„Cerne, Doamne, liniştea uitării / peste nesfârşita suferinţă…”


Distribuie articolul
Imagine din timpul Revolutiei de la Cluj

Imagine din timpul Revolutiei de la Cluj

Când vine vorba de fiul său, Călin, ochii doamnei Maria se înţepenesc şi privirea îi trece dincolo de pereţii camerei. Pare o sfântă dintr-o icoană. Ferestrele sufletului său s-ar lăsa podidite de lacrimi, dar izvoarele acestea de tristeţe şi bucurie au secat de vreo 20 de ani. De atunci n-a mai putut să plângă. I-au secat ochii, aşa cum seacă izvoarele de prea multă dogoare a soarelui. Pe Maria Stoian a mistuit-o dorul după fiul său Călin Nemeş, unul dintre cei care, în 21 decembrie 1989, în centrul Clujului, şi-a dezgolit pieptul în faţa gloanţelor.

La vreo 60 de kilometri mai spre vest de Cluj, în Huedin, tatăl lui Lucian Matiş, Cornel Matiş, îşi aşteaptă capătul zilelor, pentru a putea să fie din nou cu fiul său. Doctorii i-au scos de tot stomacul, din cauza unei boli, dar i-a rămas inima, franjurată şi ea de acelaşi de nedescris dor părintesc.

Călin Nemeş şi Lucian Matiş sunt două simboluri ale episodului Cluj a ceea ce, acum 25 de ani, a însemnat revoluţia din decembrie 1989, atunci când, cel puţin formal, România a scăpat de dictatură şi de comunism. Alături de alţi clujeni, Călin şi Lucian s-au aşezat în faţa gloanţelor. Lucian Matiş a murit pe 21 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii, împuşcat, aşa cum tot atunci au mai murit alţi 11 clujeni, în timp ce alţi vreo 30 au fost răniţi. În total, spun cifrele oficiale, episodul de la Cluj al revoluţiei a însemnat 29 de morţi şi 58 de răniţi. Călin Nemeş a scăpat atunci de glonţul care i-a traversat trupul, dar n-a mai putut duce poverile care i-au fost date de soartă şi şi-a pus capăt zilelor în iulie 1993. Probabil şi pentru a ajunge mai repede, din nou, alături de bunul său prieten, Lucian Matiş.

La 77 de ani, Maria Stoian aşteaptă să-şi încheie socotelile cu viaţa şi să ajungă, acolo sus, lângă fiul său Călin. Spune cu seninătate asta, de faţă cu fiul său Dan Stoian, fratele vitreg al lui Călin. Mâinile cu care îl ţinea la sân pe Călin îi tremură acum pe câte o fotografie, un manuscris, o diplomă, o felicitare de Paşti primită de la preşedintele Emil Constantinescu, un autograf de la Şeicaru şi unul de la Hruşcă, o carte de poezii (Miraza, de Remus Damian) găsită pe mormântul lui Lucian în prima iarnă de după moarte, o amintire –care o fi ea – rămasă de la fiul său care s-a prăpădit. Răscoleşte printre lucruri de demult, ca şi cum ar vrea să refacă din mii de cioburi un pahar spart, din frânturi de amintiri – o viaţă de om. „Nu-l mai pomeneşte nimeni, n-a mai venit nimeni-nimeni în veci pe aici. Acesta e albumul lui Călin de când era mic. Eu am 77 de ani, dar am o mie şi una de probleme, cinci operaţii mari, dar nu contează, aştept să mă duc la el. Aici are o casetă cu Călin, file din poveste. Aici are un disc sau cum îi zice, unde recită”.

În mod normal, doamna Maria ar trebui să izbucnească în lacrimi. Dar, da, nu mai poate să plângă. „Călin era ceva deosebit. Eu cel puţin îmi dau seama că nu am mai întâlnit ca el. Toată lumea îl simpatiza, pe toată lumea iubea, nu duşmănea pe nimeni. Asta era interesant. Şi mulţi profitau de el. Era un luptător care voia să schimbe lumea. Şi a schimbat-o, dar n-a mai apucat s-o trăiască. Mă doare sufletul cât voi trăi. Aici undeva este o rană. Dorul îl port pentru el, mai mult în negru umblu. Nu se şterge aşa ceva, nu pot să  uit. Atunci, un an de zile, zi de zi, am fost la mormânt. Şi plângeam. Şi de atunci nu mai pot să plâng. E ceva ciudat, nu mai pot să plâng. Port durerea aici”, şi-şi îndreaptă spre piept degetele răşchirate. „Au fost ani, vreo 4, când n-m putut să văd fotografia lui Călin. Nu puteam, mă durea prea rău. Pe urmă, încet-încet am adunat de toate. Vă daţi seama, copilul meu”…

