Clasa de mijloc românească de la „Uniţi salvăm” la „DNA să vină să vă ia”

În douăzeci şi şapte de ani de aşa zisă „tranziţie”, schimbările sociale, economice şi culturale au fost masive


Text de Călin Cotoi

Sunt mai multe tendinţe şi discursuri ce se articulează în acestă ultimă manifestare a protestului anticorupţie şi, în mare măsură, anti-PSD. E un soi de fenomen social total, încă în desfăşurare, sau oricum, ale cărui efecte sunt încă neclare, în desfăşurare. De aceea trebuie să strângem mai multe fire, aparent disparate şi îndepărtate, ca să începem să înţelegem ce se întâmplă

Victoria electorală clară a PSD la ultimele alegeri a fost urmată de un val de demonstraţii masive, în mare măsură spontane, ce au strâns sute de mii de oameni, zeci de zile, protestând împotriva unui partid şi a unor oameni aparent validaţi electoral şi legitimi politic. Mii de oameni au participat apoi la un contra-protest, în mare măsură ne-spontan. Parcă orice victorie electorală semnificativă a PSD – principalul partid de stânga – e urmată de o reacţie, la fel de semnificativă, în stradă, dinspre ceva ce putem numi, în lipsă de un termen mai bun, societatea civilă. De aici pare să reiasă, cu simplitate şi claritate, un argument binar, chiar dihotomic: o victorie electorală de stânga e urmată de manifestaţii de dreapta sau varianta mai social-sofisticată: există două Românii.
Nu vreau să neg, în cele de mai jos, existenţa mai multor Românii – dar nu neapărat două – sau existenţa unui balans stânga-dreapta în politică. Pe de altă parte însă, cred că nu reuşim să înţelegem mare lucru din iarna anului 2017, sau măcar să începem să ne lămurim, dacă rămânem la tipul acesta de explicaţii.

Întrebarea este, până la urmă, ce îi uneşte pe toţi aceşti manifestanţi? Cum de oameni foarte diferiţi, cu orientări politice poate puţin articulate dar eterogene, au ieşit împreună, protestând împotriva unor persoane politice ce tocmai câştigaseră alegerile?

În lipsa unor cercetări empirice mai serioase vă propun, în cele de mai jos, o schemă de răspuns cu multe detururi istorice şi un pic teoretice. Întâi un motiv extern: există o configuraţie politică faţă de care oameni foarte diferiţi pot simţi şi acţiona asemănător, ce are în centrul PSD-ul şi care se manifestă prin încercări transparente şi brutale de a ajunge nişte scopuri personale sau de grup, fără acoperirea un discurs coerent ideologic sau al impunerii interesului public. Tot în această configuraţie intră însă şi excepţionalitatea unei Românii puternic pro-UE şi lipsită de partide antisistem, populiste şi de mişcări de extrema dreaptă.

În al doilea rând, un motiv intern, al apartenenţei – critică sau naivă – a manifestanţilor la o fantasmatică clasă de mijloc autohtonă. Din acest punct de vedere, manifestaţiile cele mai recente, trebuie puse în legătură, comparate cu cele dinainte, mai ales cu cele anti-Gold Corporation dar chiar şi cu cele din 1990.

Întrebarea este, până la urmă, ce îi uneşte pe toţi aceşti manifestanţi? | Foto: Bogdan Grigor

Iarna lui 2017, migraţia, PSD-ul şi extrema dreaptă

Sunt mai multe tendinţe şi discursuri ce se articulează în această ultimă manifestare a protestului anticorupţie şi, în mare măsură, anti-PSD. E un soi de fenomen social total, încă în desfăşurare, sau oricum, ale cărui efecte sunt încă neclare, în desfăşurare. De aceea trebuie să strângem mai multe fire, aparent disparate şi îndepărtate, ca să începem să înţelegem ce se întâmplă pe străzile din Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu dar şi Craiova, Alexandria şi chiar Odobeşti .

