„Astăzi nu te mai poţi gândi la ce laşi tu moştenire ca artist”

Interviu cu Ciprian Mureşan, invitat al Bienalei de Artă de la Veneţia 2017


Este unul dintre reprezentanţii României la a 57-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia ( La Biennale di Venezia, 13 mai – 26 noiembrie) şi recent laureat al „Premiului pentru Desen Contemporan” oferit de Fondation d’art contemporain Daniel et Florence Guerlain.

Lucrările artistului Ciprian Mureşan au fost expuse în toată lumea, inclusiv la Centre Pompidou (Paris), Renaissance Society (Chicago) sau la New Museum (New York), precum şi în cadrul Bienalei de la Sydney. În lucrările sale (desene, filme de animaţie, fotografii, precum şi sculpturi şi montaje video), artistul evocă realităţile României de azi, raportul ambivalent al istoriei recente, sfârşitul comunismului, fascinaţia pentru Occident, pierderea tradiţiilor locale, un punct comun al operelor sale fiind inspiraţia oferită de schimbările fundamentale prin care au trecut şi trec societăţile din Europa de Est.

În 2015 Ciprian Mureşan a prezentat la Paris diferite aspecte ale creaţiilor sale, dar şi lucrarea video „I’m protesting against myself (2011)”, un personaj, aflat într-o pubelă, enumerând toate motivele pe care le găseşte pentru a se învinovăţi şi „Dog Luv” după textul Savaniei Stănescu, un mic ghid istoric al Răului, narat de nişte marionete-câini. Această bandă video a fost prezentată la Bienala de la Veneţia în 2009, la cea de 53-a ediţie şi a fost achiziţionată de Centrul Pompidou. În ceea ce priveşte participarea la Bienala de Artă din acest an, artistul va avea 11 desene şi o sculptură din 2012. Pentru actuala ediţie nu a propus nimic nou, spune el, alegerea lucrărilor fiind lăsată la mâna curatoarei Christine Macel. În discuţia pe care a avut-o cu revista SINTEZA, Ciprian Mureşan a explicat de ce raportarea la istoria artei este astăzi „ciudată” şi de ce educaţia culturală nu trebuie făcută neapărat în şcoli. Chiar dacă pare absurd, spune Ciprian Mureşan, poţi să fii mult mai uşor artist independent în România, decât în alte ţări din Europa sau din lume, la fel cum, în acelaşi timp, în România poţi să nu ai nicio interacţiune cu instituţiile de artă contemporană pentru simplul motiv că… nu prea există.

 

„Acum totul este serios, toată lumea este în competiţie. Mihai Pop (cofondator al Galeriei Plan B, n.r.) îmi spunea că e păcat că nu mai există farse în lumea artei. Toată lumea este foarte serioasă şi face lucrurile atât de profesional. Îmi amintesc că în anii 90 găseai catalogul lui Kippenberger şi, la sfârşit, în locul pozei lui era portretul lui Immendorf, bun prieten de-al său. Lucrurile ar trebui sa fie mai relaxate”, Ciprian Mureşan

 

 

Ciprian Mureşan (născut în Dej, 1977) a urmat sculptura la Academia de Arte din Cluj-Napoca, iar în prezent este redactor al revistei IDEA artă + societate, Cluj-Napoca. În anul 2014, Ciprian Mureşan a fost profesor-invitat la Hochschule für Bildende Künste Braunschweig în cadrul catedrei de desen experimental. Lucrările artistului clujean pot fi văzute în colecţii publice expuse peste tot în lume, inclusiv la Centrul Georges Pompidou din Paris, la Ludwig Museum, Budapesta, la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco sau la Tate Gallery din Londra. Expoziţii personale (selecţie): Wilkinson Gallery, London, UK (2015); Your Survival is Guaranteed by Treaty, The Ludwig Museum, Budapesta (2015); The Suicide Series, Galeria Plan B, Berlin (2014); Recycled Playground, Contemporary Art Gallery, Vancouver (2013), Tate Modern, Londra (2012, cu Anna Molska). Ciprian Mureşan, a fost invitat recent să participe la ediţia cu numărul 57 a Bienalei de Artă de la Veneţia-Viva Arte Viva (13 mai-26 noiembrie 2017), curatoriată de Christine Macel. Totodată, Ciprian Mureşan a fost distins în luna martie 2017 cu Premiul pentru Desen oferit de Fondation d’art contemporain Daniel et Florence Guerlain. Artistul român a participat de curând şi la prima ediţie a Trienalei de Artă din Kathmandu, Nepal.