Printre lucrurile rămase se numără și albumul lui Călin de când era mic

Printre lucrurile rămase se numără și albumul lui Călin de când era mic

Printre lucrurile rămase e şi un caiet cu lecţii de când Călin era student la Teatru. „Îi plăcea scena. Trăia pentru scenă de mic. Era Cenacul Flacăra, nu pierdea niciun spectacol şi apoi a fost şi pe scenă cu ei. A fost în turneu cu ei. Aşa era sufletul lui. În Cluj era prezentator la cele mai multe evenimente culturale. Avea şi momente poetice, era bine cunoscut înainte de revoluţie”.

De atunci, de dinainte de revoluţie, din 1989, sunt şi cele două autografe ale cunoscuţilor folkişti: „Pentru o mamă iubită prin binecuvântarea pe care o poartă, de mamă sfântă, o rugă pentru sănătatea ei şi pentru argintul din părul ei” (Ştefan Hruşcă); „Mamei lui Călin Nemeş adânc respect, gânduri dragi, mult soare şi multă sănătate” (Vasile Şeicaru).

Apoi a venit sfârşitul de an 1989, luna decembrie, ziua 21. A trecut un sfert de veac. „La revoluţie eu eram acasă şi el a mers la teatru, că avea repetiţii, se pregătea nu ştiu ce scenă şi el era figurant. Era student atunci. Călin a urmărit de la început ce s-a întâmplat în Timişoara şi venea seara şi îmi spunea că în Timişoara se trage în oameni. Era disperat, parcă îl vedeai cum îl doare sufletul. Avea mulţi prieteni peste tot, că mergea cu spectacolele în toată ţara. El a auzit la teatru că se trage în centrul Clujului şi a pornit cu prietenii lui. A mers şi Lucian. Călin s-a oprit în centru, s-a urcat pe o Dacie şi a început să cânte Deşteaptă-te române. Plutonul era aranjat la Continental. Era plutonul lui Carp Dando cu armele pregătite şi Călin s-a apropiat de ei cu hainele ridicate, cu pieptul gol. El s-a dus la Carp Dando să-i prindă pistolul să nu tragă şi atunci l-a rănit pe Călin. El a fost primul rănit. Apoi a început să tragă şi plutonul şi au fost morţi. Lucian era cu el şi atunci l-au împuşcat. El săracul n-a avut şanse, l-au împuşcat în cap, parcă”.

Pe jos sunt morții și răniții. Piața Libertății Cluj-Napoca din 21 decembrie 1989

Pe jos sunt morții și răniții. Piața Libertății Cluj-Napoca din 21 decembrie 1989

A trecut revoluţia, au trecut şi anii, dar nu şi problemele lui Călin. „Îmi spunea: mamă, într-o zi o să auziţi că m-a lovit o maşină şi am murit sau cine ştie ce mi se întâmplă şi n-o să fie nimeni vinovat. Primea telefoane de ameninţare, comuniştii nu stăteau în loc şi nu puteau uita. Îl ţineau într-o teroare permanentă”, povesteşte Maria Stoian. Dar au fost şi problemele personale şi toate nemulţumirile adunate în sufletul său sensibil. Aşa a venit sfârşitul, în iulie 1993. Ce n-au reuşit gloaneţele a reuşit singur Călin, ajutat de un ştreang. Fratele său, Dan, îşi aminteşte: „Paul Cheptea, vărul lui, m-a chemat afară şi mi-a zis că trebuie să merg cu el, că a murit Călin. M-am şocat. Stătea în Andrei Mureşanu şi acolo era Ghiţă, tatăl lui bun, şi Călin era în pod, spânzurat. Era pe la amiază. Cred că au fost chestii cumulate, m-am tot gândit şi mă gândesc în continuare. Au fost şi probleme familiale şi cumulat cu toate chestiile adunate în timp, cu revoluţia, cu Lucian, cu rezultatul revoluţiei, care nu l-a satisfăcut deloc, că tot zicea că au murit degeaba oamenii aceia, că tot ăştia-s la putere, că nu s-a schimbat nimic. A fost stresul, ameninţările. Era o fire foarte sensibilă, era boem. Toate l-au afectat şi l-au determinat să facă ce a făcut. Patricia, fiica lui, avea vreo 4 ani”.