Un punct de plecare, îndepărtat dar important, ar fi extrema dreaptă. Mai exact, lipsa acesteia. Mă refer la inexistenţa unei extreme drepte comparabile cu cea din ţările din jur, dar şi cu cea din ţările „vechii Europe”.
Inexistenţa unor partide sau mişcări de extremă dreapta în România pare să ne individualizeze faţă de ţările din jur. Nu există nici un fenomen politic autohton care să poată fi contrapus Jobbik-ului maghiar, ATAKA bulgăresc sau altor organizaţii de felul acesta din alte ţări ale Uniunii Europene. Nu a apărut – cel puţin nu încă – o orientare consistentă împotriva Uniunii Europene – deşi par să fie tot mai multe încercări de a lua poziţie împotriva unui fel de imoralitate profundă ce ar veni din UE, a corectitudinii politice, a formelor de toleranţă dar şi de elitism democratic. Strângerea unui număr imens de semnături de către Coaliţia pentru Familie poate să fie un semn al creării unui pol conservator militant, anti-UE. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate. Semnatarii apelului Coaliţiei pentru Familie sunt destul de greu de instrumentalizat politic. Ar putea fi vorba, cel mult, de o încercare a unei părţi a BOR de a face o declaraţie publică, indirectă, pe fondul unei scăderi constante a încrederii populaţiei în Biserică. O luptă interesantă, de altfel, dar care e puţin probabil că va ajunge să se transforme direct în acţiune politică instituţionalizată sau chiar în voturi pentru o parte a zonei politice sau alta în viitorul apropiat.

Migraţia masivă de după 2001, dar mai ales după 2007, a transformat potenţialele cadre şi votanţi ai extremei drepte, sau ai unui partid populist coerent, în emigranţi ce ar avea nevoie de educaţie, protecţie socială, drepturi sociale şi politice ce sînt legate mai ales de stânga, sau, oricum, de o viziune inclusivă asupra beneficiilor cetăţeniei şi a apartenenţei naţionale şi europene. E greu de făcut o alianţă europeană a extremei drepte – emigraţia şi imigraţia pun probleme total diferite pentru Vest şi Nord pe de o parte şi Est şi Sud pe de altă parte. Migranţii votează în România pe un val anti-PSD sau sunt apolitici în ţările unde trăiesc şi muncesc.

Migraţia masivă în UE e probabil să provoace tensiuni, pe măsură ce forţa de muncă nu se mai reproduce în ţara de origine, cu tot ce înseamnă asta referitor la costurile forţei de muncă pe termen mediu, şi începe să aibă nevoie de drepturi sociale, educaţie, asigurări medicale în ţara unde migrează. Tensiuni ce se vor propaga în toate ţările unite prin fluxurile de forţă de muncă.

Până atunci însă, predicţiile demografice ale dreptei, ce vedeau electoratul PSD – îmbătrânit, sărac şi rural – ca dispărând inevitabil prin trecerea timpului s-au dovedit false. Mai mult chiar, PSD este capabil să re-articuleze poziţii de stânga şi dreapta cu succes, de mult timp. Atunci cînd mesajele electorale merg, cu constanţă, de la „Mândri că suntem români!” la „Îndrăzneşte să crezi în România!”, e clar că diviziunea muncii ideologice pe dreapta şi stânga funcţionează mai ciudat. Există un jucător monopolist – PSD-ul – ce e şi de stânga şi de dreapta şi funcţionează pe patul germinativ al tehnocraţiei cu rădăcini predecembriste. De aceea, dreapta e obligată, paradoxal, la mimetisme, anacronisme interbelice sau la forme de fundamentalism neo-liberal. PSD-ul este nu doar un partid de stânga ci şi un partid conservator, nu doar fiindcă are o continuitate cu sistemele de putere dinainte de anii 1990, dar şi pentru că, pe fondul migraţiei masive, poate juca un joc politic pe o arie mult mai largă decât cea social-democrată.

