Corin Braga: „Astăzi miturile s-au transformat în bunuri culturale”

Interviu cu prof. univ. dr. Corin Braga, director al Centrului de Cercetare a Imaginarului Phantasma, realizat de Cristina Beligăr


Distribuie articolul

În urma proceselor succesive de aculturaţie, prin care nu se mai leagă neapărat nici de religie, nici de mitologie, ci se leagă de nişte scenarii arhetipale aplicate însă vieţii curente, miturile au devenit nişte bunuri culturale. Nevoia de mituri nu va dispărea, în schimb concretizarea acestor mituri va suferi modificări în funcţie de evoluţia civilizaţiei, consideră profesorul Corin Braga, decan al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca şi directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului – Phantasma.

Vorbim în sensul acesta de mituri moderne, inclusiv în mediul politic care, potrivit lui Corin Braga, parazitează vechi scenarii mitologice sau religioase şi care funcţionează nu creativ, ci manipulator. „Sunt de multe ori nişte mituri deviate, derivate, stereotipizate, clişeizate, au în continuare puterea de a fascina, dar nu prin suscitarea creativităţii, ci mai degrabă manipulând”, consideră Corin Braga. Mai multe despre dinamica miturilor în spaţiul cultural românesc, dar şi despre imaginar, ca sursă de erori şi iluzii, am aflat de la profesorul Corin Braga în interviul pe care l-a acordat revistei Sinteza.

Sinteza: Miturile moderne şi simbolistica lor sunt astăzi teme de cercetare inepuizabile. Cum s-a ajuns însă la generarea de mituri contemporane? Care a fost începutul?

Corin Braga: Forma primitivă de gândire a oamenilor a fost o gândire prin mituri. Inclusiv specialiştii în neuroştiinţe spun că, pentru a da sens realităţii exterioare, omul are nevoie să spună poveşti. Ori aceste poveşti, în momentul în care devin colective şi în momentul în care încearcă să explice originea lumii şi a unor întâmplări, figurile unor eroi întemeietori, ale unor zei, cu atât mai mult devin nişte mituri. Astfel, miturile fac parte nu doar dintr-un bagaj cultural, ci din modul de funcţionare a minţii omeneşti. Pe parcursul evoluţiei, miturile au ajuns la forme mult mai evoluate şi laicizate, desacralizate chiar, luând forma literaturii, filozofiei, istoriei, la bază având miturile sau poveştile desacralizate cunoscute în spaţiul nostru ca basme. Basmele au o componentă mult mai puternic literară şi sunt desacralizate prin faptul că povestesc întâmplări ale unor fiinţe care nu mai sunt în strictă relaţie cu zeii. Bagajul cultural, atât al românilor, cât şi al altor civilizaţii, este unul care pleacă de la mituri şi basme şi o întreagă cultură se construieşte pe aceste schelete narative.

Cultura română, aşa cum însăşi românitatea este plasată într-un spaţiu de intersecţie, este şi ea un loc de intersecţie între mai multe spaţii culturale. De exemplu, există la noi componente de origine geto-dacă, mai exact o mitologie şi o religie ale dacilor mai puţin documentate despre existenţa unor divinităţi precum Bendis, zeiţă a pădurii, sau Zamolxe, un reformator religios care a introdus o religie de mistere. Prin cucerirea şi romanizarea Daciei au fost importate întreaga mitologie clasică greco-latină şi alte figuri din religii pe care Imperiul Roman le înglobase, religii din Asia Mică, din Orient. Toate au pus baza unui fond foarte bogat de cultură clasică pe care noi l-am moştenit. Dar acesta este doar unul din bazinele mitologice.

– Ca urmare, în cultura română, fondul acesta mitic şi folcloric este un loc de sinteză şi de întâlnire între civilizaţii diferite, cu inserţii foarte multe.