 

SINTEZA: Eşti un artist pe care nu îl putem asocia cu o singură formă de expresie artistică. Totuşi, în acest moment, care este mediul potrivit ideilor tale?

Ciprian Mureşan: Când am început să lucrez constant, nu conta foarte mult mediul. De fapt, nici acum nu contează. Dacă am o idee potrivită unui mediu anume, o exprim în acel mediu. Cum a fost de exemplu experienţa cu teatrul de păpuşi, din 2009, cu „Dog Luv”, după textul Savianei Stănescu şi cu „I’m protesting” din 2012, în colaborare cu Gianina Cărbunariu, când am ales să filmăm reprezentaţiile pentru că ar fi fost foarte complicat şi foarte scump să mergem cu actori live acolo unde eram invitaţi. Dacă eşti invitat în străinătate, este greu să organizezi teatru într-un muzeu, deoarece toată logistica ar costa enorm, iar bugetele de producţie în arta contemporană sunt mult mai mici comparativ cu cinema sau teatru. Expunând aceste piese de teatru, filmate nu înseamnă că sunt un artist video. Tot timpul am învăţat să folosesc mediul cel mai potrivit pentru ideea exprimată. De aceea pot să spun că nu am făcut instalaţii video din punct de vedere estetic, sau fotografii, sculptură, fără un anumit sens, diferit de cel estetic.

În 2015, când am avut posibilitatea să expun un teatru live, am făcut-o, la Parcours Artbasel, la Fabrica de pensule, la Salonul de proiecte, expunând şi varianta filmată la Galeria Arsenal în Bialystok.

Expoziţia lui Ciprian Mureşan poate fi vizitată până în data de 26 noiembrie 2017, în Pavilionul Central din Giardini della Biennale
(Pavilion of Artists and Books)

Spuneai cândva că ai desenul în sânge deşi la începutul carierei ai explorat mai mult fotografia şi video-ul.

Spuneam asta probabil pentru că am studiat de mic desenul prin şcoli. Procesul artistic, în general, porneşte cu desenul, cu schiţele pregătitoare, desenul e primul pas, aşa că studiul desenului începe devreme în învăţământul de artă. În anii ’90 tendinţa era de a scăpa de tehnicile şi genurile aşa-zise tradiţionale, astfel încât new media şi fotografia au devenit la modă. Normal că în direcţia vântului am încercat şi eu să merg, dar pe mine m-a interesat de la început confuzia dată de diferenţa de valori între est şi vest la momentul acela, şi aşa am lucrat cu fotografie, video, instalaţie. Pentru că la sfârşitul anilor 80, cei din generaţia mea aveau cam toţi aceleaşi cataloage de artă Piero della Francesca, Botticelli  de la editura Meridiane, în 2010 am încercat la un moment dat să revin la desen începând să copiez aceste monografii, interesat fiind mai mult de proces decât de rezultat. Aş putea zice chiar că activitatea de a desena e terapeutică pentru mine. Am legat apoi cărţile copiate ca obiecte unice, desenate în creion iar mai apoi am copiat toate imaginile dintr-o carte pe aceeaşi foaie de hârtie, creând o serie vastă cu aceste lucrări. Cărţile le iau aleatoriu din biblioteca mea şi sunt de obicei monografii de artişti.