Extrema dreaptă nu prea are loc în peisajul ăsta. Partidul România Unită funcţionează doar ca o cutie de rezonanţă pentru grupuri şi conflicte din PSD, iar Alianţa Noastră nu poate spune nimic în afară de platitudini cu iz de anii 1990 şi se împotmoleşte într-o zonă care trece cu greu de marja de eroare din sondaje.

Este şi un preţ pe care PSD-ul trebuie să îl plătească pentru spaţiul larg de joc pe care i-l oferă strategia politică populistă. Lipsa de apetenţă pentru orice discurs cu iz teoretic sau măcar vag ideologic a celui mai mare – şi cam singurul – partid declarat de stânga din România duce la un fenomen interesant, foarte vizibil la contra-manifestaţiile PSD de astăzi. Discursul şi avântul organizatoric par să vină dinspre aripa peremistă. E puţin probabil ca nucleul technocratic, chiar dacă constituit pe model patrimonial, al baronilor locali, să fie la originea acestui discurs. Dar e evident că zona tehnocrată, sau măcar doar competentă administrativ, din PSD nu e capabilă să articuleze un discurs public de stânga. Drept urmare, se aude doar vocea populist-peremistă în momentele în care există nevoia de a explica public ce se întâmplă. Discursul metapolitic al tehnocraţiei patrimoniale eşuează constant, în toate încercările sale de articulare, într-un spaţiu public dominat de valorile anticorupţiei. Astfel încât, un partid politic ce se bazează, în principal, pe capacitatea şi competenţele sale tehnico-politice de administrare şi guvernare, este incapabil să formuleze altceva decât teme populist-naţionaliste venite dinspre zona peremistă.

Manifestanţii de astăzi sunt uniţi, din exterior, de această configuraţie a zonei politice româneşti, unde, pe fundalul migraţiei masive spre Italia, Spania, Germania, sau Anglia, principalul partid de stânga domină, cu abilitate dar fără convingere, prin intermediul temelor populiste şi naţionaliste şi a incapacităţii de a vorbi public.

Manifestaţiile anticorupţie de astăzi nu sunt apărute dintr-un prezent absolut | Foto: Bogdan Grigore

Clasa de mijloc, formele fără fond şi Roşia Montană

Există un cadru exterior ce uneşte o lume destul de eterogenă ca orientare politică, în protestul faţă de arbitrariul şi agresivitatea unei elite politice incapabile să vorbească şi să îşi transforme vechiul nucleu technocratic-patrimonialist în ceva cu sens şi pentru populaţia urbană şi clasa de mijloc. Pe lângă acesta, însă, mai este şi un cadru interior, bazat pe tensiunile ce însoţesc vechea problematică a clasei de mijloc din România.

Manifestaţiile anticorupţie de astăzi nu sunt apărute dintr-un prezent absolut. Ele au o istorie, se poziţionează, vrând, nevrând, faţă de cele anterioare. La o primă vedere, există o legătură între marile manifestaţii ale anilor 1990 împotriva transformării FSN în partid politic şi, direct, împotriva lui Ion Iliescu. În Piaţa Victoriei 2017, s-a strigat, de unii cu entuziasm, de alţii mai cu jumătate de gură, „PSD – ciuma roşie”, slogan împrumutat din Piaţa Universităţii 1990, cu rădăcini prin din zone de extrema dreaptă interbelică. PSD-ul de astăzi este văzut de multă lume, uneori chiar şi de unii dintre membrii, drept continuatorul sau măcar urmaşul FSN-ului anilor 1990. Legătura dintre Piaţa Universităţii din 1990 şi Piaţa Victoriei de acum este, însă, destul de fragilă. Minerii nu mai există de ceva timp, dar nu doar ei. Problema e legată de o reaşezare socială mult mai amplă.

