chiar ideea revenirii la ortodoxie a slovacilor, o întoarcere de fapt la originile creştinismului din Marea Moravie. Lucrarea sa „Slavii şi lumea viitorului” prelua populara teorie a vremii, potrivit căreia există o succesiune a supremaţiei civilizaţiilor, susţinând ideea că lumea se află foarte aproape de momentul apogeului civilizaţiei slave, având în centrul său Imperiul pravoslavnic al ţarilor.
Restabilirea Regatului Ungariei, în urma Compromisului din 1867, prin politica Budapestei de maghiarizare a naţionalităţilor, dar şi a Vienei de şicanare permanentă a partidelor ceheşti, a dus la revitalizarea factorului slav în mişcarea naţională a celor două popoare. La începutul Primului Război Mondial, în 1914, deşi dotată exemplar, armata austro-ungară nu era decât un conglomerat de soldaţi de diferite naţionalităţi, conduşi de un strat subţire de ofiţeri austrieci şi maghiari, cu câteva excepţii notabile provenind din alte grupuri. Absenţa solidarităţii, alta decât cea bazată pe loialitatea faţă de împărat, s-a văzut în timpul confruntărilor armatei austro-ungare cu cea rusă. Prost condusă, scandalos echipată şi în cele din urmă învinsă, armata rusă a reuşit să facă un număr disproporţionat de mare de prizonieri în rândul armatei austro-ungare, cei mai mulţi dintre ei provenind nu doar din rândul cehilor, slovacilor şi croaţilor, dar şi al ungurilor. Acestea au fost contingentele din care au fost recrutaţi atât soldaţii revoltelor bolşevice din Europa Centrală, dar şi aceia ai formaţiunilor naţionale, care au contribuit decisiv la renaşterea statelor naţionale pe ruinele fragilei construcţii austro-ungare.

Pentru Tomáš Garrigue Masaryk, părintele fondator al Ceho-Slovaciei, cel care a inspirat înfiinţarea Consiliului Naţional al cehilor şi slovacilor de la Paris, dar şi a Legiunii ceho-slovace din Rusia, statul celor două naţiuni slave îşi datora existenţa, aproape în egală măsură, atât politicii lui Woodrow Wilson, dar şi generoaselor idei ale revoluţiilor ruse. Legiunea cehoslovacă din Rusia, care în 1918 ajunsese la 40.000 de soldaţi, bine antrenaţi, înarmaţi şi excelent conduşi (ca urmare a lipsei ofiţerilor români în armata austro-ungară, mulţi dintre soldaţii români căzuţi în prizonierat în Rusia s-au înrolat în rândul formaţiunii ceho-slovace) a constituit nucleul dur al viitoarei armate cehoslovace, jucând un rol esenţial în temperarea ambiţiilor imperiale ale ungurilor în perioada revoluţionară din anii 1918-1919. Pentru liderul Cehoslovaciei, până la demisia sa din postul de preşedinte al ţării în 1935, aşa cum scria în lucrarea sa „Facerea unui stat – amintiri şi note. 1914-1918”, deşi aruncată de bolşevici în afara lumii civilizate, Europa şi lumea au nevoie de Rusia şi de generoasele idei ale revoluţiilor sale. Atâta vreme cât nimic nu a tulburat serios funcţionarea sistemului versaillez, gândirea şi acţiunea politică ceho-slovacă au rămas puternic ancorate în lumea occidentală.

