„Cred în repolitizarea politicii, ascendentul economic este prea puternic”

Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean şi Alina Staicu cu sociologul şi politologul suedez Mike Lewis Sannerstedt


Distribuie articolul

Mike a predat sociologie şi politologie la universitatea din Lund, activează în mişcarea pentru democraţie, studiază culturi şi ajută tinerii din Asia să înveţe să se salveze. Face acest lucru pe cont propriu, folosind banii personali. Crede că opiniile teoretice nedublate de acţiune sunt sterile. Crede în viitorul lumii dacă democraţia va reveni la valorile iniţiale, la rădăcinile ei ateniene. Iar politica la funcţia ei primordială de a regla interesul social. „Politicienii, spune el, nu mai răspund în faţa poporului, ci în faţa corporaţiilor. Când discutăm chestiunile acestea cu americani albi, mărturiseau că, sub conducerea lui Clinton sau a lui Obama, nu se simţeau ca parte integrantă, nu simţeau că participă la ceva şi Trump asta le-a oferit: un fascism care uneşte. Acesta este motivul pentru care m-am alăturat acestei mişcări pentru democraţie, cred în repolitizarea politicii.”

„În prezent, scriu poezie, am intenţia să scriu o carte pentru copii, ilustrată cu artă aborigenă, scriu despre situaţia politică în
contextul Brexitului şi mai este romanul care ar putea fi sau nu publicat – depinde dacă îl termin”

A răspuns acestui dialog provocat de Sinteza cu o zi înaite de a pleca din nou spre Birmania. La începutul iernii, într-o cafenea din Cluj, am depănat povestea lumii noastre, într-o după-amiază întreagă. Nici n-am simţit când s-a lăsat noaptea peste oraş.

Sinteza: Mike, tu te-ai născut într-o ţară, ai studiat şi practicat în altă acum, la pensie stai mai mult în România, mergi şi ajuţi, faci muncă în folosul copiilor şi al tinerilor din Asia. Ce mai înseamnă locul, patria, pentru omul de azi? Unde te simţi tu însuţi?

Mike Lewis Sannerstedt: Acasă este unde mă aflu eu, deci casa mea este Cluj, momentan. Rămân totuşi rezident suedez şi vizitez Suedia cât de des pot. Ţara Galilor… e un pic diferită situaţia în acest caz. M-am născut acolo, dar am plecat la vârsta de 30 de ani şi aveam un altfel de viaţă – eram căsătorit şi aveam un copil. Pentru mine, viaţa mea a început la 31 de ani. În 2000 am venit pentru prima oară la Cluj şi de atunci am intenţionat să revin şi, odată cu pensionarea, am considerat că este un moment bun. Am trăit şi lucrat în Suedia şi în 2003 am decis să merg în Asia, să lucrez cu studenţii birmanezi care s-au refugiat din cauza regimului (lucram cu Mişcarea pentru Eliberare Birmaneză din Londra), dar am vrut să fac ceva mai constructiv şi am decis că pot ţine prelegeri despre drepturile omului, despre democraţie şi globalizare şi atunci i-am cunoscut pe cei trei studenţi care au devenit, ulterior, Proiectul. Una peste alta, cred că aş zice că sunt suedez, dar mai mult decât orice sunt european … şi, stând aici, pot spune sunt suedez născut în Ţara Galilor care locuieşte la Cluj şi care călătoreşte în Asia, dar în primul rând european, şi într-un sens diferit de cel de apartenenţă la Uniunea Europeană, mai mult din punct de vedere al viziunii politice şi al culturii. Îmi place viaţa mea aşa cum arată.

Cum i-ai cunoscut pe români, cum i-ai descrie? De ce ne-ai ales?

– Că orice în viaţă, povestea începe cu o femeie. Studia în cadrul Masterului, la Universitatea din Lund, nu era studenta mea, dar ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit şi m-a invitat aici unde am ţinut o prelegere la UBB studenţilor de la linia de studiu în limba germană. Am stat aici aproape un an, din vara lui 2000 până în primăvara 2001 şi mi-a plăcut. Când am revenit în 2014, am fost şocat de schimbări – traficul, în special – în 2000 erau doar câteva măşini străine; Clujul era deja, în 2014, un oraş aglomerat, european, dezvoltat… Ştiam despre România destul, datorită studiilor mele politice, în anii `70, `80, am lucrat cu mişcarea din Germania de Est, ştiam cel mai mult despre Iugoslavia – urma să îmi fac studiile doctorale la Zagreb înainte să înceapă războiul. Aveam deci ceva cunoştinţe despre perioada comunistă în România, datorate interesului pentru ţările est-europene. A fost interesant, pornind de la ceea ce ştiam, să văd, când am venit la Cluj, dezvoltarea şi schimbarea postcomunistă.

Poate cel mai important motiv pentru care iubesc Clujul este modul în care îmi stimulează creativitatea. în mod uimitor, Suedia nu face nimic pentru poezia mea şi nici Ţara Galilor. Dar Cluj, Malaezia, Barcelona, Mississipi şi Berlin mă „aprind”, îmi dau acea stare de a crea. Am fost foarte productiv şi am scris foarte mult în ultimii doi ani.
Deci, voi continua să locuiesc în Cluj.