În perioada socialistă, mai ales după anii 1950, pe marginea proiectelor masive de industrializare şi modernizare socială, s-au stabilit noi diferenţieri sociale după momentul deconstrucţiei violente a celor vechi. Populaţia, economia şi societatea au fost dezarticulate din modelul guvernării de tip liberal – unde funcţionau ca zone cel puţin parţial autonome – şi redescoperite ca domenii ce putea fi reformate de stat prin intermediul unor intervenţii instrumentale totale. Noi forme de stabilitate a colectivităţilor sociale dar şi forme de predictibilitate a traiectoriilor profesionale personale au fost create prin seria de pacte sociale şi economice ale elitei politice comuniste cu populaţia. O formă relativ stabilă de social socialist a fost create prin anii 1960-1970.

Toate acestea au intrat în criză în anii 1990. Prin colonizarea cu mecanisme, discursuri, arii de cunoaştere şi de programare neoliberale, socialul socialist pre-existent a fost deconstruit şi refăcut, chiar dacă mari bucăţi de infrastructură – tehnologice, sociale şi culturale – au continuat sa funcţioneze şi în noul regim de guvernare. Clasa muncitoare, în formula ei bine diferenţiată social şi integrată în funcţionarea statului social de dinainte de 1990, a dispărut, împreună cu instituţiile ei. Cea mai vizibilă e, probabil, marginalitatea şi lipsa de semnificaţie a sindicatelor de după 1989.

În douzeci şi şapte de ani de aşa zisă „tranziţie”, schimbările sociale, economice şi culturale au fost masive. Nu e vorba doar de retragerea statului social in favoarea pieţei, de dereglementare şi privatizare, întâmplate mai devreme sau mai târziu, sub influenţa neoliberalismului. Transformările au fost mai curând de forma unei colonizări profunde şi intime a infrastructurii, instituţiilor şi relaţiilor sociale. Au apărut noi modalităţi de a imagina poziţii şi traiectorii de viaţă în spaţii sociale fragile şi nu foarte predictibile. Unele dintre cele mai importante sunt noile forme de apartenenţă la fantasma clasei mijlocii autohtone. Pentru 2017, 1990 e o ţară străină. Şi la fel de străine sunt şi manifestaţiile şi protestele anilor 1990 pentru cele de astăzi.

Mult mai aproape, nu doar în timp, de manifestaţiile din iarna lui 2017, se află mişcarea cu teme şi preocupări ecologiste ce a fost în stare să scoată în stradă, la un moment dat, 20.000 de oameni în Bucureşti. Pare puţin dacă privim retrospectiv, dinspre mai mult de jumătate de milion scoşi în stradă de lupta anticorupţie. Dar oamenii provin din aceleaşi arii sociale, se nutresc din aceeaşi nesiguranţă specifică clasei de mijloc autohtone şi au trecut prin preambulul unei iniţieri în discursul politic prin tema aparent ne-politică sau chiar antipolitică a Roşiei Montane

Temele ecologiste au avut o poziţie importantă în reactivarea mişcărilor de stradă din România anilor 2010. Roşia Montană a catalizat apariţia unei imagini ce aducea la un loc contradicţii jucate pe un parcurs istoric de peste douăzeci de ani. Fenomenele politice de la sfârşitul anului 2013 erau rezultatul unei articulări a unor identităţi difuze, legate de încercările unei clase de mijloc ce supravieţuieşte cu greu crizei, de a se auto-identifica ca actor social şi politic în afara contextului instituţional oferit de partide. Temele ecologiste, „natura”, serveau organizării unei politici „fără politică”. Pe de altă parte, propunerile de re-industrializare (mai mult sau mai puţin realiste) ale unor zone de-modernizate după 1990, au stârnit reacţii de susţinere a exploatărilor de la Roşia Montană sau a extragerii gazelor de şist.

Polarităţile clasice ale modernităţii – şi în formulă liberal-democrată şi în formulă socialistă – precum oraş–sat, industrie–agricultură sau societate-natură au fost parţial dislocate şi reformulate în anii 1990. A existat o schimbare a migraţiei de la oraş spre sat începînd o ruralizare, cel puţin statistică, a României. Zone întregi din peisajul ţării ce trăiau printr-un amestec relativ reglementat dintre rural (gospodării individuale, muncă la CAP) şi urban (muncă în fabrici, mine sau cariere de piatră) prin intermediul navetismului sau a unor formule de tipul gospodăriilor mixte difuze au fost dezindustrializate şi de-modernizate. În marile oraşe s-a creat o clasă de mijloc cu contururi şi identitate politică neclară, fragilizată de ultimii ani ai crizei financiare.