Trădarea Occidentului

Atunci, când după venirea la putere a lui Hitler, se va vedea clar că Franţa şi Marea Britanie îşi asumaseră o povară mai mare decât voiau şi puteau să ducă, politicienii cehoslovaci îşi vor orienta din nou privirea către Est, fără a manifesta acelaşi entuziasm, aşa cum o făcuseră la jumătatea secolului al XIX-lea. După 1933, Cehoslovacia a început se semene cu un personaj captiv într-un labirint al oglinzilor deformate. Prinsă între iluzia alianţei cu Franţa, minciuna sovietică a securităţii colective şi timorată de cacealmaua politicii externe germane, Praga va pendula între lumi vreme de cinci ani. Totul avea să fie suplimentar complicat şi de recalcitranta Polonie, care oscila periculos între euforia de mare putere şi dorinţa de a găsi un modus vivendi cu Germania lui Hitler. Semnarea Pactului de neutralitate între Berlin şi Varşovia în 1934 a pus Praga într-o situaţie dramatică. De altfel, Polonia, pe care de Cehoslovacia o despărţea diferendul teritorial cu privire la Teschen, avea să se împotrivească formării unei alianţe antigermane aproape până în 1939. Pentru urmaşul lui Masaryk, preşedintele Edvard Beneš, ridicarea unei bariere în faţa Germaniei, prin intermediul unei apropieri de URSS, devenea obligatorie. Credincioasă încă jurământului de vasalitate către Franţa, depus de toate ţările sistemului versaillez, Praga a încercat să-şi atragă sprijinul sovietic, facilitând însă iniţial o apropiere între Moscova şi Paris. În cele din urmă, Tratatul de asistenţă mutuală, aproape nefuncţional, a fost semnat în mai 1935, imediat după aceea Praga demarând discuţiile pentru un tratat similar cu Sovietele. Şi acesta a fost semnat în 1935, însă asemenea celui între URSS şi Franţa, era aproape nefuncţional, ca urmare a pretenţiei sovieticilor de a li se asigura un coridor principal prin Polonia şi unul secundar prin România, prin care ar fi urmat să acorde Cehoslovaciei asistenţa militară promisă, în cazul unui atac german.

Deşi sovieticii au inventat o serie de piedici diplomatice, care au transformat tratatul într-o hârtie fără valoare, neavând un alt aliat viabil, între 1935 şi 1939, Praga s-a văzut nevoită să se bazeze pe asigurările sovietice de sprijin militar împotriva Germaniei. Deşi ştia că sovieticii nu vor mişca niciun soldat pentru a ajuta Praga, Beneš a fost de acord cu demararea unei cooperări în materie de spionaj împotriva Germaniei naziste, între Praga şi Moscova, care fără să conteze prea mult în plan strategic, a deteriorat, mai mult decât erau, relaţiile cu intransigentul vecin polonez. Disperatele manevre cehoslovace nu aveau să ajute la nimic. Franţa şi Anglia, care în 1925 se mulţumiseră cu recunoaşterea de către Germania a graniţelor sale vestice, lăsându-le pe acelea cu Cehoslovacia şi Polonia la mila conjuncturii politice, se amăgeau spunându-şi că Austria şi Regiunea Sudetă reprezintă un preţ rezonabil pentru pacea din Europa. Mai mult, incapabile să-şi asume „realismul”, atât Londra cât şi Parisul făceau tot ce ţinea de ele ca legenda „opresiunii” minorităţii germane din