Ce crezi că stă la baza educaţiei artistice din România astăzi? Ce a stat la baza educaţiei artistice pe care ai primit-o tu?

După 1990, aşa cum am perceput eu, educaţia şi scena de artă în România erau paralele, pe de o parte la Cluj şcoala se baza pe genurile tradiţionale pe de altă parte în Bucureşti şi datorită Centrului Soros pentru Arta Contemporană erau, cum am mai spus, tendinţe spre new media, fotografie, instalaţie , video. Era destul de derutant. Chiar daca în anii 60-70 am avut parte de experimente bune în artă, de exemplu pe Ana Lupaş, Ion Grigorescu, în anii 80 prin Antik Sandor, după revoluţie poate şi după schimbarea garniturii de profesori, standardul scăzând evident, şcoala era un pic retrogradă, exista un fel de anacronism, cel puţin aşa l-am simţit eu. Bineînţeles după 2004-2005 acest anacronism a dispărut.

Fiind student intre 1995 şi 2000, programa la Istoria artei era de la Antichitate până la Expresionism, în primii patru ani, iar când să avansăm spre contemporaneitate în anul V începeam de la zero cu arta românească medievală, ratând ce e mai important, astfel că, ironic, nu învăţam despre Brâncuşi în facultate. Apoi, când am dat la Master, am dat din artă contemporană. Deci, repet, eram un pic derutat. După Facultate, am predat un pic la Liceu, iar orele de desen şi educaţie plastică erau luate lejer ca o chestie deloc necesară, o tâmpenie care persistă şi azi. Astfel, nu e de mirare că la MNAC nu vei sta la o coadă de trei ore duminică la intrare, ca la Centrul Pompidou. La noi publicul nu e format.

Pe lângă lucrările lui Ciprian Mureşan, România va fi reprezentată la Bienala de Artă de proiectul „Geta Brătescu – Apariţii”, prezentat în ambele spaţii expoziţionale deţinute de România la Veneţia: Pavilionul României din Giardini della Biennale şi Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică.

Care ar trebui să fie astăzi relaţia artiştilor cu instituţiile de artă? Cum ar trebui să arate o astfel de relaţie în ziua de astăzi?

E absurd să vorbim în România despre o relaţie între artist şi instituţie, pentru că nu prea sunt multe instituţii de stat care să se ocupe cu artă contemporană. Bineînţeles, e destul de complicat şi în străinătate, concurenţa fiind mare. Generaţia noastră când a vrut să expună şi-a creat platforma de expunere. În Cluj am expus la Casa Tranzit în 1999, acum la Fabrica de Pensule, în 2012 am fost invitat la Muzeul de Artă, dar nu e un muzeu dedicat artei contemporane. Arthur Danto în problematizarea operei de artă, ce e ea, cine decide ce e opera de artă, aduce in discuţie şi importanţa instituţiilor, care certifică. Nu ne putem compara nici cu Ungaria din punct de vedere instituţional. Instituţiile de artă, şcolile, criticii de artă, toate acestea construiesc o scenă, chiar dacă pare banal. Instituţiile, de obicei, sprijină artiştii prin onorarii de expunere, dar în România nu este obişnuit ca artiştii să primească onorarii de expunere în instituţii de stat. Sunt mici excepţii, dar e rar.

Ce ar însemna normalitatea în acest caz?

Când am fost profesor-invitat la Hochschule für Bildende Künste Braunschweig în cadrul catedrei de desen experimental am întâlnit un profesor de teoria artei care avea întâlniri individuale cu studenţii şi admiram asta foarte mult, el „cobora” cumva din clasa lui în atelierele lor să vadă ce fac. Eu am avut profesori buni de teoria artei dar nu coborau la  ateliere. Erau chestii paralele deşi nu ar fi trebuit să fie. Nu ştiu dacă era în programă, dar acest profesor din Braunschweig îi ghida pe studenţi şi din punct de vedere teoretic, îi ştia pe toţi studenţii pe nume şi în fiecare săptămână invita un artist pentru a susţine prezentări studenţilor. O altă mare diferenţă este că în România puţini dintre artiştii cunoscuţi, ca Geta Brătescu, Ion Grigorescu, sau Dan Perjovschi se implică în învăţământul de stat. La Braunschweig, Universitatea are în istoria ei nume de artişti mari, Marina Abramović, Christoph Schliegensief, care au predat acolo.