Manifestările din oraşele mari (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) legate de exploatarea de la Roşia Montană au o contra-parte în manifestările, locale, pro-exploatare şi într-o atitudine pro-exploatare vizibilă doar statistic. La fel cum manifestările anticorupţie din 2017 se oglindesc în contra-manifestaţii pro-PSD şi în rezultatele electorale.

Modalităţile în care natura este constituită, folosită, pusă în discurs sau luată în grijă constituie dinamica rupturii moderniste dintre natură şi societate. | Foto: Greenpeace

Faimosul „Nu ne vindem ţara!” din anii 1990 a fost în strânsă legătură cu negocierile şi temporalităţile implicate în transformarea capitalului politic şi social socialist în capital adevărat, financiar, post-socialist. Între cele două a existat o oarecare distanţă socială şi politică şi încercări de a acoperi legăturile prea evidente – chiar un fel de diviziune socială a muncii de îmbogăţire, de capitalizare şi privatizare. În manifestările pro-exploatare de la Roşia Montană a apărut o interesantă concentrare temporală în care privatizările şi devalizările statului joacă, pe faţă, pe aceeaşi scenă cu salvarea naţiunii, cu figuri istorice şi cântăreţi de muzică populară. La Roşia Montană, „Nu ne vindem ţara!” s-a aliniat lângă reprezentanţii şi culorile Gabriel Resources. Este ca şi cum Cântarea României, din anii 1980, s-ar poziţiona lângă tranzacţiile recente de pe bursă.

Acţiuni crescute prin jocuri politice şi cumpărarea de licenţe şi expertiză şi apoi revândute pe bursă, acorduri ce prevăd despăgubiri imense, distrugeri greu reperabile ale vieţii locale şi resurse financiare importante create din aur şi, mai ales, din zvonuri despre aur. Toate acestea ţin de contradicţiile capitalismului global, desfăşurat la periferie în formele lui financiare cele mai volatile.

Există însă şi un cadru mai concret, local sau regional al atitudinii pro-exploatare. Zonele salvate sau salvabile („Uniţi, salvăm”!) sunt, de obicei, foste zone industrializate – sau beneficiind de posibilitatea muncii în industrie – ce au suferit o cădere totală, radicală. Judeţele Alba şi Hunedoara – cu o foarte puternică industrie extractivă şi metalurgică – sunt, astăzi, lipsite de orice activitate. În 2006 aproape toate minele din România s-au închis. Oamenii supravieţuiesc din agricultură de subzistenţă, animale crescute în număr tot mai mic, tăierea pădurilor private, comunale sau a composesoratelor şi migraţie. Pensiile primite pentru munca în fosta industrie sau agricultură socialistă sunt foarte importante pentru vârstnicii ce predomină în sate şi singurii ce fac afaceri şi se descurcă sunt primarii şi mica clientelă ce o pot forma în jurul lor.

În faţa acestui peisaj devastat şi fără mari speranţe apare o utopie a dezvoltării soft. Zonele acestea au, se spune, patrimoniu – istorie, natură şi tradiţii. Cu un pic de voinţă şi – mai ales – o schimbare de „mentalitate”, un nou fel de dezvoltare poate să apară. Cea bazată pe turism. Natura, salvată din mecanismul ineficient al industriei socialiste de mecanismele pieţei liberale, ar putea fi în, acelaşi timp, pusă din nou la treabă şi păstrată (aproape) neatinsă datorită privirilor (taxabile) ale celor dornici să vadă şi să simtă patrimoniul local. De data aceasta, natura, îngrijită de instituţiile potrivite – academice, ecologiste, dar şi comerciale – s-ar putea integra pe piaţă şi ar putea produce dezvoltare şi profit prin simpla sa existenţă. Problema este însă că această „simplă existenţă” trebuie construită cu eforturi destul de mari. Este nevoie de infrastructură, de inventare de poveşti, produse, trasee, peisaje, clădiri şi, inevitabil, oameni. Oameni de ai locului ce trebuie să îşi „schimbe mentalitatea” tocmai ca natura să poată apărea ca neschimbată – patrimoniu şi peisaj turistic.