Cred că nu este vorba atât despre religie, cât despre economie şi sistem politic, despre diferenţele între bogaţi şi săraci. Este obscen că ai oameni miliardari şi, în acelaşi timp, oameni care mor de foame.”

Ca sociolog cultural, ai o fină observaţie, cum ţi se par oamenii de aici, cultura vieţii cotidiene din Est?

– Ceea ce îmi place la nebunie este că am prieteni fantastici; ziua în care am intrat în librăria Bookstory a fost o zi norocoasă, am întâlnit oameni minunaţi, creativi, pe care i-am simţit asemănători mie. Dar mai presus de orice, acolo am întâlnit oameni buni.

În zona în care locuiesc sunt oameni mai în vârstă, care nu vorbesc engleză, dar căldura umană, calitatea umană se transmit fără cuvinte. Îmi place să merg în piaţă (agroalimentară) la fiecare sfârşit de săptămână şi oamenii îţi dau acel sentiment de autenticitate, de viaţă trăită în mod tradiţional, curat; asta a dispărut din diferite motive în cele mai multe ţări europene. Globalizarea s-a infiltrat peste tot, şi în Ţară Galilor, şi fermele, produsele fermierilor au fost înlocuite de marfă de supermarket. Piaţa din Cluj mi se pare că transcende globalizarea. Ca sociolog cultural, nu sunt atât de interesat de clădiri vechi şi de monumente sau de renovări şi reinventări, ci de modul real în care trăiesc oamenii unui oraş, unei comunităţi. În Cluj văd oameni luptându-se cu viaţa şi necesităţile de zi cu zi, îi văd dinamici, vii. Asta mă stimulează şi pot scrie.

Cum lucrezi, care sunt obiceiurile de lucru ale unui sociolog-poet „nomad”?

– De când m-am pensionat, nu mă mai trezesc aşa devreme. Încep să lucrez – să mă documentez, să scriu sau, pur şi simplu, să citesc, de pe la 10.00. Îmi place să merg la Biblioteca Universităţii, nu am fost niciodată adeptul lucrului acasă, mi-a plăcut să merg într-un loc special destinat muncii de orice fel ar fi ea. Deci, încep pe la 10.00 şi mă opresc la 13.00, pentru o cafea, apoi îmi place – dintotdeauna – să am dupa-amieze libere, să merg la muzeu, la galerii, şi mă întorc la lucru seara – acasă, de cele mai multe ori, şi am întotdeauna miercurea liberă. Asta pentru că, încă de când lucram la universitate în Suedia, îmi place să lucrez în weekenduri. Miercurea liberă îmi uşurează săptămâna de lucru, e zi pentru teatru, muzee şi cafea cu prietenii. Când plec, îmi iau cu mine „biroul”, ca orice scriitor. Încerc să păstrez aceeaşi disciplină de lucru oriunde mă aflu, în Australia, în Malaezia, chiar dacă m-am pensionat şi asta pentru că îmi place să am două, trei, patru activităţi sau proiecte constante. În prezent, scriu poezie, am intenţia să scriu o carte pentru copii ilustrată cu artă aborigenă, scriu despre situaţia politică în contextul Brexitului şi mai este romanul care ar putea fi sau nu publicat – depinde dacă îl termin. Dacă mă plictiseşte pe moment oricare dintre acestea, trec la următorul proiect. Când plec, împachetez laptopul şi tot ce ţine de el, notiţe şi înregistrări.
Mi se pare nostim că oamenii cred că înconjor lumea, dar pot spună că merg, de fapt, în trei ţări doar. Acum, de exemplu, voi fi în cea mai mare parte a timpului în Malaezia şi o lună în Australia.

Ce caută omul timpurilor noastre? Migraţia este un fenomen masiv, din punct de vedere al sociologiei culturii, este posibilă adaptarea culturală? Cum vezi Europa de mâine?

– Asta e o întrebare interesantă… Cred că lumea de azi a fost etichetată ca fiind victima globalizării. Cred că libertatea de a călători i-a schimbat pe tineri. Politica liberei circulaţii i-a determinat pe tineri să îşi multiplice oportunităţile în educaţie – de exemplu, programele de tip Erasmus; din propria experienţă ştiu că se poate întâmpla ca un student Erasmus venit în Suedia, de exemplu, să întâlnească pe cineva, să se căsătorească şi să rămână – ştiu vreo două trei cazuri – şi asta schimbă, chiar la un nivel micro, modul în care se percep oamenii ca cetăţeni, ca naţiune. Când am mers prima dată în Malaezia, nu erau turişţi chinezi – ca acum când 90% dintre turiştii care vizitează sud-estul Malaeziei vin din China. Această liberă circulaţie este o liberă circulaţie a popoarelor acum care nu poate fi decât benefică planetei.