– Aşa este. Un alt bazin mitologic cunoscut este cel al unor basme pe care le-am putea numi basme asiatice. Unele sunt comune cu cele ale populaţiilor slave, altele probabil au fost aduse de alţi migratori veniţi dinspre Asia, care au adus nişte povestiri de tip şamanic, dând naştere aşa-numitelor basme în care Făt-Frumos pleacă pe Tărâmul Celălalt să o aducă înapoi pe fiica Împăratului răpită de zmeu. Există o structură tipică a basmelor româneşti de sorginte asiatică. Obiectele magice, precum calul care mănâncă jăratec, aliaţi, precum Sfânta Vineri, sau făpturi supranaturale, cum sunt Ochilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Toate aceste personaje care i se aliază lui Făt-Frumos sunt nişte făpturi cu puteri care depăşesc limitele umane. Ajutat de acestea şi folosind obiectele magice, eroul trece pe Tărâmul Celălalt şi o recuperează pe fata de împărat. Această călătorie pe Tărâmul Celălalt pare să aibă la origini un scenariu de factură şamanică, în care şamanul are, pe lângă datoria de a proteja tribul, şi funcţia de a merge în căutarea unor suflete de oameni, furate de către duhuri rele sau de alţi şamani. Şamanul are această datorie de a purta bătălii pe alt tărâm pentru a recupera sufletele răpite de forţele răului. Aliaţii lui Făt Frumos sunt corespondentul în basme al unor aliaţi pe care şamanul şi-i face în rândul duhurilor supranaturale. În şamanism există şi obiecte de putere, prin care şamanul poate să manipuleze puterea care înmagazinează putere. Există, aşadar, în basmele noastre o componentă puternică asiatică ce provine din şamanism.

Există şi alte componente venite pe o filiaţie cultă, erudită a unor culegători de folclor care de multe ori au adaptat basmele şi au introdus teme dintr-o cultură ceva mai generală decât cea strict folclorică. Potrivit unei ipoteze personale, una dintre aceste teme nu este de sorginte strict românească şi nici chiar europeană până la sfârşitul mileniului întâi. Este vorba de tema timpului decalat, care curge în lumea cealaltă într-un ritm mult mai lent decât în lumea noastră. S-ar putea ca pasionaţii care au cules basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” în secolul al XIX-lea, autori de factură romantică, care voiau să construiască o mitologie şi un folclor românesc, să fi fost cu bună credinţă, influenţaţi de asemenea poveşti dintr-un fond folcloric mult mai larg şi să fi transpus acest basm şi în folclorul nostru. Tema decalajului temporal am întâlnit-o în mitologia celtică-irlandeză. Acolo este vorba de călătorii pe Tărâmul Celălalt, fie spre nişte insule miraculoase, fie într-o lume de dedesubt, în care eroii ajung pe un tărâm al femeilor, o lume a celor veşnic tineri şi căsătorindu-se cu aceste zâne, aşa cum sunt numite aceste fiinţe în termeni româneşti, ei ies în afara timpului. Problema apare în momentul în care îi apucă dorul de casă şi fiinţele acelea îi sfătuiesc să nu se întoarcă, să nu coboare din corabie sau de pe cal. De obicei, eroii pleacă şi descoperă că cei trei sau zece ani care au trecut, pe pământ sunt de fapt 30 de ani sau 300 de ani. Dacă fac greşeala de a coborî de pe corabie sau de pe cal şi de a atinge pământul, atunci istoria îi prinde din urmă şi vor muri. O asemenea temă a apărut cândva în secolele IX-X, când călugării irlandezi erau foarte erudiţi şi erau chemaţi la Roma şi la curtea lui Carol cel Mare. Astfel au adus această mitologie irlandeză celtică pe continent. Abia de acolo începe să apară în cultura occidentală tema decalajului temporal. Pe această filieră cred că ajunge şi în basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” .

– Mai are nevoie astăzi societatea de mituri?