Cehoslovacia să se audă din ce în ce mai puternic şi mai des. Konrad Henlein, liderul nazist al germanilor sudeţi, împreună cu protectorii săi de la Berlin, imagina în fiecare zi cele mai năstruşnice provocări la adresa autorităţilor cehoslovace, pentru a determina o reacţie violentă. După ce, în martie 1938, Austria a fost lichidată în uralele cetăţenilor săi, situaţia Cehoslovaciei a devenit disperată, fiind practic de neapărat. În cele din urmă, ştiind că nu va face niciun gest pentru a apăra Cehoslovacia, cu binecuvântarea discretă a Franţei, Anglia a preluat iniţiativa organizării unei conferinţe de natură să dea jafului german aparenţa legalităţii de drept. Primirea la Munchen, de către Hitler, a premierului britanic, Neville Chamberlain, a celui francez, Edouard Daladier şi a lui Mussolini, însoţit de ministrul său de externe, contele Ciano, la 29 septembrie 1938, a însemnat practic sfârşitul Cehoslovaciei. „Pacea” a fost asigurată pe Continent. Cehoslovacia a fost constrânsă, de toate ţările participante la „conferinţă”, să cedeze Germaniei, într-o primă fază, Regiunea Sudetă şi toate celelalte teritorii, locuite în proporţie de cel puţin 50 la sută de germani, iar în noiembrie, Polonia a trimis trupe pentru a ocupa Teschen, iar Ungaria, în urma primului Arbitraj de la Viena, a primit Ucraina Transcarpatică. Între timp, în octombrie, puşi în faţa alegerii între încorporarea în Ungaria şi existenţa în cadrul unui stat-marionetă, dar stat, slovacii Monseniorului Tiso şi-au declarat autonomia, votând pentru „independenţă deplină” de abia în martie 1939, simultan cu transformarea a ceea ce mai rămăsese din Cehia şi Moravia în protectorat german. Deşi sovieticii şi-au reiterat oferta de sprijin militar pentru Cehoslovacia, dar doar la câteva ore după ce Praga acceptase deja deciziile „conferinţei” de la München, Moscova a reuşit să-şi păstreze, pentru o vreme, onorabilitatea politică, cel puţin în comparaţie cu Anglia şi Franţa. Plecat în exil, iniţial la Chicago, pe urmele lui Masaryk, preşedintele Beneš avea să manifeste o înţelegere constantă faţă de manevrele politice ale sovieticilor. Munchenul a fost o piatră de hotar în evoluţia Cehoslovaciei, sursa unui complex, care avea să lase o rană de nevindecat. După experienţa muncheneză, Pactul de neutralitate sovieto-german din august 1939 a fost pentru politicienii cehoslovaci din exil, în frunte cu preşedintele Beneš, nu dovada unei noi trădări, ci o amplă manevră diplomatică, la care Franţa şi Anglia împinseseră Uniunea Sovietică, prin încercarea de a „cumpăra” pacea de la Hitler. Stalin avea nevoie de timp pentru a pregăti confruntarea cu Germania nazistă. Timp pentru a-şi reface structura de comandă, decimată în timpul Marilor Epurări, pentru a se înarma cu armament modern, altul decât cel produs după licenţe germane, dar mai ales pentru a îngloba teritoriile ocupate după 1939. În astfel de condiţii, dacă Polonia, Anglia şi Franţa încercaseră să-şi asigure bunăvoinţa lui Hitler prin diverse concesii şi aranjamente diplomatice, de ce URSS ar fi procedat altfel?