Există foarte puţine voci din interiorul mişcărilor protestatare ce susţin un conservaţionism radical – natura trebuie să rămână aşa cum e, fără intervenţie antropică. Îndemnul de „salvare” a unor zone precum Roşia Montană sau, mai larg, a integrităţii natural-ecologice a unor regiuni mai mari sau mai mici, mizează, implicit sau explicit, pe această dezvoltare „soft”. Tipul acesta de viziune asupra naturii presupune o înrădăcinare în alte forme de (economie) politică şi o ignorare a istorie socialiste şi post-socialiste ambigue ce a industrializat, dezindustrializat, distrus şi refăcut în varii proporţii vieţile oamenilor. Un anumit fel de oameni – de obicei urban şi din zona clasei de mijloc – îşi constituie o identitate politică salvând şi patrimonializînd zone. O dublă economie şi o dublă politică pun la un loc oameni ce se imaginează reciproc şi încearcă să îşi construiască identităţi politice prin poziţii şi atitudini faţă de „natură” şi „dezvoltare”.

Modalităţile în care natura este constituită, folosită, pusă în discurs sau luată în grijă constituie dinamica rupturii moderniste dintre natură şi societate. Această dinamică a suferit modificări importante în ultimul timp, modificări ce se distribuie diferit în peisajul economic şi cultural românesc, creând „naturi” diferite, proiecte de dezvoltare, speranţe şi frustrări.

Mişcarea „Uniţi, salvăm!” nu a evoluat spre o instituţionalizare politică – prin apariţia unor mişcări sau partide ecologiste noi.
Modalitatea apolitică de a face politică, specifică clasei de mijloc autohtone, a devenit modelul de acţiune colectivă şi pentru 2017

Temele ecologiste funcţionează deseori ca umbrelă sau ca intermediar, pentru acţiuni politice. Comentariile despre societate, putere, cultură sau responsabilitate (individuală şi colectivă) pot fi făcute, cu riscuri mai mici, dinspre teme şi probleme ecologice, de mediu. Riscurile sunt mai mici atît pentru cei ce susţin acest discurs “alternativ” cît şi pentru autorităţi – ce îşi pot permite să ignore (sau chiar să folosească) poziţii marginale şi fără potenţialul de a pune în vreun pericol structura economico-politică. Uneori acestea sunt un soi de supapă, de arenă de negociere sau de control indirect a lumii academice, studenţeşti sau a formelor “alternative” de organizare. Mişcările ecologiste beneficiază de avantaje şi dezavantajele unor acţiuni ce au efecte politice prin chiar declararea lor ca existând în afara politicii obişnuite. Mitingurile antiexploatare minieră din România au reuşit, până acum, să exploateze la maximum această ambiguitate.

Disputa Roşia Montană – pro sau contra exploatare şi cea legată de exploatarea gazelor de şist se desfăşoară pe fundalul tensiunii dintre criza prelungită produsă de dezindustrializare, migraţie şi îmbătrânire şi promisiunile, în general neonorate, ale dezvoltării de tip “turistic” – ce este precară, inegală, lentă şi se întâmplă, paradoxal, mai mult în marile oraşe.

Peisajul dezolant şi utopic – al minelor oprite, industriei distruse, proiectelor turistice neîncepute, marilor oraşe urâţite şi a crizei continue atît a fostei clase muncitoreşti cît şi a mereu emergentei clase de mijloc – este fundalul comun pe care se defăşoară acţiunile manifestanţilor ecologişti din Bucureşti şi Cluj dar şi a minerilor sau a nostalgicilor modernităţii industriale. În cele din urmă, ce s-a putut vedea, la finalul salvării Roşiei Montane este că nu sunt două Românii, cum unii politologi sau sociologi nu obosesc să redescopere mereu, citind sondaje. Sunt mai multe, dar cu aceeaşi economie politică.