Migraţia nu este un fenomen nou…

– Eu am origini irlandeze, de exemplu – strămoşii mei au mers la Londra în timpul foametei să caute de lucru. Cei mai mulţi oameni au origini mixte în Europa. Cred că istoria se repetă şi trăim timpuri similare anilor `20, `30, şi asta poate fi o problemă – în Europa asistăm la ascensiunea extremei drepte; pe atunci, cultura şi obiceiurile evreieşti au fost persecutate, blamate – acum sunt, desigur, cele musulmane, pentru că reprezintă o cultură diferită. Sunt optimist şi cred că tinerii sunt mai deschişi la aceste întâlniri interculturale, transculturale. Este vorba despre refugiaţii sirieni, Suedia are o politică de integrare şi susţinere a acestora, dar – revin la problema globalizării – diferenţa faţă de anii `20, `30 este că actuala civilizaţie occidentală se află în declin – face parte din procesul de evoluţie şi transformare a societăţilor. Pentru prima dată, se crede că societăţile occidentale nu-şi vor reveni. India, China, America de Sud şi chiar Africa se dezvoltă cu un pas înainte ca societăţi, cu politici avansate privind protecţia mediului şi prevenirea schimbărilor climatului, în timp ce Occidentul se luptă să le menţină. Sper că nu va fi război, deşi pare inevitabil.

Mike, tu faci muncă de caritate în Asia, înţeleg că astfel vezi o soluţie, în ridicarea aceleor ţări, prin educaţie şi altele, o soluţie la migraţie?

– Absolut. Ideea esenţială a proiectului a fost aceea de a face accesibilă educaţia, de a oferi cunoaştere şi înţelegere. Ceea ce a fost interesant de văzut a fost faptul că oamenii de vârsta mea – atât în UK, cât şi în Suedia – au crescut cu aceste oportunităţi, cu acces complet la educaţie şi totuşi au idei similare cu cele vehiculate în anii `30. Cât timp am fost în America, înainte de alegeri, mi-a fost clar că cei mai mulţi albi de vârsta mea vor vota cu Trump, pentru că şi-au văzut vieţile micşorând-se ca ani şi ca importanţă, nu atât în ceea ce priveşte activitatea cât în ceea ce priveşte cultura şi standardele dominaţiei albe. Am văzut acea separare – care există şi în Europa – dar mult mai naţionalistă. Avem parte şi de multe ştiri false – ceea ce nu ajută; la oameni nu ajunge adevărul. Ideea că mii şi mii de refugiaţi aşteaptă la graniţele ţărilor că să intre nu este, de fapt, adevărată. Cei mai mulţi vin din cauza războiului dar, din ceea ce ştiu din experienţa mea cu Iugoslavia, mulţi dintre cei care s-au refugiat atunci în Suedia au mers înapoi în Serbia şi în Croaţia. Foarte puţini au rămas – mai mult tinerii, datorită oportunităţilor. La fel acum, Siria a fost devastată de război, dar foarte mulţi vor să se întoarcă acasă.

Problema globalizării – diferenţa faţă de anii `20, `30 este că actuala civilizaţie occidentală se află în declin – face parte din procesul de evoluţie şi transformare a societăţilor. Pentru prima dată se crede că societăţile occidentale nu-şi vor reveni.”

Cu cât informaţia este mai multă şi accesul la ea mai mare, cu atât pare că populaţia este mai predispusă la manipulare. Cum ar trebui să ne apărăm?

– Sunt implicat momentan în această Mişcare pentru Democraţie în Europa şi aceasta creşte pentru că, de exemplu, Uniunea Europeană este dominată de economie şi dominată economic, structurile politice sunt slabe şi ideea este să se repolitizeze – în sensul de a întări mai mult structura politică şi cea economică prin eradicare, prin discuţie, prin dezbatere. Citesc foarte mult despre migraţie, ca şi cum acesta ar fi un fenomen nou. Nu este; mai ales în Europa, ar trebui să mergem cu câteva secole în urmă şi să vedem că a fost dintotdeauna un continent în mişcare atunci când vorbim despre popoare. Când mă refer la ştirile false, mă refer la faptul că nicio statistică nu arată că migraţia din zilele noastre ar fi mai amplă decât altădată, aşa cum ar vrea extrema dreaptă să credem – sunt aceleaşi manipulări care erau folosite în anii `20, `30 pentru a întoarce populaţia împotriva evreilor, ştiri false despre afacerile lor, despre cultura semită, despre cum vor să cucerească întreaga lume. Cred că este o problema majoră, pe care nu o poţi ignora şi o combaţi prin cunoaştere, educaţie şi exersarea discernământului.

Cum ai rezuma tabloul politic al zilelor noastre? Trece politica printr-o criză la nivel mondial? Sau este doar în căutarea unei noi formule?