„Alegerea” raţională

Atacarea URSS de către Axă avea să reseteze scena politică mondială. Deciziile conferinţei de la Munchen au fost anulate, iar exilul cehoslovac pornea la război având asigurat, atât de la Est, dar şi de la Vest, sprijinul pentru restaurarea ţării în vechile graniţe. Asigurările politicienilor occidentali nu l-au făcut însă pe Beneš să uite Munchenul. La sfârşitul anului 1941, Guvernul cehoslovac din exil, relocat la Londra după începerea războiului sovieto-german, a semnat o convenţie militară cu URSS, prin care Moscova îşi reafirma sprijinul pentru restaurarea graniţelor antebelice ale ţării, convenindu-se şi formarea unui corp de voluntari cehoslovaci, care să lupte alături de armata sovietică. În vara anului 1942, corpul era deja format, iar la conducerea sa a fost numit locotenent-colonelul Ludovic Svoboda, viitorul erou naţional şi preşedinte al Cehoslovaciei comuniste.

Intuind corect că, la finalul conflagraţiei, URSS va fi puterea dominantă în Europa Orientală, liderul cehoslovac a căutat să-i asigure pe sovietici că ţările vecine nu vor mai fi niciodată capete de pod pentru o agresiune împotriva lor. Dacă Occidentului i se păruse acceptabil să-l împace pe Hitler dându-i bucăţi din Europa Orientală, cu atât mai puţin avea să se împotrivească intenţiei aliatului sovietic de a-şi construi un sistem de state vasale, după încheierea războiului. Amara experienţă politică a Cehoslovaciei îl făcea deseori pe Beneš să repete, în discuţiile sale cu politicienii din Europa Orientală, că este preferabil să faci singur, cu puţin timp înainte, ceea ce oricum vei fi forţat să faci, nu peste mult timp. Guvernul cehoslovac în exil a aplicat cu scrupulozitate reţeta. În decembrie 1943, Beneš şi Molotov au semnat tratatul de alianţă, prin care Cehoslovacia postbelică, restaurată în vechile graniţe, avea să fie total anexată politicii sovietice. Conform documentului, politica externă a viitorului stat, armata, industria grea aveau să fie indisolubil legate de cele ale Uniunii Sovietice, Cehoslovacia păstrându-şi în schimb autonomia internă, ceea ce includea regimul politic. Evident, sub pretextul necesităţii unei graniţe comune, sovieticii aveau să ocupe în 1944 Ucraina Transcarpatică, care aparţinuse până în 1938 Cehoslovaciei, dar concesia a fost una acceptabilă, mai ales că procentul maghiarilor din regiune era unul semnificativ, iar cehilor şi slovacilor li s-a dat dreptul să opteze pentru cetăţenia unuia dintre state. Pe lângă autonomie internă, guvernul în exil cehoslovac a primit sprijin pentru constituirea unui stat al cehilor şi slovacilor fără minorităţi. Decretele preşedintelui Beneš, în fapt o colecţie de decizii luate de guvernul din exil între 1940 şi 1945 vizând restaurarea Cehoslovaciei şi denazificarea, urmăreau, printre altele, înlăturarea celor două minorităţi „neloiale”, care în timpul războiului aduseseră atâtea umilinţe cehilor şi slovacilor. Imediat după eliberare, noile autorităţi ale Cehoslovaciei au pus în aplicare decretele, germanilor şi maghiarilor, care colaboraseră cu ocupanţii, fiindu-le retrasă cetăţenia, apoi alungaţi în masă din teritoriile revenite. Marcat de excese şi crime, procesul de simplificare etnică a noului stat cehoslovac a fost susţinut indirect şi de Armata Roşie prezentă în ţară. Omogenizarea etnică a Cehoslovaciei a continuat până la moartea lui Stalin. Totuşi, în 1948, maghiarilor din Cehoslovacia li s-a acordat dreptul la cetăţenie, dacă depuneau în termen de 90 de zile jurământul de fidelitate faţă de Republică. O măsură similară a fost adoptată pentru germani, dar doar în aprilie 1953.

Formula de compromis a preşedintelui Beneš părea să funcţioneze. De fapt, atâta vreme cât sovieticii nu au avut convingerea că cineva încearcă să le fure prada de război, aranjamentul a funcţionat. Avându-i pe comunişti în posturi-cheie, trupe naţionale loiale şi armată de ocupaţie, sovieticii nu aveau cum să fie prea încurcaţi instituţiile moştenite din „vechiul regim” şi de câteva partide necomuniste, care oricum îşi propuneau o politică de vasalitate faţă de Moscova. Modelul a fost aplicat în toate ţările din Europa Orientală, printre care şi România, iar partidele comuniste au primit chiar ordin să confecţioneze rapid „căi naţionale” spre socialism, în care se arăta că experienţa sovietică nu trebuie repetată mecanic. Anul 1947 avea să aducă sfârşitul concubinajului dintre democraţia burgheză şi dominaţia sovietică. Convins că menţinerea aparenţei unei bune relaţii cu Washingtonul nu avea să-i asigure accesul la creditele de pe Wall Street, mai ales după lansarea Planului Marshall, dar mai ales presat de factorul atomic, Stalin a decis să termine abrupt comedia democraţiei. Înfiinţarea Biroului Informaţional al partidelor comuniste, în septembrie 1947, care reunea partidele comuniste din Europa Orientală, dar şi pe acelea din Franţa şi Italia, a fost semnalul pentru începerea ofensivei finale împotriva „rămăşiţelor” burgheze. În România, Regele Mihai I a fost alungat fără prea multe menajamente, iar în februarie 1948, prin intermediul unei lovituri de stat, comuniştii au preluat puterea totală la Praga. Preşedintele Beneš a trăit destul pentru a asista şi la trădarea sovieticilor, moartea lui, în septembrie 1948, eliberându-i pe comuniştii locali de orice reţineri. Aceasta după ce, în martie 1948, la puţin timp după „lovitură”, singurul dintre vechii politicieni care mai rămăsese în guvernul controlat acum de comunişti, ministrul de externe, Jan Masaryk (fiul primului preşedinte), a fost găsit în pijama pe caldarâmul curţii interioare a ministerului. Cehoslovacia avea să se aşeze şi ea cuminte în rândul sateliţilor sovietici.