Dar momentul 8 iulie 1993, când şi-a pus capăt zilelor, fusese parcă anunţat în scrierile sale. Una dintre ele este datată 5 noiembrie 1992:

Eu sunt de vină că sunt viu / Eu sunt de vină că Lucian Matiş a murit / Eu sunt de vină că soţia mea s-a îndrăgostit de un alt bărbat / (…) Eu sunt de vină că fetiţa mea va fi orfană de tată / (…) Eu sunt de vină că de câteva luni încoace telefonul sună de câteva ori pe zi şi mi se închide când ridic receptorul/ Eu sunt de vină că sunt prea laş să îndur toate acestea / Eu sunt de vină că n-am murit la timp / (…) Vinovăţia mea este atât de mare, încât am fost condamnat la moarte / La cea mai ruşinoasă moarte, sinuciderea/ Vinovăţia mea e atât de mare încât am fost condamnat să mă chinui şi după ce nu voi mai fi (…).

***

Alte suflete care nu-şi găsesc liniştea sunt în familia lui Lucian Matiş, prietenul cel bun al lui Călin. Prieteni care au şi locuit împreună o vreme, pe Moţilor, prieteni care îşi împărţeau şi mâncarea, şi banii, şi visurile.

Tatăl lui Lucian, Cornel, îşi trăieşte zbuciumul într-un apartament din Huedin. În inima sa se bat continuu, nevăzute, iubirea pentru fiul său Lucian şi ura pentru cei care l-au împuşcat mortal, în 21 decembrie 1989. E un bărbat la 77 de ani, dar nici vârsta şi nici faptul că a rămas fără stomac nu l-au făcut să-şi piardă energia. Poate că, bărbat fiind, n-ar fi vrut să-şi arate slăbiciunea, dar energiile care ţâşnesc din sufletul său sfâşiat sunt mai puternice decât voinţa-i şi involuntar îl năpădesc lacrimile. Pune toate armele jos şi-şi dezveleşte sufletul: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, cum 20 de ani am plâns zi de zi. Nu numai pentru Lucian, care e sufletul meu, şi corespondez cu el şi mă îndeamnă, aşa… A spus cu o lună înainte de a muri, era martor profesorul Dascălu, noaptea, ne întorceam de la atelier şi zicea: tată, unul dintre noi o să murim. Era cu o lună şi jumătate înainte de evenimentele din 89. A zis: unul dintre noi va muri şi cel care rămâne va avea de suferit. 20 de ani am plâns. Nu-l uit, e copilul meu, acolo unde este, dar nici comuniştii să transforme această ţară într-o arenă de sălbatici şi de o mafie enormă! Am rămas fără stomac. 16 ani de zile am fost în proces la Curtea Supremă. În cele din urmă, stresul m-a dus să n-am stomac în mine. Nu mă plâng. Esofagul meu este legat cu intestinele şi trăiesc şi cred că voi trăi. Să-mi ajute Dumnezeu să văd că ideile şi principiile lui Coposu şi Raţiu s-ar îndeplini în această ţară, în România pe care o iubesc. Aş vrea…, că am 8 nepoţi şi 6 strănepoţi, la vârsta mea de 77 de ani. Măcar ei să prindă o viaţă bună”.

Tatăl lui Lucian, Corenl, își trăiește zbuciumul într-un apartament din Huedin

Tatăl lui Lucian, Cornel, își trăiește zbuciumul într-un apartament din Huedin

Printre lacrimi rememorează momentele acelea din 21-22 decembrie 1989. Atunci când un glonţ l-a luat pe fiul său: „În 21 decembrie eram la şcoală înainte de masă, eram profesor aici în Huedin, şi peste serviciu lucram tâmplărie. Aparatul de radio ne informa, Europa Liberă era mijlocul de informare a noastră. Am auzit de evenimente şi am fugit la gară. Toţi care au coborât din trenul care venea de la Cluj erau crispaţi: în Cluj s-a tras. Atunci am realizat discuţia pe care am avut-o cu Lucian cu o zi înainte şi care a spus că Timişoara e aşa, că ieşim şi noi. I-am spus că în Timişoara sunt morţi. Mi-am închis atelierul de tâmplărie şi cu un coleg mi-am dus fata şi soţia la Bologa şi am plecat la Cluj”.

