Costin Borc, fost ministru al Economiei: „Industria se transformă cu viteza cu care schimbă mediul din jurul nostru”

Cât a fost ministrul Economiei, Costin Borc a iniţiat un proiect „România Competitivă” la care au lucrat peste 600 de experţi. Astfel s-au identificat vreo 16 domenii şi 44 de obiective prin care se poate ajunge la o dezvoltare durabilă şi echilibrată a României. Proiectul a rămas însă, după schimbarea guvernului, pe site-ul instituţiei şi într-un sertar la Palatul Victoria.


Costin Borc a fost vicepremier şi ministru al Economiei în Guvernul Cioloş. A studiat la Universitatea Politehnică din Bucureşti, a urmat un master şi doctoratul în SUA, unde a şi rămas mai mult timp. L-a cunoscut pe Corneliu Coposu din familie, i-a devenit apropiat, iar în perioada 1990 – 1994 a fost asistentul personal al acestuia. A fost şef de cabinet al lui Radu Vasile, în perioada aprilie 1998 – iunie 1999, pentru ca după acest moment să se retragă din politică spre a-şi continua studiile doctorale la UW – Madison. Timp de 15 ani, cariera sa a fost legată de grupul francez Lafarge. Timp de un an şi şase luni, în perioada 2000 – 2001, Borc a fost manager de proiect în cadrul Lafarge, în Amercia de Nord. Ulterior, între 2002 şi 2006, acesta a fost director al A&C România, tot în cadrul grupului Lafarge, iar între 2006 şi 2008, director general al Lafarge Agregate si Betoane Romania.De la declanşarea crizei financiare, din 2008, şi până în anul 2013, Costin Borc a coordonat operaţiunile Lafarge Serbia, pentru ca din 2013 până în 2015 să revină în ţară pentru a coordona operaţiunile filialei locale a Lafarge. A ocupat funcţia de director al CRH România, partea a grupului GHR PLC, una dintre cele mai mari companii din lume care produce materiale de construcţie şi care a preluat recent o parte din grupul Lafarge. După încheierea mandatului guvernului Cioloş a revenit în Grupul CRH, dar la sediul din Amsterdam. Este, de asemenea, în board-ul ProPatrimonio, o fundaţie care promovează păstrarea şi restaurarea patrimoniului arhitectural din Romania. Pasionat de călărie, este şi membru în conducerea Jockey Club Român, Societatea de încurajare pentru îmbunătăţirea rasei cailor în România.

Costin Borc

Spune despre faptul că a fost implicat în politica românească de trei ori în viaţă, în trei etape diferite: „la prima, eram foarte tânăr, într-o perioadă romantică, la începutul anilor 1990, când am lucrat cu Corneliu Coposu, din 1990 până în 1994. Am lucrat mai apoi cu Radu Vasile, în 1998-1999, un an de zile, şi acum un an, ca viceprim-ministru” pentru că „datoria noastră, ca buni cetăţeni, este ca, atunci când suntem chemaţi să facem ceva, să facem. Altfel, e foarte simplu să stai pe margine şi să critici.”

Într-o lume în care economia este reprezentată tot mai mult de domeniul serviciilor, care este viitorul industriei?

Este adevărat că serviciile câştigă o parte din ce în ce mai mare din ansamblul economiei, dar asta nu va face industria mai puţin importantă. Tot ceea ce ne înconjoară, de la îmbrăcăminte, alimente procesate, mobilier, până la avioanele cu care călătorim astăzi sau rachetele cu care vom călători într-un viitor poate nu atât de îndepărtat pe cât am putea crede, este produs de industrie. Industria 4.0, un concept care defineşte cea de-a patra revoluţie industrială, va face ca utilajele să comunice între ele, să schimbe date între ele şi operatori, şi chiar să ia singure decizii. Industria nu dispare, ci, din contra, se transformă cu aceeaşi viteză cu care schimbă mediul din jurul nostru. Vor apărea însă noi profesii şi vor dispărea altele. Pentru a da un exemplu la îndemâna oricui este de aşteptat ca, odată cu generalizarea maşinilor autonome şi interconectate, cererea pentru şoferi de camioane să scadă drastic.- România s-a dezindustrializat abrupt şi puternic după 1990, foarte puţine sectoare industriale reuşind să mai reziste în economia liberă. Care ar fi domeniile care ar putea ridica economia românească, astfel încât ea să crească durabil?În primul rând, ar fi bine să înţelegem de ce au dispărut multe din întreprinderile din perioada comunistă. În ciuda unor lozinci sforăitoare, din păcate unele chiar repetate de economişti care ar trebui să înţeleagă mai bine fenomenele, principalul motiv pentru care multe din întreprinderi s-au închis a fost lipsa lor de competitivitate. O mare parte din ele au fost construite la bunul plac şi pentru satisfacerea unor ambiţii personale ale cuplului Ceauşescu şi nu pe principiul cererii şi ofertei. În consecinţă, odată cu deschiderea pieţelor ele nu au putut să producă la un cost competitiv pentru a face faţă pieţei, fie interne, fie externe. În plus, economia românească a fost poate printre cele mai înapoiate din punctul de vedere al organizării întreprinderilor. Fabricile nu funcţionau decât ca o unitate de producţie, fără a avea o viziune globală asupra provenienţei şi a costurilor materiilor prime sau a pieţei de desfacere. Aceste servicii erau asigurate de centralele industriale şi, atunci când era vorba de import sau de export, de întreprinderile de comerţ exterior.