– Global şi la nivel european… civilizaţia occidentală se află într-o criză uriaşă. Actualul preşedinte al Statelor Unite este cel care creează o criză în relaţiile internaţionale ale SUA în mod constant. Şi asta se reflectă şi în Europa. China, Asia devin din ce în ce mai dominante şi cred că problema majoră în care s-a demonstrat această repoziţionare la nivel mondial a fost aceea a schimbării climatice. A avut loc acest acord la Paris şi, având în vedere politicile de mediu, cele propuse de China devansează complet politicile de mediu americane. În acest domeniu, sunt lideri mondiali. Desigur, şi China, şi India au probleme majore – dar au un plan bun pentru a le rezolva. Cel mai poluat loc de pe planetă este un oraş european – Londra. Nimeni nu ar fi crezut, dar un raport ONU arată acest lucru. Cred că acest lucru afectează partidele politice şi politica în general – faptul că trăim în această ideologie a pieţei libere specifică consumerismului şi nu ne gândim, doar auzim oamenii vorbind despre cum schimbările planetei pot afecta viaţa de zi cu zi, nu petrecem destul timp discutând, documentându-ne despre asta. Acordul de la Paris vizează măsuri la nivel de continent, dar la nivel de educaţie, la nivel individual, de problematizare, de informare, la nivel de societate nu se întâmplă suficient. Politicile trebuie să se schimbe astfel încât să includă problema mediului.

Cam cât din ce vedem are cauze politice? Se poate trăi bine şi cu o clasă politică slabă?

– În Europa trăim sub politica austerităţii, există discrepanţe mari între cei bogaţi şi cei săraci. Bogaţii sunt câţiva, iar marea majoritate se zbate. Ceea ce observ că ar fi cauza acestui fapt este corupţia clasei politice şi în România este destul de evident acest fapt. Dar şi în U.K. au fost discuţii despre politicieni corupţi, şi în Suedia câţiva politicieni au fost nevoiţi să îşi dea demisia pentru indisciplină. Asta se întâmplă pentru că am permis politicienilor să reprezinte interese, afaceri şi corporaţii, nu poporul. În timp, asta creează apatie şi neimplicare. în consecinţă, avem în SUA pe Trump preşedinte, Brexit în Europa, creşte popularitatea partidelor de dreapta – în Suedia se vorbeşte despre alegeri şi partidul de extremă dreaptă face parte din guvern. Ceea ce se întâmplă de curând în Germania, în Leipzig – naziştii fac parte din guvern pentru prima dată din 1940. Cred că oamenii se simt inadecvaţi, pentru că demersul democratic nu mai este democratic, le numim „alegeri democratice”, dar nu mai sunt deloc aşa. „Demos”, „kratos” – nu prea mult „demos” în ceea ce se întâmplă. Şi ajungem la educaţie, despre ea e vorba, despre a crede în comunitate, în societate şi asta este ceea ce adaugă valoare, asta reprezintă piaţa liberă. Margaret Thatcher a zis „Nu există societate, suntem doar indivizi” – cred că acela a fost începutul a tot ce trăim azi. Azi, de fapt, trăim o a doua etapă a ceea ce a început atunci. Politicienii nu mai răspund în faţa poporului, ci în faţa corporaţiilor.

Când discutam chestiunile acestea cu americani albi, mărturiseau că sub conducerea lui Clinton sau a lui Obama nu se simţeau ca parte integrantă, nu simţeau că participa la ceva şi Trump asta le-a oferit: un fascism care uneşte.

– Acesta este motivul pentru care m-am alăturat acestei mişcări pentru democraţie, cred în repolitizarea politicii, ascendentul economic este prea puternic – asta înseamnă participarea activă a oamenilor în dezbateri, lucrul împreună cu partidele politice şi, cel mai important, o (re)educare, astfel încât oamenii să înţeleagă cum funcţionează şi ce rol are un partid politic. Aceasta este o deziluzie personală – văd tineri implicaţi, dar nu îi văd pe toţi, oamenii nu se simt ca fiind parte integrantă a vieţii politice, simt că nu îi priveşte, devin furioşi şi votează cu extremele.

Istoria ne arată că evoluţia democraţiilor nu este ireversibilă, de la o situaţie democratică aparent stabilă, o societate se poate întoarce la haos, am văzut exemple. Care este rolul caracteristicilor culturale în frânarea sau dezvoltarea unei democraţii?

– În Europa, democraţia este esenţa civilizaţiei. Ideea de democraţie vine din Antichitatea greacă şi stă la baza a tot ce s-a construit social şi cultural în Europa, spre deosebire de China care are o idee complet diferită despre ce înseamnă democraţie. Se influenţează reciproc şi, da, cultura are un rol important în menţinerea şi întărirea democraţiei. Mă regăsesc ca descriere în ceea ce înţeleg prin „european”; avem o istorie care demonstrează că democraţia a funcţionat, avem cele mai bune legi în ceea ce priveşte drepturile omului, sunt o mulţime de idei pozitive, care au origine europeană.  Dar oamenii îşi pierd sistemul de valori, dacă nu se regăsesc ca făcând parte din ceva important, ajung cu uşurinţă victimele minciunilor. Cultura propagă valori şi susţine valori, evident că accesul la cultură modelează societatea. Dar cultura reflectă şi deviaţiile.