Tema ediţiei a 57-a a Expoziţiei Internaţionale de Artă – la Biennale di Venezia va fi „Viva Arte Viva” şi a fost lansată de curatorul Christine Macel (şef curator al Centrului Pompidou din Paris) cu scopul de a reflecta capacitatea artei ca loc de refugiu destinat libertăţii şi expresiei personale.

În România, spaţiile dedicate artei contemporane finanţate de stat lipsesc, din păcate.

Dar totuşi în România datorită existenţei unor terenuri disponibile, poţi să construieşti o instituţie de la zero, dacă vrei, şi asta îţi dă o motivaţie în plus, e vorba bineînţeles de platforme ca revista IDEA artă+societate, ca Fabrica de Pensule, ca Salonul de proiecte, mai demult Bienala Periferic şi alte multe lucruri începute de la zero şi devenite vizibile pentru că erau unice. În Germania sau în alte locuri depinzi de câteva instituţii. Nu am simţit acolo însă prea mare libertate, poate doar avantajul de a aplica la rezidenţe, la burse. Aici, dacă vrei să fii independent poţi, aşa prin absurd, e viaţa mai ieftină, nu trebuie să faci multe compromisuri ca să trăieşti. Te descurci cumva. Aici putem să facem şi o comparaţie între Cluj şi Bucureşti, în Cluj nu există neapărat riscul de a te angaja în alte domenii, publicitate de exemplu, ci poţi sa îţi vezi de viaţa ta de artist. Deşi, nu ştiu cât va mai dura asta.

„E absurd să vorbim în România despre o relaţie între artist şi instituţie, pentru că nu prea sunt multe instituţii de stat care să se ocupe cu artă contemporană”, Ciprian Mureşan

Ce înseamnă pentru tine o nouă participare la Bienala de Artă de la Veneţia?

În 2009, când am participat în Pavilionul Romanesc, mi se părea că Bienala este un fel de Eurovision unde fiecare ţară organizează un concurs şi îşi trimite câştigătorul. După această participare nu am simţit neapărat o schimbare majoră, am fost uimit de prezenţa publicului foarte numeros. E important să ai asemenea vizibilitate. Până la urmă, devine interesant să vezi şi ce artişti şi lucrări aleg ţări precum Egiptul de exemplu, care încă insistă pe genuri tradiţionale, sau Germania, Franţa şi Statele Unite, care îşi umflă muşchii de fiecare dată.

Anul acesta, la Veneţia, nu am propus eu nimic nou, curatoarea Christine Macel ştia lucrările mele şi a fost interesată de practica mea de copiere a cărţilor, ceea ce se potrivea pentru ideea ei curatorială într-un anumit segment. Nu a ales artistul, ci lucrările. Voi expune o serie de 11 desene şi o sculptură mai veche din 2012, o carte după Masaccio copiată de mână în creion şi pe care am expus-o prima dată la Londra. Am împrumutat de la Tate Modern maşina de tăiat hârtie şi am tăiat-o tăiţei, expunând-o într-un coş de gunoi, intenţia mea fiind că cine o va achiziţiona va trebui să o recompună lipind-o cu bandă scotch, depunând acelaşi efort de lucru pe care l-am depus eu când am copiat-o iniţial. Ironia e că în forma asta nu s-a vândut, bineînţeles. La Ludwig Múzeum din Budapesta am avut probleme, chiar în ultima zi a instalaţiei când o femeie de serviciu a golit coşul, crezând ca e unul autentic şi am recuperat lucrarea mai apoi din gunoi. Încă am emoţii din această privinţă şi la Veneţia.