– Miturile au trecut prin nişte procese succesive de aculturaţie. Un moment important a fost creştinarea. În momentul în care a avut loc creştinarea, unele din aceste mituri au fost preluate şi creştinate. Vă dau doar câteva exemple. Crăciunul şi Anul Nou erau mari sărbători păgâne pentru reînnoirea anului. Prin asimilarea de către creştinism, noi sărbătorim la Crăciun naşterea lui Iisus. Dar o sărbătorim în mod „ciudat” cu un brad sub care se pun cadouri. Tema bradului este o temă asiatică, şamanică. Bradul este arborele cosmic care reprezintă universul în toate dimensiunile sale, mai exact rădăcinile sunt subpământul, partea până la crengi este lumea în care trăim noi, iar crengile sunt cerurile. De aceea în brad se pun acele nuci, mere aurite sau steluţe, pentru a reprezenta cerurile. Arborele acesta cosmic este arborele permanent verde, care marchează renaşterea anului cosmic, renaşterea lumii. Şi iată cum o veche tradiţie de renaştere a lumii, de natură păgână, asiatică, a fost transpusă într-un ritual creştin, cel al naşterii lui Iisus. Tot aici putem vorbi despre cadourile care se pun sub brad. Stăpânul arborelui lumii este un rege al pădurii şi şamanii, în tradiţiile siberiene, făceau o alianţă de căsătorie cu regele pădurii luând în căsătorie pe una din fiicele acestuia. Şi în cadrul acestui schimb, tatăl socru îi dădea ginerelui accesul la suflete de animale. Plecând în călătorie extatică, să se întâlnească cu duhurile pădurii, el se putea întoarce la mica comunitate de vânători din tundra siberiană cu nişte cadouri. Aceste cadouri erau suflete de animale. El le dădea informaţii după ce ieşea din transă celor care asistaseră la această transă despre sufletele de animale care puteau fi vânate. În acest tip de societate nu poţi vâna la întâmplare, trebuie să primeşti dezlegare fiindcă altfel vei fi pedepsit. Ca urmare, şamanul aduce sufletul animalului şi atunci vânătorul are dezlegarea să îl vâneze. Aceste daruri se regăsesc sub forma darurilor pe care noi le punem sub bradul de Crăciun. Tradiţia a rămas, deşi astăzi vedem sub brad un iphone, un laptop.

Tot în tradiţia asiatică se spune că lumea viilor are corespondent o lume a morţilor. La moarte, sufletele se duc în mod natural, către Nord, pe marile fluvii ale Asiei, care se varsă în Oceanul de Nord, Obi, Enisei, Lena, Volga, locul în care se trece în lumea de dedesubt. Astfel, sufletele celor morţi se duc într-un sat al morţilor. Dar între lumea viilor şi a morţilor există un fel de echilibru. Mai exact, se respectă un număr total de suflete între vii şi morţi. Când moare un viu şi se duce în satul morţilor, un alt suflet poate să se nască şi să vină în lumea viilor. Se nasc în partea opusă, în Sud, acolo unde izvorăsc aceste fluvii pe care se duc în lumea cealaltă. În momentul în care un suflet din satul morţilor vine să se nască, va fi adus în lumea viilor de către păsările migratoare din Sud. Iată de ce pe noi ne aduce barza.

– Ce s-a întâmplat în momentul în care mitologiile au fost creştinate? Ce a însemnat acest prim proces de aculturaţie?

– Atunci multe dintre teme, chiar şi dintre figurile păgâne, au fost asimilate unor sfinţi, unor sfinte. La noi se pare că procesul acesta de preluare a fost destul de masiv, încât Mircea Eliade spune că fosta populaţie geto-dacă, romanizată, din care a luat naştere poporul român, a dezvoltat un creştinism cosmic, îi spune el, un creştinism în care există elemente din substratul păgân, din substratul de religii ale naturii, de rituri naturale pe care el îl numeşte creştinism cosmic. Dar şi creştinismul, la rândul său, a suferit o anumită erodare care i-a scindat pe oameni în credincioşi şi în cei care preferă alte explicaţii ale lumii. Acesta a fost al doilea proces de aculturaţie prin care şi sacralitatea miturilor şi sacralitatea legendelor creştine despre sfinţi a suferit o depreciere. Astfel s-a ajuns ca astăzi miturile să fie mai degrabă nişte bunuri culturale.

Toate blockbusterele de la Hollywood folosesc o mitologie celtică, germanică, nordică sau alte mitologii. Sunt mitologii desacralizate, transformate în bunuri culturale

– Cum se raportează astăzi societatea la mituri? S-au reconstruit ele odată cu noua etapă a capitalismului?