Iarna în Piaţa Victoria

Când Avocatul Poporului a încercat să distrugă barierele ce blocau accesul unui important şef al PSD spre funcţia de prim ministru şi când structurile – precum DNA – ce păreau să ţină sub control, ba chiar sub un fel de teroare, o bună parte a elitei politice, au început să fie atacate, Piaţa Victoriei a început să devină neîncăpătoare pentru miile, zecile şi apoi sutele de mii de manifestanţi. Dragostea faţă de DNA sau profunda antipatie faţă de „ciuma roşie” nu sunt principalele motive ale acestei uriaşe mobilizări spontane. Este vorba, mult mai mult, de neîncrederea clasei de mijloc faţă de principalul partid politic, ce a fost incapabil să vorbească pe înţelesul acesteia şi a dat cele mai evidente semne că e dispus să ignore orice formă de reacţie. OUG 13 a fost, în toată desfăşurarea sinuoasă a istoriei ei, o formă de declaraţie de război, relativ neprovocată, la adresa unor grupuri sociale vag sau deloc articulate politic dar cu experienţa protestului moral, metapolitic.

Mişcarea „Uniţi, salvăm!” nu a evoluat spre o instituţionalizare politică – prin apariţia unor mişcări sau partide ecologiste noi. Modalitatea apolitică de a face politică, specifică clasei de mijloc autohtone, a devenit modelul de acţiune colectivă şi pentru 2017. Obiectul salvării nu a mai fost natura post-socialistă ci lupta anticorupţie şi, mai mult decât asta, anumite forme de moralitate prin care clasa de mijloc urbană caută să se identifice şi să se diferenţieze.

Aparent, există o ruptură între manifestările cu temă ecologistă din 2013 şi cele de astăzi. Dinspre stânga – neinstituţionalizată – au apărut unele analize interesante legate de caracterul politic – cumva anti-neoliberal – al manifestărilor legate de Roşia Montană şi, mai ales a celor, mai radicale dar mult mai mici, împotriva exploatării gazelor de şist şi a Chevron. Motivul anticorupţiei nu permite o perspectivă asupra economiei politice locale, ce se vedea, chiar dacă indirect, în manifestaţiile ecologiste ce deveneau explicit anti-Gold Corporation şi chiar anti-Chevron. Anti-corupţia împachetează altfel critica politică şi formele morale de protest şi acţiune decât schema ecologistă.

Tema anticorupţiei a reuşit să mobilizeze însă mult mai multă lume, nu fiindcă s-ar fi adresat unor indivizi mai naivi, mai puţin capabili de reacţie critică faţă de “neoliberalism”. La urma urmei, ambele mişcări sunt parte a unei formule politice de refuz a politicii, a unor încercări de a găsi formule identitare şi morale adecvate tensiunilor clasei de mijloc. Amploarea manifestaţiilor din iarna lui 2017 ţine de reacţia de indignare morală faţă de agresivitatea şi incapacitatea de a susţine un discurs a elitei politice de la guvernare. Redescoperirea protestului ca formula politică, chiar indirectă, e la fel de importantă şi de ambiguă în 2017 ca în 2013. Incapacitatea stângii instituţionalizate politic de a înţelege şi a răspunde la proteste deschide criza politică a anilor ce vor urma.

Ciclul manifestaţii – contramanifestaţii nu face decât să reproducă, pe de o parte incapacitatea clasei de mijloc de a îşi rezolva incertitudinile identitaţii lor social-culturale şi politice, pe de altă parte incapacitatea PSD, rămas cumva singurul partid major şi reprezentând, metonimic, întreaga pătură politică, de a îşi crea o înţelegere coerentă şi articulată asupra problematicii modernizării sociale de astăzi. Suntem blocaţi în imaginea celor doua Românii care se confruntă, periodic şi steril.