Fenomenul liberei circulaţii schimbă fundamental profilul cultural al individului sau nu? un român care trăieşte şi munceşte în Spania va fi fundamental diferit de unul care a rămas aici? Sau va avea doar achiziţii comportamentale secundare, care nu-l definesc pe fond?

– Călătoriile m-au schimbat pe mine. Când Margaret Thatcher a spus că nu există societate, am înţeles ce a vrut să spună. Sunt mult mai mulţi oameni pe planetă şi se mută dintr-un loc în altul, ca mine, şi ajung să se întrebe care le este identitatea şi, cum am spus mai devreme, mă simt european, iubesc ideea de liberă circulaţie, de cumul de experienţe dar, desigur, există şi aspectul economic. De exemplu, mulţi români merg şi lucrează în alte ţări, pentru că se zbat să supravieţuiască. Mai ales tinerii îşi găsesc foarte greu slujbe în domeniul lor. Şi asta nu se întâmplă doar în România. Se întâmplă şi în Suedia, şi în U.K. Am citit recent că mai multe asistente medicale părăsesc UK decât cele care vin să lucreze. Profesionalizările s-au diluat, specializarea nu mai este atât de importantă şi, de exemplu, în universităţi, managerii ajung să fie mai preocupaţi de aspectul financiar decât de cel educaţional.

Cred că este o sabie cu două tăişuri – îmi place ideea de liberă circulaţie – dar când partidele politice propun aceste politici care subestimează profesionalismul, subminează însuşi domeniul respectiv.

Să luăm ca exemplu profesorul. Prima dată când am mers în sud-estul Asiei, am înţeles că profesorul are un statut privilegiat, păstrat încă din societatea arhaică: călugarul este deasupra tuturor, apoi profesorul şi abia apoi părinţii. Din experienţa proprie mi-am dat seama că studenţii mei îmi spuneau lucruri pe care nu le împărtăşeau cu familia sau pe care le aflam primul – această era dovadă de respect. Atunci a fost prima dată când am simţit responsabilitatea de profesor. Prietenii mei din Suedia au renunţat să mai predea spunând că nu mai au respect pentru studenţii lor. Cum spuneam, profesionalismul s-a diluat în birocraţie, sunt doar nişte hârtii care statutează o poziţie.

Poate cel mai important motiv pentru care iubesc Clujul este modul în care îmi stimulează creativitatea. în mod uimitor, Suedia nu face nimic pentru poezia mea şi nici Ţara Galilor. Dar Cluj, Malaezia, Barcelona, Mississippi şi Berlin mă «aprind», îmi dau acea stare de a crea.”

Cum vezi învăţământul superior de astăzi, mediul academic în general? Ajută el la vindecarea şi progresul societăţilor? Are puterea asta sau şi-a slăbit rolul?

– Categoric slăbit. Ce pot spune din experienţa mea, în Suedia, institutul la care am predat este mai preocupat să obţină bani de la corporaţii pentru a oferi burse, pentru că statul nu subvenţionează niciun doctorand. Când am ajuns eu acolo, 20 din 25 de doctoranzi erau susţinuţi de stat, iar acum niciunul. Întregul mecanism academic s-a îndepărtat de ceea ce însemnă a hrăni şi creşte o gândire reflexivă, majoritatea doctoranzilor sunt angajaţii unei corporaţii şi îşi fac doctoratul part-time, sunt subvenţionaţi de compania angajatoare şi, deci, nu mai participă cu nimic la viaţa academică şi institutul devine o fantomă.

Cum ţi se pare învăţământul de la noi, dacă ai avut ocazia să-l cunoşţi?

– Tot ce pot să spun este că, în carieră mea, cei mai buni studenţi pe care i-am avut în Suedia erau români. Şi nu o spun din complezenţă, erau uimitori. Masteranzi, doctoranzi – şi-au luat diplomele, pentru că erau extraordinari. Ceea ce mă uimea de fiecare dată era nivelul la care vorbeau engleza, am avut studenţi din toate colţurile lumii, dar studenţii români erau cei mai productivi şi trebuie să recunosc că acesta este unul din motivele pentru care am ajuns să fiu şi mai interesat de România. Asociam România cu ceea ce ştiam despre ţările est-europene, am petrecut mult timp în Iugoslavia, în Germania de Est şi studenţii români m-au făcut să vreau să ştiu mai mult. Recunosc că nu am avut ocazia să cunosc sistemul de învăţământ românesc, nici nu am citit prea mult despre el, ştiu mai mult din ceea ce mi s-a povestit, dar ceea ce ştiu este că acei studenţi români erau extraordinari şi în examene se remarcau imediat. Cred că cei mai mulţi au luat distincţii.

Cum este proiectul tău din Birmania, vorbeşte-ne despre el!