– Astăzi vorbim despre mituri ca despre acele poveşti pe care le regăsim în cărţi, le regăsim în filme. Toate blockbusterele de la Hollywood folosesc o mitologie celtică, germanică, nordică sau alte mitologii. Sunt mitologii desacralizate, transformate în bunuri culturale. Deci în sensul acesta putem spune că arta, şi ne referim aici în special la pop-art, la pop-culture, la arta de masă, foloseşte în continuare figuri mitologice, de zmei, de balauri, de dragoni, de dwarfi şi elfi, dar nu mai sunt percepute ca nişte făpturi real-existente, ca nişte făpturi supranaturale, cu puteri asupra lumii oamenilor şi universului, ci sunt percepute ca nişte personaje de literatură sau de filme fantasy. Fantasy-ul recuperează mitologiile. De cealaltă parte, toată această aculturaţie modernă datorată pozitivismului, scientismului, tehnologiei, a mentalităţii pragmatice a omului modern, ne duce într-o altă zonă a imaginarului colectiv, a mitologiei care a fost înlocuită de science-fiction. O ficţiune ştiinţifică în care făpturile supranaturale sunt înlocuite cu extratereştri, în care obiectele magice sunt obiecte tehnologice, sunt săbii laser sau rachete. Este tot un proces de aculturaţie.

În ciuda acestor diverse etape, mitologică, creştină, sau desacralizată, modernă, vedem că imaginarul colectiv este bântuit de asemenea figuri. Un imaginar în care nişte arhetipuri ale inconştientului colectiv continuă să consteleze, să construiască imagini. Asta explică succesul cărţilor sau al filmelor. Atracţia noastră faţă de nişte teme arhetipale, perene. Mitul nu este doar un bun cultural, ci şi o formă de a gândi. Se bazează pe nişte constante ale configuraţiei noastre cerebrale, care se vor regăsi şi la omul primitiv şi la omul contemporan. Şi nu vor dispărea, ci se vor transforma. Nevoia de poveste, de personaje supranaturale, de mitologii, face parte din bunul nostru cultural. De aceea, nu ar trebui să ne simţim ruşinaţi că ne plac filmele fantasy sau că ne fascinează un anume personaj. Ca literaţi, mulţi dintre noi vom şti întotdeauna să deosebim literatura de înaltă calitate, un Dostoievski, un Gabriel Garcia Marquez, de literatura de consum. Dar această diferenţă de calitate nu neagă existenţa unor pattern-uri care la un moment dat sunt consumate prin filme pop sau prin literatură erudită. Nu este un motiv de culpabilizare în faptul că suntem dependenţi de imaginar. Dacă noi am fi doar fiinţe raţionale, cum spuneau filozofii iluminişti, cred că am fi mult mai săraci. Raţiunea ne ajută prin toţi algoritmii ei să dezvoltăm instrumente tot mai perfecţionate, inclusiv inteligenţă artificială, să remodelăm natura. Este o facultate reală, dar dacă am fi doar raţionali, ne-ar lipsi o emisferă cerebrală. Imaginarul nu este un fel de surplus. Face parte din modul nostru primitiv de funcţionare a sufletului, a conştiinţei, a creierului. Cu el noi ne manifestăm puterea creativă pe care raţiunea nu o are. Scânteia de originalitate şi noutate vine dinspre latura imaginaţiei şi a fanteziei. Ar trebui să ştim să îmbinăm raţiunea cu imaginaţia, nu să le excludem. Să nu uităm că oamenii sunt fiinţe multiple.

Nevoia de mituri nu va dispărea, în schimb concretizarea acestor mituri va suferi modificări în funcţie de evoluţia civilizaţiei. În prezent, fantasy reproduce ceea ce era acum 3.000 de ani mitologia. Peste 200 de ani nu ştim ce va fi.

– Poate fi imaginarul şi sursă de erori şi iluzii?