Dar a fost şi privatizarea problematică, nu?

Da, una din cele mai cunoscute metode, nu numai în România ci în tot estul Europei, de „privatizare” a unor uzine a fost prin controlul achiziţiilor şi al vânzărilor, şi anume prin cumpărarea la costuri mai mari decât ale pieţei a materiilor prime şi vânzarea sub preţul pieţei a produselor finite. Toate astea făcute prin intermediari care mai apoi preluau creanţele uzinei, trecând-o în proprietatea lor.Lipsa unor manageri competenţi, şi ea datorată unei perioade de mai mult de 15 ani de interzicere aproape totală a unor schimburi profesionale cu Occidentul, dar şi cu ţări din estul comunist care începuseră unele reforme, face ca în 1989 să lipsească acea generaţie de profesionişti care să gestioneze competent întreprinderile. Din toate aceste cauze, economia românească privată s-a dezvoltat cu precădere spre domeniile care nu cer niciun fel de sofisticare tehnică sau managerială, micul comerţ şi imobiliarele.

Ştiţi cum se spune, orice criză oferă noi oportunităţi…

Desigur. Privatizările au adus atât capital cât şi mult know-how şi au făcut să apară o pătură de manageri şi mai nou, de antreprenori. Un studiu de competitivitate făcut acum vreo doi ani arată că în România sunt cam 10 sectoare care pot fi competitive, printre care industria auto, aeronautică, agricultura de precizie, IT&C, industriile creative, turismul de nişă. Pentru a le sprijini, se pot face multe lucruri. Primul, şi poate cel mai important este tot ceea ce ţine de acţiunea pozitivă a statului: calitatea infrastructurii fizice şi a sistemului de reglementare în sens larg: impozite, taxe, reglementări etc. Al doilea este accesul la finanţare şi la informaţie. Accesul cât mai uşor la credite, simplificarea obţinerii lor şi un cost cât mai scăzut al acestora, iar pentru accesul la informaţii, o cât mai mare transparenţă a contractelor publice, a statisticilor de piaţă, etc. şi nu în ultimul rând, existenţa unei forţe de muncă bine pregătită profesional.

Mai toate guvernele postdecembriste au părut că, în exerciţiul guvernamental, nu fac altceva decât să stingă incendiile, nu să construiască o economie durabilă. De unde trebuia început?

Din păcate, aproape niciunul din guvernele postdecembriste nu pare să fi fost interesat să construiască ceva pe termen lung. Ele s-au aflat într-o perpetuă campanie electorală, iar principalul lor scop a fost să câştige voturi prin măsuri punctuale, necoordonate, care au avut efecte dezastruoase pe termen lung, cum ar fi depopularea masivă prin stimularea, chiar dacă nu neapărat intenţionată, a emigrării. Sau dezechilibrarea raportului între populaţia ocupată şi cea asistată, fie şomeri, fie direct pensionari,  prin pensionări anticipate sau prin acordarea unor ajutoare care fac mai atractivă situaţia de şomer decât cea de salariat. Trebuia început, şi încă trebuie…, de la o înţelegere a efectelor pe termen lung a măsurilor luate de guvern şi de Parlament.

Nici astăzi nu avem analize, nici măcar elementare, ale efectelor economice, sociale, demografice ale măsurilor pe care guvernele le iau aproape zilnic, creând o confuzie de neimaginat.