În loc de concluzii, din nou despre clasa de mijloc

Originile clasei de mijloc româneşti, de prin secolul al XIX-lea, nu ne mai spun mare lucru despre frământările celei de astăzi. O trăsătură comună persistă însă: caracterul ei fantasmatic.

Acum vreo 150 de ani, problemele clasei de mijloc erau explicate prin intermediul schemei, de origine junimistă, a „formelor fără fond” – ce criticau importurile instituţionale şi culturale europene ca fiind neadecvate şi impuse forţat pe realităţile autohtone. Tema era centrală pentru imaginarea unui tot social şi naţional organizat ierarhic. Lipsa claselor de mijloc era văzută ca o uriaşă ruptură în chiar “mijlocul” naţiunii, a societăţii organice. Această dislocare era înţeleasă ca fiind creată de introducerea formelor străine, europene ce falsificau sau chiar distrugeau substanţa autohtonă, tradiţională. Exista astfel, pentru elitele politice conservatoare, o problematică cultural-civilizaţională şi o problemă agrară dar nu şi o problemă socială, în sensul rezolvării rupturii dintre cei ce au şi cei ce nu au: schimbarea socială deja se întâmplase şi acum trebuia doar temporizată sau blocată parţial.

Prin intermediul argumentului „formelor fără fond”, problema fundamentală a României de atunci – cea agrară – a fost transformată în problema lipsei de organicitate a naţiunii şi rearanjată ca problema existenţei şi structurii clasei de mijloc. Nu în sensul nevoii de reforme sociale substanţiale ci ca incompatibiliate a substanţei clasei de mijloc reale cu cea ideal-naţională. Clasa de mijloc nu era, de fapt, absentă, ci străină: grecească, turcească, evreiască, aromână sau levantină. Problema socială fundamentală a României de acum 150 de ani, devenea, prin schema formelor fără fond, problema etno-naţională a construirii unei clase de mijloc care să se potrivească organic în corpul naţional.

Valul de migraţie din 2007 şi criza economică din 2008 au dus la fragilizarea unei clase de mijloc urbane cu un fundament economic deja incert. Legătura cu statul, prin intermediul băncilor, a industriei naţionale protejate sau a traiectelor profesionale dinspre profesiile liberale şi viaţa academică spre politică sau administraţia de vârf nu mai funcţionează ca în fin-de-siècle şi nici ca în interbelic. Originile majorităţii membrilor clasei de mijloc de astăzi în clasa muncitoare dinainte de 1990 – relativ bine integrată, de altfel în statul social socialist – nu mai sunt folositoare din punct de vedere a unei legitimări morale, profesionale sau chiar sociale.

Formule culturale conservatoare integratoare, de felul „formelor fără fond”, care să utilizeze toposul clasei de mijloc în proiecte politice de construcţie naţională, nu mai există nici ele.

Elita politică guvernantă de astăzi, cu origini mai mult sau mai puţin directe din matricea fesenistă, nu are la îndemână un instrumentar cultural şi nici economic pentru încadrarea clasei de mijloc. Încercările de a folosi modelul maghiar à la Fidesz, luat împreună cu „demonicul” George Soros, duşmanul absolut, picat cam din aer în cazul românesc, arată lipsă de imaginaţie, nu doar de inteligenţă politică teoretică.

Manifestaţiile anilor 2010, chiar dacă diferite ca orientare politică, sînt, aproape toate, proteste ale clasei de mijloc. Nu sunt proteste politice directe, care să articuleze nişte interese clare ale acestei clase ci încercări de a folosi un limbaj meta-politic: natura, Roşia Montană, lupta anticorupţie etc. pentru a contura modele şi forme de auto-identificare şi diferenţiere morale. Sunt semne ale crizei continue în care se află această zonă socială, fără de care, însă, orice proiect de restabilizare a socialului (postsocialist, neoliberal, postranziţie, sau cum vrem să îi zicem) nu are cum să reuşească.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one + 2 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te