– Am mers acolo în octombrie 2004, chiar înainte de tsunami, aveam intenţia să predau studenţilor birmanezi refugiaţi în Tailanda despre democraţie şi, peste vreo săptămână, i-am întâlnit pe voluntarii care lucrau pentru o organizaţie care milita pentru drepturile omului şi mi-au spus că cei mai mulţi care lucrau erau emigranţi ilegali şi ar fi dorit să înveţe engleză serile, când ieşeau de la lucru. Mi s-a spus că erau două surori şi un tânăr care lucrau la cantina universităţii şi care în fiecare marţi şi joi seară mergeau la biroul acestei organizaţii că să înveţe engleză. Deci, peste o săptămână, am cunoscut-o pe tânăra care făcea parte din tribul Karen – unul dintre grupurile etnice din Birmania implicate în războiul civil de 60 de ani. Numele ei era Yee Yee, avea cam 20 de ani atunci şi vorbea engleza fluent. Lucra pentru un ONG canadian „Internews”. Am devenit buni prieteni şi, tot în acea perioadă, am devenit conştient de tensiunile care existau între birmanezii dominanţi şi cei din triburi. Studenţilor birmanezi nu le plăcea deloc faptul că mă ocupam de cei din tribul Karen.

Le-am întâlnit pe cele două surori, Nwe Nwe şi Poe Tay – un zâmbet larg să-ţi topească inima, nu aş fi putut zice nu nici dacă voiam. Am început să le predau şi râdeau mult, Poe Tay era o comediană din prima zi. Îmi petreceam timpul documentân­du-mă despre fenomenul globalizării şi, deşi era un pic prea mult pentru ele, împărtăşeam cât puteam din orice fel de cunoştinţe.

Apoi s-a întâmplat tsunamiul şi Tailanda a fost ca o zonă de război. Eram în nord, în Ciangmai, am vrut să merg cu prietenii mei de Crăciun în sud, dar am avut probleme cu viza. Toţi au murit.

Ce ai făcut atunci, cum ai reacţionat?

– Eram în Tailanda de câteva luni şi asta a fost devastator. M-a afectat, mii de birmanezi emigranţi ilegali şi-au pierdut vieţile. Şi cred că asta a schimbat ceva în mine complet. Mi se părea nedrept că aceşţi oameni nu aveau nimic şi li s-au luat şi vieţile. Îmi amintesc ca am mers să vorbesc cu Yee Yee şi am propus ca ea şi cele două surori să îşi părăsească slujbele şi să studieze full-time şi m-am oferit să le susţin. Aşa că ne-am întâlnit şi am stabilit că le voi oferi burse. Părăsiseră şcoala de la 10 ani şi, în 2005, am decis să rămân în Ciangmai pentru un an şi să mă ocup de aceste trei tinere. Recunosc că nu am crezut că voi reuşi. Ceea ce mi-am propus a fost să le învăţ engleză un an, apoi să trecem la subiecte mai complexe. M-au uimit, erau fantastice! Am vrut doar două lucruri la început: să fie distractiv, amuzant. Am stabilit că nu vor fi examene şi că procesul de învăţare şi cunosţintele să fie o distracţie în sine. Şi nu am vrut examene, pentru că eu însumi am picat mai multe examene decât am trecut. Mi-am dorit că ele să înţeleagă de unde vin şi de ce a trebuit să mă întorc în Suedia, am găsit-o pe Kellie să mă înlocuiască – cu menţiunea să nu le înveţe engleza australiană. Şi mi-am mai propus ceva: să nu cer nimănui bani pentru această încercare; eu am asigurat fondurile din veniturile personale.

Planul este, acum, să ajut şcoala din Birmania să aibă tehnologia, cărţile şi dotările necesare. Toţi banii din vânzările cărţilor mele vor merge acolo.”

În fiecare vineri mergeam şi înaintam cu legalizarea actelor celor două surori – aş fi putut eu însumi să fiu expulzat din Tailanda, pentru că ele se aflau ilegal acolo. A durat şi a costat mult, corupţia era la un nivel extrem, dar am reuşit să obţin şederea lor legală. Stăteam la cafele şi tinerele exersau cu grupurile de turişţi australieni engleză. Erau îndragostite de întregul proces. Marea mea uimire a fost că oamenii au început să vină şi să ofere bani pentru proiectul meu.

După învăţarea limbii engleze, am început cu diferitele domenii: ştiinţă, matematică şi am ajuns să le vorbesc despre sociologie, feminism – chestiuni de studiat în primul an de facultate. Ele credeau că nu pot pricepe, li se spunea că nu sunt destul de deştepte – din păcate studenţii le spuneau asta constant şi au ajuns să nu aibă încredere în ele. Asta am vrut să remediez în primul rând. Şi s-au dovedit avide de cunoaştere. Poe Tay era convinsă că fiecare ţară are propriul soare şi propria lună şi a fost uimită să afle că Pământul se roteşte. Şi am continuat, domeniu după domeniu, cunoştinţe din ce în ce mai multe. Oamenii au aflat despre proiect şi, în curând, mame şi taţi veneau să mă roage să le primesc copiii. Şi am spus că pot lucra cu maxim zece. Dar burse puteam plăti doar trei.

Cum ai continuat proiectul? Ce s-a întâmplat cu tinerii?