Apoi, trebuie continuat cu acceptarea ideii că fără competitivitate şi fără creşterea  productivităţii nu poate exista creştere economică durabilă. Jongleriile cu creşteri salariale care nu reflectă creşteri de productivitate nu pot duce decât la efecte limitate în timp care cer corecţii destul de dure mai apoi, cum a fost perioada 2005-2008, urmată de reversul din debutul crizei economice.În continuare, cred că fiecare trebuie să facă ce ştie mai bine. Statul să ofere infrastructură şi reguli simple, care nu se schimbă de la an la an, iar mediul de afaceri să fie lăsat să se dezvolte independent. Pentru asta e nevoie de instituţii competente şi profesioniste, care să asigure condiţii corecte de piaţă tuturor participanţilor.

Ce este dispus să ierte un om de afaceri guvernanţilor şi ce este de neacceptat?

Sunt cam prea multe care sunt de neacceptat în ceea ce se întâmplă astăzi. Schimbările permanente, atât de personal cât şi de reguli, fac ca aproape orice plan de afaceri să nu mai aibă nicio valoare. Asta, împreună cu o scădere a încrederii, duce la o scădere a investiţiilor. Greşelile făcute, să zicem aşa „cu intenţie bună”, dacă motivele pentru care aceste măsuri sunt luate sunt explicate şi dacă există deschiderea de a înţelege şi punctul de vedere al mediului de afaceri, cred că pot fi oricând corijate. E important însă să existe întotdeauna o deschidere către mediul de afaceri, să existe suficient timp pentru implementarea schimbărilor când acestea sunt legiferate şi chiar să fie testate pe un eşantion, în aşa fel încât să se înţeleagă impactul lor. Spunea cineva: Putem fi de acord chiar şi cu taxe mai mari, dacă avem timp să vedem cum afectează ele planul nostru de afaceri, pentru că schimbările neaşteptate şi repetate sunt mult mai dăunătoare. Însă mediul de afaceri ar vrea şi să înţeleagă la ce sunt folosite aceste taxe mai mari. Sunt ele folosite pentru a creşte nivelul de educaţie sau de sănătate al populaţiei? Se construieşte infrastructura de transport?

Aţi putea să ne faceţi o imagine succintă despre ce înseamnă raporturile de forţă între economie şi politică?

Ele sunt întrepătrunse. O politică inteligentă, ne-intruzivă şi prietenoasă faţă de mediul de afaceri va duce la creştere economică sustenabilă, iar o economie care funcţionează bine creează premizele unei situaţii politice stabile. Şi reversul este valabil. Cu cât politicul este mai intruziv, atât prin schimbări repetate ale reglementărilor şi ale legilor cât şi prin schimbări de personal, în administraţie sau în managementul întreprinderilor de stat, cu atât economia va avea mai mult de suferit. Iar economia care nu merge bine, unde creşte inflaţia, şomajul, va duce la instabilitate.

Cum vi s-a înfăţişat economia românească de la Palatul Victoria, când aţi ocupat fotoliul de vicepremier şi ministru al Economiei? Care a fost prima impresie puternică? Ce v-a speriat şi ce vi s-a părut a fi liniştitor din acel tablou?

Prima impresie puternică a fost, din păcate, una negativă. Ministerul Economiei care ar fi trebuit să fie punctul principal de elaborare a strategiilor de dezvoltare a economiei româneşti era (şi este în continuare) unul puternic deprofesionalizat. România nu era aproape deloc conectată la ceea ce se întâmpla la Bruxelles în discuţiile privind competitivitatea economiilor ţărilor Europei, a politicilor privind piaţa unică. Ori, astăzi trăim într-o Europă unită, cu o piaţă unică puternică. Dacă nu înţelegem regulile ei, dacă nu suntem activi în a promova punctele noastre de vedere, dacă nu ne găsim printre ceilalţi membri parteneri cu care să avem interese comune pe termen lung, atunci ne vom afla întotdeauna de partea celor care nu prea au mare lucru de câştigat. De asemenea, calitatea managerilor şi a membrilor din Consiliile de Administraţie ale întreprinderilor la care statul este acţionar a lăsat şi lasă încă mult de dorit. Schimbarea lor frecventă, pe criterii de clan şi de apartenenţă politică, fără a se da vreo importanţă calităţilor lor profesionale şi manageriale, nu are cum să aducă o mai bună gestionare a participaţiilor statului.În 2016 economia românească a arătat destul de bine. Atât din punctul de vedere al creşterii economice cât şi al interesului pe care îl arată România pentru investitori. Cred că s-au făcut mulţi paşi pentru a da încredere tuturor celor implicaţi în economia românească că lucrurile pot să meargă spre bine. Sunt unul din cei care cred foarte mult că încrederea în viitor, dar şi felul cum decurg relaţiile dintre actorii din economie sunt două din ingredientele cele mai importante ale creşterii economice durabile.

