Cehia şi Slovacia, un sfert de secol după. Ce au câştigat, ce au pierdut?


Distribuie articolul

Aparent, o temă secundară într-un noian de teme majore, fierbinţi, ale începutului de an 2018. şi totuşi, povestea cuminte a scindării unei ţări postcomuniste de dimensiuni medii, nu departe şi nu foarte deosebită de noi, şi mai ales a urmărilor ei, la o generaţie distanţă, merită revăzută succint.

La 25 de ani de la ceea ce a fost unanim considerată „o despărţire civilizată”, în inima Europei Centrale, Cehia şi Slovacia îşi urmează, cu bune şi cu rele, vieţile lor paralele, însă sub acoperiŞurile comune ale Uniunii Europene şi NATO. Oamenii de rând privesc cu sentimente estompate de trecerea timpului, amestecate ca percepţii dar la fel de civilizate spre ceea ce a fost atunci.

Regrete? Greu de spus, mai degrabă nu. Cehii şi slovacii îşi acceptă împăcaţi istoria şi sunt mulţumiţi cu ceea ce au realizat pe cont propriu, în ultimul sfert de secol. Ar proceda oare la fel acum, dacă ar putea da timpul înapoi? Răspunsul este, surprinzător, acelaşi ca la prima întrebare: mai degrabă nu. Dar pe plan local nu se insistă asupra acestei întrebări, care oricum nu mai are rost.

Mulţi cred, de o parte şi de cealaltă, că ar fi putut să trăiască şi împreună, tot aşa cum pot trăi, desigur, şi separat. Profesorii pe care îi întâlnim în universităţi spun, de regulă, că despărţirea a fost oarecum pripită şi mai ales a fost rezultatul inabilităţii politice a negociatorilor de a găsi, în primii ani ai tranziţiei postcomuniste, o formulă tehnică de continuare a federaţiei. Nu au Ştiut, sau nu au vrut să „vândă” poporului şi o formulă de a rămâne împreună, liderii politici fiind atunci mult mai tentaţi de separare şi de crearea a două state noi, pline de funcţii şi de oportunităţi pentru cei din partide. Au fost unele clarificări identitare după separare, necesare poate după 45 de ani de comunism, dar la fel de bine oamenii admit că, păstrând Cehoslovacia, ar fi existat unele beneficii ale unei ţări mai mari la nivel european. Nu s-au urât atunci şi nu se urăsc nici acum unii pe alţii.

Să punctăm, aşadar, plusurile şi minusurile „divorţului de catifea”, oficializat pe 1 ianuarie 1993:

  • În primul rând, bine că nu a fost mai rău, căci putea fi, dacă rememorăm, prin comparaţie, dispariţia altor două federaţii comuniste, dezintegrate dramatic la începutul anilor 90. Uniunea Sovietică şi mai ales Iugoslavia nu au avut Şansa unei dezmembrări liniştite, fără ură, aşa cum a avut Cehoslovacia, iar grupurile etnice eliberate de sub dictatură s-au confruntat acolo în războaie mai lungi sau mai scurte, care au devastat sute de mii de familii şi au lăsat răni adânci la nivelul a câtorva generaţii;
  • Recuperarea identitară, inevitabilă după regimuri dictatoriale nivelatoare. Era evident că nu există o identitate culturală cehoslovacă şi că nu existau decât cehi şi slovaci în acea ţară, dornici să-şi afirme identitatea, după ce câteva decenii avuseseră senzaţia că au fost obligaţi să trăiască împreună, deşi erau (oarecum) diferiţi;

Václav Klaus şi Vladimír Mečiar, în Javorin, după semnarea Memorandumului dintre guvernele noilor republici Cehă, respectiv Slovacă, 26 octombrie 1992

  • Tentaţia unui start proaspăt, a unei înnoiri statale care să şteargă, cel puţin aparent, moştenirea Cehoslovaciei comuniste şi să permită construirea de la zero a unor instituţii şi a unor ţări noi, fondate după alte reguli şi valori;
  • Faptul că Cehia era mai dezvoltată economico-social decât Slovacia a întărit sentimentul multor cehi că, după separare, vor trăi mai bine, nemaitrebuind să acopere din resurse proprii deficitele regionale slovace;
  •  La rândul lor, slovacii aveau sentimentul că cehii domină politic şi economic Cehoslovacia şi că s-ar face un act de dreptate dacă ar avea un stat propriu (aici situaţia a fost comparabilă cu sentimentul comunităţilor etnice mai mici ale Iugoslaviei, faţă de dominaţia Serbiei);
  •  Totuşi, sondajele de opinie arătau limpede că separarea nu a fost cerută de jos în sus, de o majoritate a cehilor şi slovacilor, ci a fost mai degrabă un proces politic decis de liderii celor două comunităţi, la Praga şi la Bratislava;
  • Cehia şi Slovacia au avut ulterior şansa aderării la NATO (1999, respectiv 2004) şi la Uniunea Europeană, în primul val al extinderii (2004), ceea ce a dat siguranţă şi oportunităţi de dezvoltare rapidă ambelor state;
  • Superioritatea economică şi industrială a Cehiei s-a păstrat, în linii mari, dar Slovacia a aderat în 2009 la moneda Euro şi a reuşit să recupereze spectaculos în ultimii ani la capitolul nivel de viaţă, astfel încât în acest moment nu există mari frustrări de o parte şi de cealaltă;
  • Astăzi, Cehoslovacia ar fi avut puţin peste 16 milioane de locuitori şi un PIB aproximativ egal cu al Irlandei (al 12-lea din UE 27), în timp ce separarea le-a trimis pe ambele în categoria economiilor europene mici. Ca fapt divers, PIB-ul României va ajunge sau chiar va depăşi anul acesta produsul brut al Cehiei;
  • Cei doi arhitecţi ai divorţului politic, foştii premieri Vladimir Meciar şi Vaclav Klaus s-au întâlnit simbolic în decembrie, la Praga, Şi, în deplin consens, au lăudat încă o dată pasul făcut cu 25 de ani în urmă, spunând că, la vremea respectivă, a fost decizia cea mai înţeleaptă şi mai corectă pe care puteau să o ia, pentru a evita conflictele între cele două comunităţi. Cehul Klaus a admis însă că, surprinzător pentru el, Slovacia s-a descurcat mai bine pe plan economic după separarea de Cehia, iar decalajele între cele două ţări s-au redus considerabil.
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te