Spre deosebire de Germania nazistă, care îşi exercita dominaţia în numele superiorităţii rasiale, cea sovietică era exercitată în numele unor idei aparent generoase şi împreună cu o parte importantă a celor subjugaţi. Corecţiile teritoriale aduse Cehoslovaciei postbelice de URSS au fost nesemnificative, iar utilitatea unei graniţe comune, deficienţă atât de des invocată în anii ’30, a fost susţinută de guvernul cehoslovac în exil, pe toată perioada războiului. Comunismul de tip sovietic nu s-a aşezat în Cehoslovacia pe un fundament conflictual, aşa cum s-a întâmplat în cazul Poloniei sau României. În decursul istoriei lor moderne, cehii şi slovacii nu au cunoscut dominaţia imperială rusă, dar s-au convins pe deplin de „binefacerile” misiunii civilizatoare a germanilor şi ungurilor.
Liderul comuniştilor cehoslovaci, Klement Gottwald, stalinist din convingere, dar influenţat îndeajuns de cultura politică cehoslovacă, a căutat să menţină represiunea stalinistă în cote suportabile pentru populaţie şi partid. Procesul lui Rudolf Slánský, în urma căruia fostul secretar-general al PCC, împreună cu alţi 10 lideri de partid, a fost executat în 1952, a fost „concesia” obligatorie pe care Gottwald a făcut-o antisemitismului stalinist pentru a supravieţui. „Cutremurul” produs în 1948 de ieşirea lui Tito de sub controlul lui Stalin a fost prea mare pentru ca undele sale de şoc să nu fie resimţite în toate celelalte capitale comuniste. Pregătindu-se intens de război cu Occidentul, Stalin hotărâse să aplice şi Europei Orientale reţeta sovietică a epurărilor.