– Au continuat să vină toţi. Unii veneau doar serile, alţii doar câteva zile pe săptămână. Eram îngrijorat ca poliţia din zonă să nu aibă o problemă cu ceea ce se întâmplă în sat. Casa mea a devenit şcoală. Deci erau zece copii şi am început să îi duc în diferite locuri. Nu fuseseră niciodată la cinema, aşa că i-am dus la un film – „Fantomă de la operă” – şi au crezut că în Occident oamenii nu vorbesc ci cântă. I-am dus în muzee şi galerii, am vorbit despre tot şi toate. Apoi am întâlnit o tânără care ne-a schimbat viaţa – Jess. Ea a venit din Australia, era plătită de guvernul australian să lucreze cu cei infestaţi cu HIV. Copiii au adorat-o din prima clipă. Şi ea a rămas. Ne-a vorbit despre viaţa ei – ceea ce îi încurajam pe toţi voluntarii să facă – şi ne-am dat seama că poate înţelege, ea însăşi fiind născută în Vietnam şi trăind în Australia.

În următorii ani i-am învăţat cât de mult am putut ştiinţe, geografie, istorie, am avut invitaţi care i-au învăţat limba tailandeză, Ali a învăţat muzică, avea talent. Ali este acum producător musical, are propriul studio, promovează tineri muzicieni birmanezi şi cântă într-o trupă. Nwe Nwe s-a alăturat unui grup de studii feminist, a întâlnit pe cineva şi s-a căsătorit. Poe Tay, de asemenea, lucrează şi i-am cunoscut soţul. Mi se spune că a fost zadarnic, că nu au urmat şi definitivat studiile. Dar nu acesta a fost scopul, oricare dintre ei ar fi dorit ar fi putut urma studii superioare. Yee Yee are o diplomă în ştiinţele mediului şi în business, sora mai tânără a ei, care ni s-a alăturat pe când avea 16 ani, va absolvi Ştiinţele şi lucrează împreună cu soţul ei pentru o organizaţie care are ca misiune curăţarea apei. Poe Tay este în Bankok, Nwe Nwe s-a întors în sat şi are propria ei afacere, dar ceea ce ştiu sigur este că amândouă strâng bani pentru ca fiicele lor să meargă la şcoală. Educaţia nu este despre note şi teste. În tot acest proiect am vrut ca aceşţi tineri să înţeleagă că educaţia este singură lor şansă de a depăşi sărăcia, e singura cale spre o viaţă mai bună. Nwe Nwe ştie că tot ce face acum este efortul care o va trimite pe fiica ei la şcoală. Ceea ce mă bucură cel mai mult este că aceşţi tineri se cunosc pe ei înşişi şi înţeleg lumea în care trăiesc. Proiectul nu s-a oprit, nu mai predau, dar sunt voluntari, ajut şi asist şi susţin cei doi studenţi care continuă ce am început. Planul este, acum, să ajut şcoala din Birmania să aibă tehnologia, cărţile şi dotările necesare. Nu am cerut niciodată fonduri sau sponsorizări, nu acesta a fost planul meu. Am vrut doar să mă simt bine, să educ, astfel încât să fie distractiv. Toţi banii din vânzările cărţilor mele vor merge acolo.

Ceea ce nu am realizat este că există invidie şi rasism. Dar anul viitor continuăm.

Vorbeşte-ne despre poezia ta. De ce poezie? Mai e timp pentru ea într-o lume zbuciumată, cu imperative politice şi sociale puternice? Ce rol are poezia?

– Ah, poezia mea… Întotdeauna am iubit literatura. Intenţionez să am şi studii în acest domeniu în următorii ani. Poate chiar aici, în Cluj. Poezia a început odată cu boală mea, sindromul oboselii extreme, acum 20 de ani. Am aflat că boala aceasta schimbă dinamica gândirii, a creierului însuşi şi mi-a dat un impuls de creativitate, pe care nu l-am cunoscut niciodată înainte. Am început să scriu şi, cum am zis, sunt locuri care mă stimulează. În 2000, când am venit aici, am început să scriu continuu. Am cunoscut o femeie frumoasă care fusese campioană la schi şi care mergea cu bicicleta de la Beijing spre localitatea în care începea Le Tour de France – i-a luat vreo doi ani şi jumătate; ne-am întâlnit în tren în Malaezia şi la trei dimineaţa am simţit ca o explozie în creierul meu, cred că îi datorez acest fenomen, am căutat şi am găsit hârtie şi creion şi cuvintele au răbufnit, au ieşit afară, pur şi simplu. De atunci am aceste „explozii” periodice, de vreo 14, 15 ani şi scriu. Azi-noapte am scris două poeme.

Sunt influenţat de Pablo Neruda şi Dylan Thomas – de când aveam 15, 16 ani îl iubesc pe Dylan Thomas şi chiar am citit un articol care spunea că, în ultimul an, s-au vândut mai multe cărţi de poezie decât în ultimii 30 de ani. Se pare că există un nou val de interes în ceea ce priveşte poezia.