– Există o mare distincţie în acest sens în istoria ideilor. Conceptul mai vechi este cel de imaginaţie şi imaginaţia a fost considerată, încă de la vechii filozofi ai Antichităţii, de la Platon, la filozofii clasici precum Descartes, până la filozofii moderni, o sursă a erorilor. Filozofi precum Descartes considerau că metoda corectă de a gândi şi de a cerceta pentru a afla adevărul este cea în care obiectele din lumea externă primesc în mintea noastră o reprezentare clară şi simplă. A gândi în idei simple este calea sigură către adevăr spuneau ei. Ori imaginaţia în acest context nu face decât să combine în mod nepermis idei simple. De exemplu, noi primim imaginea unui om şi a unei păsări. Şi dintr-o dată vine imaginaţia şi îi pune aripi omului şi îl transformă într-un înger. Aceasta ar fi o eroare de cunoaştere datorată imaginaţiei care a combinat nepermis cele două imagini. Atunci raţiunea ar fi obligată aici să vină să desfacă din nou ideile complexe şi eronate, în idei simple. Conceptul de imaginar ca opus conceptului de imaginaţie, dezvoltat în secolul XX în mare măsură, pune accentul nu pe funcţia de recombinare a unor amintiri sau reprezentări, ci pe noutatea pe care gândirea umană o introduce în reprezentările realităţii exterioare. Este aşa-numita gândire simbolică. Noi avem reprezentări din lumea exterioară, dar acestea sunt îmbogăţite de imaginar cu sensuri care nu sunt din realitatea exterioară. De exemplu, Luna şi Noaptea, sau păsările nopţii care devin purtătoare ale unor conotaţii funebre. Ori acestea nu vin neapărat din realitate, pentru că nu bufniţa este responsabilă de moartea oamenilor. Imaginarul se referă deci la acest surplus de sens, la aceste încărcături simbolice pe care psihicul uman le adaugă unor reprezentări obiective, neutre din realitatea exterioară. Ca urmare, trebuie făcută distincţia între imaginaţie ca sursă de erori, fiindcă recombină într-un mod nepermis reprezentări şi imaginar care se referă la componenta creativă, la surplusul de sens pe care gândirea umană îl aduce.

– Ce aduc nou miturile contemporane?

– Se vorbeşte de mituri contemporane, nu doar în sensul miturilor aculturate din cultura populară, cum le-am numit, ci şi de nişte mituri ale societăţii care nu se mai leagă neapărat nici de religie, nici de mitologie, ci se leagă de nişte scenarii arhetipale aplicate însă vieţii curente. Spre exemplu, s-au făcut analize foarte pertinente asupra felului în care imaginea conducătorului sau a Führerului s-a grefat peste imaginea eroului. De ce, s-au întrebat psihologii şi sociologii, Germania era în anii premergători războiului atât de fascinată de o figură precum cea a Führerului? Răspunsul este pentru că ea venea să înlocuiască o veche imaginaţie religioasă şi Führerul devenea un fel de zeu, un fel de Wotan, un fel de divinitate care îşi salvează poporul. Vorbim în sensul acesta de mituri moderne, inclusiv în politică, care parazitează vechi scenarii mitologice sau religioase şi care funcţionează nu creativ, ci manipulator. Sunt de multe ori nişte mituri deviate, derivate, stereotipizate, clişeizate, au în continuare puterea de a fascina, dar nu prin suscitarea creativităţii, ci mai degrabă manipulând. Şi atunci vedem că există mituri contemporane care funcţionează în ideologie, în politică, în mass-media, vedem felul în care aceste mituri manipulate pot să inducă diferite comportamente colective nedorite. Suntem manipulaţi prin acestea, fiindcă avem predispoziţia de a asculta scenariile respective. Doar că cei care povestesc asemenea scenarii nu o fac cu intenţia vechiului povestitor, ci vor să te influenţeze să îl alegi pe un anumit individ, să îl votezi pe un altul, să obţină beneficii, să te trimită la război. Aceste practici au funcţionat şi în trecut. Să ne gândim la războaiele religioase din Evul Mediu. Şi în cazul cruciadelor, creştinii aveau un ideal religios care a devenit ideologie politică. În contrapartidă, lumea arabă a construit Jihadul, acesta fiind Războiul Sfânt din perspectiva lor. Ele au funcţionat întotdeauna. Acum ele sunt demitizate complet, nu mai au încărcătura religioasă, ci mai degrabă sunt clişee.

– Are cultura românească o anume specificitate, comparativ cu alte culturi, în generarea de mituri contemporane?