După moartea lui Stalin, comunismul cehoslovac, asemenea celorlalte, a intrat într-o logică naţională. Revolta muncitorilor din Plzen, în iunie 1953, pe fondul înrăutăţirii nivelului de trai din ţară, a arătat că lucrurile trebuie schimbate rapid. Moartea lui Gottwald în martie 1953, aproape simultan cu aceea a lui Stalin, a detensionat lucrurile. Puterea a fost preluată de Antonin Novotný, cel care a reuşit, până în 1968, să menţină Cehoslovacia într-o stagnare aproape perfectă. Criza economică de la sfârşitul anilor ’60, prin care a trecut ţara, l-a făcut chiar şi pe Brejnev să se îndoiască de oportunitatea rămânerii credinciosului Novotný la putere. Aceasta cu atât mai mult, cu cât partidul pregătise şi un urmaş, în persoana slovacului Alexander Dubček. Preluarea conducerii PCC de către Dubček, în ianuarie 1968, le-a părut sovieticilor soluţia salvatoare. Confruntat cu recalcitrantul Ceauşescu în Europa, dar mai ales cu varianta chineză a stalinismului, întruchipat de Mao Tze Dong, Brejnev era extrem de interesat să menţină liniştea în curtea interioară a Moscovei. Fiind slovac, în condiţiile în care izbucniseră din nou discuţiile cu privire la felul în care Praga împărţea resursele între cehi şi slovaci, Dubček era persoana ideală. Situaţia generală se detensiona, prin retragerea obtuzului Novotný, iar fraţii slovaci erau satisfăcuţi prin faptul că unul de-al lor conducea acum Federaţia. După câteva luni de discuţii aprinse, însoţite de măsuri generale de relaxare, în aprilie 1968, echipa lui Dubček a lansat „Drumul Cehoslovaciei către socialism”, un program guvernamental menit să instaureze în ţară un socialism liberalizat. Alimentaţi permanent cu informaţii alarmiste de şeful KGB, Iuri Andropov, care susţinea că Cehoslovacia urmează să iasă din Tratatul de la Varşovia şi din CAER, după o serie de întâlniri cu cehoslovacii şi cu ceilalţi lideri comunişti, în august 1968, sovieticii au decis să intervină militar. Operaţiunea de ocupaţie militară a Cehoslovaciei, din 20-21 august 1968, la care sovieticii şi-au asociat sateliţii, a fost executată exemplar din punct de vedere miliar, dar fără entuziasm politic. Decizia de a interveni militar, luată de Brejnev la presiunile constante ale lui Andropov şi ale secretarului-general al Partidului Comunist Ucrainean, Petr Şelest, a fost precedată de două scrisori ale liderilor conservatorilor din PCC, cehul Antonín Kapek şi slovacul Vasiľ Biľak, în care cei doi solicitau sovieticilor „ajutor frăţesc” pentru „salvarea Cehoslovaciei de la contrarevoluţie”. Intervenţia a fost executată cu precizie de bisturiu, rapid şi fără excese de violenţă (numărul total al celor morţi a fost de 137, dintre care 19 slovaci, dar şi 18 soldaţi sovietici), cu precauţie maximă pentru sensibilitatea naţională a cehilor, est-germanii fiind ţinuţi în rezervă la graniţa cu Cehoslovacia, deşi iniţial primiseră ordin să se alăture invaziei. Sovieticii ştiau că armata cehoslovacă nu va riposta, cehii fiind aproape obsedaţi de posibilitatea de a-şi distruge frumoasa capitală, în urma unor confruntări militare. Şi în chestiunile politice, sovieticii au acţionat cu reţinere. Conducerea PCC, în frunte cu Dubček, dar flancat de conservatorul Gustav Husak, în calitate de adjunct al său, a fost adusă la Moscova. Deşi a fost supusă la presiuni şi la ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, delegaţia nu a semnat un document în care intervenţia sovietică să fie calificată ca fiind un fapt pozitiv. Schimbarea de putere la Praga s-a petrecut de abia la Congresul PCC din aprilie 1969, când în locul lui Dubček a fost ales slovacul Gustav Husak, iar condamnarea publică a „Primăverii de la Praga” s-a petrecut doar în decembrie 1970, când CC al PCC a adoptat un document menit să-l înfiereze pe Dubček şi pe apropiaţii săi, numit „Lecţiile crizei din partid şi societate în urma Congresului al XIII-lea al PCC”. În afara „normalizării”, adică reinstaurarea controlului deplin al PCC asupra ţării, rezultatul cel mai consistent al intervenţiei a fost semnarea între Cehoslovacia şi URSS, în octombrie 1968, a unui acord prin care sovieticii primeau dreptul de a menţine „temporar” trupe în Cehoslovacia. În calitate de preşedinte, Gustav Husak a condus Cehoslovacia până în decembrie 1989, iar trupele sovietice au fost retrase din ţară, în urma acordului semnat în februarie 1990, într-un cu totul alt context istoric. Invazia nu a ajutat foarte mult „socialismul real” al lui Brejnev, căci seminţele liberalizării fuseseră deja aruncate. Peste câţiva ani doar, în 1977, Jiří Němec, Václav Benda, Ladislav Hejdánek, Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek, Martin Palouš şi Pavel Kohout, unii dintre ei participanţi la evenimentele Primăverii de la Praga, lansau Carta 77. Revendicându-se de la manifestul omonim, lansat în ianuarie 1977, inspiraţi de ideile socialismului cu „faţă umană”, iniţiatorii aveau să dea startul căderii comunismului în Cehoslovacia. Reacţia violentă a Guvernului la apariţia documentului nu a ajutat foarte mult. Puternica susţinere internaţională şi hotărârea semnatarilor aveau să transforme grupul agregat în jurul documentului într-o organizaţie capabilă să negocieze transferul de putere dinspre PCC către opoziţie, în zilele „Revoluţiei de catifea”, la sfârşitul anului 1989.

Democratizarea Cehoslovaciei, spre deosebire de Polonia, Ungaria sau România, nu avea să se petreacă pe fondul consolidării mesajului antirusesec sau antisovietic din societate. În definitiv, alături de sovietici, cehii şi slovacii erau responsabili, în egală măsură, pentru abuzurile şi atrocităţile comunismului local. La ordinea zilei era modernizarea, nu împărţirea emoţională a responsabilităţilor. Acest lucru nu i-a împiedicat, mai ales pe cehi, să deceleze atent şi constant adevărul de minciuna din comunism şi nici să-i scoată din posturile de comandă pe cei mai odioşi dintre susţinătorii regimului. Spre deosebire de celelalte naţiuni, care au avut trupe sovietice pe teritoriul lor în 1989, cehii au găsit de cuviinţă să protesteze vopsind în roz tancul-monument al eliberatorilor sovietici, încheind astfel cercul urii şi al violenţei.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te