Bătrânul tată plânge şi abia mai poate vorbi de durere: „Mi-ai găsit copilul în morgă, în noaptea de 21 spre 22. În 22 dimineaţa am ieşit, am participat la miting cu Doina Cornea. Jos Dictatorul! Jos comunismul!”.

Reia cumplitul episod, de această dată secvenţă cu secvenţă, cu încetinitorul, ca într-o reluare: „Ajung noaptea în Cluj. Mă duc acasă la Lucian, pe str Pata, acum Titulescu. Uşa închisă, că soţia lui era la Sângeorz. Deci, Lucian nu este. Vizavi locuia un coleg de-al lui, tot absolvent de Arte Plastice. Sun la ei. Se făcuse deja spre ziuă şi apare un grup care urcă la ei şi am auzit de la ei… Nu mai pot să vorbesc. Comuniştii, nu-i iert niciodată! Atunci am realizat că-i mort. Unde să mergi? Mi-am strâns inima. Zic: trebuie să fac faţă – Lucian este mort”.

Într-un nefiresc al lucrurilor, acum aşteaptă şi el, tatăl, să-şi urmeze, acolo unde este, fiul. Înainte însă, pune în ordine amintirile, lucrurile care au rămas după Lucian, pentru fiul acestuia, Horaţiu, pentru nepoţi şi strănepoţi, pentru cei care vor vrea să ştie, să-şi aducă aminte: „Vai, 20 de ani am plâns. 20 de ani, zi de zi. Dar aveam şi ore şi de multe ori mă trezeam că plâng în timpul orei, se uitau elevii la mine. Să-l odihnească Dumnezeu acolo! Aştept să mă duc eu acolo. El a lăsat ceva pentru noi şi nu trebuie să ne batem joc, nici de el, nici de ceilalţi. Dragii mei, nu uitaţi, trecerea de la o dictatură spre o democraţie aduce jertfe. Să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit! Eu mă şi cam pregătesc de plecare din lumea asta şi atunci mi le cam pun aici în ordine, copiii, nepoţii să poată să le vadă”.

Zbuciumul din sufletul său de tată îl fac să treacă uşor de la o stare la alta. De la iubirea pentru Lucian, la ura faţă de cei care l-au ucis. Ar putea să-i ierte pe cei care i-au omorât fiul? Cornel Matiş e un om foarte credincios şi ezită să dea un răspuns imediat. „Aşa spune Cartea Sfântă şi Învăţătura Sfântă, creştinească, să iertăm. Dar… Eu încă mai meditez, mai meditez… Nu pot da un răspuns… Aş vrea ca Dumnezeu să-mi dea putere…”. Tace prelung. Îşi trece mâinile ca o cortină peste faţă, clipeşte rar, îşi lasă capul în piept a smerenie. Dar un resort nevăzut îi aruncă brusc mâinile în aer, cu arătătorul îndreptat ameninţător spre cer:

Nu-i pot ierta! Încalc Cartea Sfântă, dar nu pot!

Nota redacției: Titlul articolului este un fragment din poezia „Rugă” de Corneliu Coposu

Distribuie articolul
  1. Daniel Verő says:

    Am citit articolul lui Marius Avram si mi s-au pornit din nou amintirile despre acele zile si mai ales despre ziua cu pricina caci si eu am fost acolo dar printe sutele de gura casca si am scapat ca prin minune caci am avut norocul sa realizez ca acolo unde stau eu si colegul meu de serviciu coltul cu str.Napoca la fosta GFR de tichete, nu aveam nici o acoperire daca se intimpla ceva. Numai dupa citeva moment cind am ajuns la primul copac de linga / in fata casei Labos sa dezlantuit iadul. Cind am vizitat Clujul in vara fiul meu ma rugat sa ii traduc ce scrie pe placheta asezata pe jos intre figurile abstracte reprezetind eroi cazuti pe 21 dar n-am reusit caci de ficare data cind incercam sa traduc textul,gitul mi-se sugruma si numai hirit iesea pe gura mea si lacrimi in ochi asa ca sotia mea observind situatia la indepartat pe Kristóf de la locul respectiv ca eu sa pot sa pling in mine linistit. 🙁

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te