– Nu aş scoate cultura românească în evidenţă într-un mod deosebit faţă de altele. Trăim cam aceleaşi procese istorice, suntem într-o zonă în care avem vecini cu aceleaşi probleme ca şi noi. Dar am fost critic şi nu pot decât să fiu critic în continuare faţă de aşa-numitele mituri moderne, care sunt mituri stereotipizate şi care nu mai pun neapărat în valoare funcţia creatoare, ci mai degrabă funcţia recombinativă a imaginaţiei şi nu a imaginarului. Dar, pe de altă parte, să nu ne grăbim să dăm calificative unei întregi societăţi. Societatea este complexă. Putem vedea în acţiune mecanisme care ne displac, dar societatea este un corp mult mai bogat. Este formată din indivizi care, la rândul lor, au diverse deschideri şi atunci ceea ce pare a fi o tendinţă negativă, poate deveni cauza unor tendinţe pozitive, generând prin contrareacţie alte dezvoltări. O societate este dinamică, o colectivitate nu este fixată într-un clişeu, deci să nu o fixăm noi într-un stereotip. Să lăsăm să se dezvolte lucrurile de la sine în contextul în care încă există o atracţie mai mult spre bine, spre supravieţuire, decât spre distrugere şi autodistrugere.

– Alături de colegii dumneavoastră de la Facultatea de Litere şi de la alte facultăţi umaniste v-aţi propus să publicaţi o Enciclopedie în cinci volume, care să ofere o perspectivă sinoptică asupra moştenirii culturale şi identităţilor spirituale din România. Cât de alterată este astăzi imaginea patrimoniului cultural şi spiritual românesc?

– Programul „Enciclopedia imaginariilor din România. Patrimoniu istoric şi identităţi cultural-lingvistice” (ROMIMAG) este un proiect care se înscrie şi a câştigat finanţare în cadrul liniei Patrimoniu şi identitate culturală, care urmăreşte delimitarea patrimoniului şi a identităţii noastre într-un context mai larg al Europei, al imaginariilor europene. Proiectul îşi propune ca în cinci volume să desluşească componente definitorii şi constituante ale imaginarului românesc în literatură, în limbă, în istorie, în religie şi în artă. De exemplu, volumul axat pe istorie nu parcurge o istorie cronologică, ci se referă la felul în care românii şi-au imaginat istoria, i-au văzut pe conducători, i-au văzut pe eroii neamului, au văzut revoluţiile sau mişcările populare. Este vorba de un imaginar prin care românul se reprezintă pe sine în istorie, în timp. În volumul dedicat imaginarului religios vor fi urmărite reprezentările pe care românii le-au avut din perspectiva mentalităţii religioase, o componentă importantă fiind dedicată imaginarului religios creştin, de la creştinarea Daciei, cu teme legate de imaginarul icoanelor, de reprezentările arhitecturale, de ritualuri religioase. Un al cincilea volum este dedicat imaginarului artelor. Vor fi mai multe articole dedicate fiecărei arte, inclusiv artelor vizuale, plastice, pictură, sculptură, arhitectură, arte digitale şi media. Acest volum se va ocupa de această formă de creativitate, nu în domeniul cuvântului, deţinut de literatură, ci al expresiei picturale, grafice, sculpturale. Enciclopedia este prevăzută spre publicare în 2020. În cele cinci volume, fiecare volum având în medie 20 de articole, vom face un fel de panoramă pluriperspectivică asupra patrimoniului cultural, identităţii culturale,  imaginariilor românilor, astfel încât să avem nu un tablou cronologic bazat pe fapte, ci mai degrabă o istorie a reprezentărilor lumii, societăţii, individului. Suntem patru facultăţi grupate în acest proiect. Două dintre cele cinci volume revin Facultăţii de Litere, respectiv imaginarul literar şi cel lingvistic, facultăţile de Teologie ne dau specialiştii pentru volumul imaginarului religios, facultatea de Istorie şi alţi colaboratori pentru imaginarul istoric şi Facultatea de Teatru, în colaborare cu Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti vor veni cu propuneri pentru imaginarul artistic. Este un proiect al ştiinţelor umaniste din UBB. Volumul nu va avea un limbaj strict academic, strict erudit. Încercăm să folosim un limbaj cât mai accesibil.

 

Corin Braga este profesor de literatură comparată şi decanul Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca. Este directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului, directorul „Caietelor Echinox”, coordonator al colecţiei „Mundus Imaginalis” la Editura Dacia şi al colecţiei „Phantasma” la Editura Tracus Arte. Membru corespondent al Academia de Ciencias din Buenos Aires, Argentina, vicepreşedinte al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, vicepreşedinte al CRI2i (Centre de Recherches Internationales sur l’imaginaire), membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN Clubului Român. Din 1993 până în prezent, a publicat numeroase volume de studii şi eseuri critice.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te