Statul este în principiu un prost gestionar, iar în cazul României, unde este o lipsă acută de competenţe, situaţia este chiar mai proastă decât în majoritatea ţărilor europene.

Care sunt pârghiile prin care statul îi poate încuraja pe antreprenorii autohtoni? Cum le poate da statul curaj celor care vor sa dezvolte România prin demersuri antreprenoriale?

În cazul României, mare parte din guvernele de după1 989 nu au urmărit dezvoltarea capitalului autohton. Politicienii au urmărit crearea de surse de venit pentru ei şi partidele din care făceau parte, sifonarea banilor prin atribuirea preferenţială a contractelor de achiziţii publice, numirea membrilor de familie sau a amicilor de partid în funcţii de conducere în instituţiile de reglementare şi în întreprinderile cu capital de stat.

Antreprenorii serioşi s-au dezvoltat mai degrabă în ciuda implicaţiei negative a politicului în economie. Poziţia lor este în favoarea unei cât mai mari transparenţe a contractelor publice, a unei concurenţe loiale între actorii din piaţă şi a unei implicări cât mai rapide în piaţa unică europeană.În concluzie , câteva lucruri pe care statul ar trebui să le facă: încrederea în viitor şi în corectitudinea interacţiunilor din piaţă, un cadru de reglementare simplu şi stabil, accesul la finanţare şi la informaţie şi calitatea forţei de munca, adică implicit a sistemului educaţional, sunt factori importanţi. Accesul la infrastructura fizică, adică la drumuri, la reţeaua de cale ferată, porturi şi aeroporturi, dar şi la cea virtuală, adică accesul la internet de mare viteză sunt alte nevoi importante ale antreprenorilor români.

Aţi gândit şi pus în dezbatere un proiect, o strategie „România competitivă”, ce prevedea în linii mari şi ce s-a ales de acest proiect?

România Competitivă este un proiect colaborativ care a reunit mai mult de 600 de specialişti. Proiectul a fost demarat de Guvernul României împreună cu Academia Română şi cu Banca Naţională a României, sub patronajul Preşedinţiei. România Competitivă îşi propune să creeze condiţiile unei creşteri economice sustenabile, bazate pe o mai bună valorificare a factorilor care intră în componenţa Produsului Intern Brut (forţă de muncă, capital, productivitate). Scopul acestui proiect este să găsească mijloacele prin care să aducă nivelul PIB pe cap de locuitor la 75 % din media Uniunii Europene în 2025 prin promovarea unor măsuri care să nu afecteze echilibrul bugetar.Sunt în total 16 domenii şi 44 de obiective care să ducă la o dezvoltare sau o mai bună utilizare a celor trei factori pomeniţi mai sus. Printre aceste domenii au fost identificate patru, denumite de noi „facilitatori”: infrastructura de transport, cadastrul, eficienţa energetică şi debirocratizarea. Proiectul a fost finalizat de către noi şi există pe site-ul Ministerului Economiei. Scopul nostru a fost să-l punem la dispoziţia forţelor politice care vor fi câştigat alegerile din decembrie 2016 pentru a-l utiliza mai departe.Din păcate, filozofia dezvoltării economice din programul economic guvernamental nu concordă cu ceea ce au gândit autorii proiectului România Competitivă sau cea mai mare parte a celor peste 600 de specialişti consultaţi.

Aţi lucrat mult în străinătate, cum este prezentă în context internaţional producţia românească?

Primul cuvânt care-mi vine în minte este „inegal”. România este cunoscută prin mărcile care s-au impus, cele mai multe parte a unor multinaţionale, dar fără a avea mărci autohtone cu rezonanţă sau măcar o identitate clară. Spre exemplu, sectorul IT&C este din ce în ce mai bine cunoscut, dar de îndată ce firmele cresc sunt fie vândute unor fonduri de investiţii sau unor companii mari sau se expatriază în căutare de capital şi de pieţe.

Un studiu de competitivitate făcut acum vreo doi ani arată că în România sunt cam 10 sectoare care pot fi competitive, printre care industria auto, aeronautică, agricultura de precizie, IT&C, industriile creative, turismul de nişă

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eighteen − nine =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te