Care este diferenţa majoră între a face artă politic şi a face artă politică?Cum repoziţionezi tu politicul în cadrul esteticului?

Eu nu cred că ar trebui să facem o diferenţă. Am mai fost întrebat dacă artiştii trebuie să fie activişti. Eu cred că toată lumea ar trebui să aibă o conştiinţă civică, activistă. Sunt artişti mari care nu fac artă considerată politică dar sunt foarte angajaţi ei înşişi. Un artist nu trebuie neapărat să ilustreze sau să ducă un mesaj direct prin arta lui. Repet, eu consider că orice cetăţean trebuie să se implice politic. Şi invers, nu oricine e implicat politic, înseamnă că e mare artist.

Te-ai gândit vreodată la moştenirea pe care o vei lăsa în istoria artei?

Acum e cu totul altă paradigmă. În loc de 100 de artişti pe metru pătrat sunt 20.000 şi nu poţi să te gândeşti ce laşi tu moştenire. Raportarea la istoria artei este ciudată. Trebuie să mănânci, să creşti copii, să trăieşti. Oricum eu fac doar ceea ce îmi place.

Foto: arhivă personală Ciprian Mureșan

Expoziţia personală „All Images From a Book…” a artistului Ciprian Mureşan, prezentată pe toată durata lunii aprilie şi începutul lunii mai de galeria americană David Nolan, a fost menţionată recent de publicaţia The New York Times într-un articol în care sunt trecute în revistă zece galerii de artă care merită vizitate în cartierul newyorkez Chelsea, respectiv expoziţiile pe care le găzduiesc. Ciprian Mureşan se află la a doua expoziţie personală în colaborare cu galeria David Nolan.

Despre expoziţia lui Ciprian Mureşan, The New York Times scrie: „Galeria David Nolan găzduieşte o expoziţie intrigantă intitulată All Images From a Book…” de Ciprian Mureşan, unul dintre artiştii proeminenţi din Cluj, România, – o nouă capitală europeană atipică a artei care a dat lumii şi alţi „eroi” precum pictorul Adrian Ghenie sau artistul video Mircea Cantor. Ciprian Mureşan, care va participa începând cu această lună la Bienala de la Veneţia, creează desene alegorice de tip „palimpsest” prin a copia fiecare imagine dintr-o carte cu picturi de Holbein (este vorba de imagini dintr-o monografie despre portretistul de secol XVI, Hans Holbein cel Tânăr, n.r.), sau dintr-un număr al revistei Artforum, realizând astfel ţesături dense de imagini şi informaţii. Dar un exemplu mult mai bun şi inventiv al creaţiei prin tehnica duplicări este o sculptură din răşină turnată, cu forme care se inspiră din busturile şi statuile Muzeului de Artă din Cluj, întinsă pe podeaua galeriei, ca o victimă a istoriei”, scrie The New York Times în articolul intitulat „10 Galleries to Visit Now in Chelsea-10 Galerii pe care să le vizitezi acum în Chelsea”.

Având ca punct de referinţă importante figuri istorice din lumea artei, precum Holbein (sau în alt caz Lucas Cranach), Mureşan oferă o paradigmă universală a istoriei artei canonice din Vest. Într-o altă serie de desene, artistul „distilează” imagini din mai multe numere ale unor reviste de artă apărute în decembrie 2016. Schimbându-şi sursa, artistul inversează perspectiva supra modului în care se raportează la artă. Optând pentru reviste de artă – care tratează în primul rând noutăţile din lumea artei, precum şi articole critice, însoţite de reclame – Mureşan face o realiniere a discuţiei privind modul în care arta este receptată şi modul în care arta (îndeosebi arta recentă) este legată inexplicabil de o reţea complexă de instituţii şi personaje cheie.

 

 

  1. Iancu Avram says:

    Felicitari, Cipri!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te