Sunt interesat, de asemenea, de cultura diferitelor grupuri entice, mă inspiră. Când sunt în Asia, ascult ritmul – nu înţeleg cuvintele.

Evident, o sursă veritabilă de inspiraţie sunt femeile din viaţă mea. Am fost mereu susceptibil şi reticent să îmi public poeziile dar, acum că banii sunt destinaţi proiectului din Asia, nu voi ezita să le public.
Viziunea mea politică influenţează poezia mea ca formă de expresie a convingerilor, am poeme despre sclavia monetară, despre violenţa domestică, despre probleme sociale…

Este o expresie a dragostei, dar şi a revoltei.

Sunt un suprarealist.

Nu fuseseră niciodată la cinema, aşa că i-am dus la un film – «Fantoma de la operă» – şi au crezut că în Occident oamenii nu vorbesc, ci cântă.”

O importantă discuţie care se duce în prezent este cea legată de religie şi societate, de religie şi politic. Cum vezi tu evoluând componenta religioasă şi cum crezi că va influenţa formele de organizare socială din viitor? Spre ce ne îndreptăm?

– Ascultam la Radio 4, BBC, o serie numită „Trăind cu zeii”, o emisiune arheologică ce urmăreşte Homo Sapiens încă de la începuturi şi felul în care suntem crescuţi în această credinţă creaţionistă. Deşi eu sunt necredincios, cred în dreptul unei societăţi de a crede în ce doreşte. Muzica de orice fel reflectă şi pledează pentru această idee de apartenenţă şi credinţă. Şi nu ştiam că a început în Transilvania propagarea ideii luterane că muzică uneşte în credinţă. Mă opun total atunci când religia îşi impune legile asupra legilor societăţii şi aici mă refer la fundamentalism. şi trebuie să ne confruntăm – civilizat – cu această tendinţă. Cei mai mulţi prieteni sunt creştini, dar sunt intereat de budism, hindu, zen, animism – acesta se datorează şederii îndelungate în Asia. Când a murit regele, au existat două ceremonii – una hindu şi altă animistă.

Religia este o componentă importantă a unei societăţi. Şi asta ne deosebeşte de celelalte specii. în timpuri grele, oamenii se întorc la credinţă.

Am fost într-o ţară musulmană pentru şapte săptămâni şi, vinerea, când treceam pe lângă moschee, i-am văzut pe cei care ieşeau şi puteai vedea că privirile fixe, ura pentru că eşti altfel… nu le spune că eşţi ateu, simţi că ai putea păţi ceva. Nu ştiu ce le spune imamul, dar simţi că te identifică cu răul.

La concertul Psy, toţi dansând Gangnam Style, sentimentul a fost fantastic. Cred că e important în ce uneşte orice formă de apartenenţa colectivă.

Cred că nu este vorba atât despre religie, cât despre economie şi sistem politic, despre diferenţele între bogaţi şi săraci. Este obscen că ai oameni miliardari şi, în acelaşi timp, oameni care mor de foame.

E important că oamenii să creadă în ceva. Nu înseamnă că oamenii din biserică sunt oameni buni. Tribul Karen, deşi este animist, este extrem de superstiţios. Nu are formă instituţionalizată de întărire a credinţei, ci este o formă de respect pentru strămoşi care nu permite răutatea, o formă de trăire în viaţa de zi cu zi.

Care ar fi diferenţele relevante între popoarele pe care le-ai cunoscut mai bine, între arhetipuri, vorbim de englezi, suedezi, români, asiatici…

– Cred că oamenii nu sunt atât de diferiţi. Când am ajuns în satul din Birmania, copiii au reacţionat că toţi copiii din Ţara Galilor, Suedia… Există, desigur, ideea aceasta de specificitate, tiparele culturale sunt diferite, dar esenţa este aceeaşi. Ceea ce mă interesează este felul în care iubirea este diferit văzută în aceste culturi. De exemplu, asiaticii văd dragostea că pe un film de la Bolywood. Din punctual de vedere al sociologului cultural găsesc fascinante aceste diferenţe.

Viziunea mea politică influenţează poezia mea ca formă de expresie a convingerilor, am poeme despre sclavia monetară, despre violenţă domestică, despre probleme sociale… Este o expresie a dragostei, dar şi a revoltei. Sunt un suprarealist.”

Mike Lewis Sannerstedt s-a născut la Neath, sudul Ţării Galilor, (UK). A locuit în Suedia din 1986 şi a studiat la Ruskin College, Oxford (UK) şi Universitatea Lund în Suedia, unde a continuat ca profesor. Este sociolog cultural, scriitor, poet şi activist politic. Este implicat în Mişcarea pentru Democraţie în Europa şi în cauze umanitare din domeniul drepturilor omului, de peste 30 de ani. Este fondatorul şi directorul proiectului „project stepping stone” (Piatră de căpătai), proiect comunitar destinat educaţiei tinerilor Karen birmanezi emigranţi în Tailanda. În prezent scrie un roman. A ales să stea la pensie în România, cu necesarele întreruperi în care merge pentru proiecte umanitare în Orientul Îndepărtat.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te