Cu ochii către Libia

Aproape 90.000 de migranţi au ajuns în Italia numai în prima jumătate a acestui an, după ce au traversat Mediterana, pornind de pe malul libian. După anul 2011, respectiv după începutul Primăverii Arabe în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, cifrele care arată dimensiunea valului de migraţii către Europa fluctuează ameţitor de la an la an şi chiar de la lună la lună, de la câteva mii de oameni la sute de mii. Nu vorbim acum despre refugiaţii care vin din zonele afectate de aceste revoluţii, cum sunt sirienii, ci de migranţii din Africa care au profitat de haosul instalat după căderea dictatorului libian Muammar Gaddafi pentru a găsi o rută către Europa, în special cu destinaţia Italia, Spania, Malta.


În faţa noii realităţi UE şi fiecare ţară direct afectată au încercat să găsească soluţii de salvare şi aducere în siguranţă pe teritoriul european a migranţilor, concomitent cu măsuri care să oprească valul de migraţie. Problema cea mai mare a Europei este aceea că nu are o politică clar conturată pentru a gestiona numărul mare de oameni care traversează Mediterana. Cea mai recentă iniţiativă pentru a opri migraţia dinspre Libia spre Europa aparţine Franţei, care doreşte crearea unui hotspot pe malul african, unde să fie rezolvate problemele solicitanţilor de azil „cât mai aproape de ţările lor de origine”. În acest timp, mii de oameni îşi riscă viaţa plătind călăuze, traficanţi periculoşi, traversând Sahara şi Mediterana. Unii pier în această încercare sau ajung în taberele de detenţie libiene, în condiţii de sclavie.

Migrant gesticulând în spatele gratiilor unei celule de detenţie din Libia

Rutele migraţiei africane ilegale către Europa

Migranţii din Africa care vor să ajungă în Europa aleg una din următoarele rute: cea vest-africană (prin Senegal, Mauritania, Maroc, Insulele Canare – Spania) aleasă de migranţi din Senegal, Niger, Nigeria, Maroc, Mali; ruta Mediteraneană vestică (din Maroc către Spania, prin enclavele Ceuta şi Melilla sau din Algeria către Spania), aleasă de migranţi din Algeria, Maroc, Senegal, Coasta de Fildeş, Benin, Mali, Sudan, Camerun, Ciad, Nigeria, Republica Centrafricană; ruta Mediteraneană centrală (cu punct de plecare din Libia sau Tunisia şi destinaţie Lampedusa-Italia sau Malta), aleasă de cei din Tunisia, Somalia, Nigeria şi Eritreea; ruta către Apulia şi Calabria, dinspre Grecia, este aleasă de migranţi din Pakistan, Afganistan, Egipt, Siria, care ajung, mai întâi, în Turcia sau Egipt.

Ruta Libia–Europa se dovedeşte a fi cea mai periculoasă pentru migranţii ilegali: călăuzele libiene pun în pericol viaţa celor care se încumetă să traverseze Mediterana cu bărci gonflabile sau cu ambarcaţiuni mici propulsate de motoare slabe, cu combustibil insuficient pentru a reuşi să ajungă la destinaţie. Distanţa dintre Tripoli şi Lampedusa, insula italiană cea mai apropiată de Africa, este de 290 km. La jumătatea lunii iulie 2017, miniştrii de Externe din UE au luat o decizie discutabilă, din punct de vedere al eficienţei, pentru a opri traficul de migranţi pe Mediterana: oprirea exportului de bărci gonflabile către Libia, cu excepţia celor destinate companiilor de pescuit.

Libia şi Italia, o relaţie specială 

Italia a intrat în competiţie pentru o parte a actualului teritoriu libian cu Imperiul Otoman, în 1911-1912, război în urma căruia Tripolitania şi Cirenaica au devenit teritorii italiene. Regatul Libiei şi-a declarat Independenţa în 1951, dar regele Idris a fost înlăturat în 1969, în urma loviturii de stat organizată de Muammar Gaddafi.

Italia a recunoscut rolul liderului libian în absorţia migranţilor şi protejarea, în acest fel, a intereselor sale. Italia şi Libia au semnat în 2008, la Benghazi (reprezentate de Silvio Berlusconi în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, respectiv Gaddafi) un Tratat de prietenie. În timp ce Italia îşi lua angajamentul de a derula în Libia proiecte de infrastructură în valoare totală de 5 miliarde de dolari ca şi alte „iniţiative speciale”, Libia îşi lua angajamentul de a opri migraţia pe mare spre Italia, în conformitate cu articolul 19 al Tratatului privind intensificarea cooperării în domeniul combaterii terorismului, crimei organizate, traficului de droguri şi a migraţiei ilegale. În 2011, la declanşarea Primăverii Arabe, Berlusconi declara că ţara sa nu se va implica în acţiunea de înlăturare de la putere a liderului libian, „un aliat şi un prieten”.

Numai că Primăvara Arabă a însemnat şi sfârşitul lui Gaddafi şi transformarea Libiei într-un teritoriu imposibil de guvernat, împărţit între două sau chiar trei guverne, unul la Tripoli şi unul la Tobrouk care îşi dispută legitimitatea, resursele şi infrastructura. Guvernul de Acord Naţional (GNA), susţinut de ONU, este recunoscut la nivel internaţional începând cu anul 2016 în timp ce aşa-numita Armată Naţională Libiană, sub comanda generalului Khalifa Haftar (aliată şi cu fostul guvern autoproclamat de Salvare Naţională) a dobândit controlul asupra unui părţi importante a teritoriului, tot în 2016, inclusiv asupra zonele bogate în petrol. Războiul civil libian are ca rezultat strămutarea internă a jumătate de milion de oameni, o ţară sărăcită în care oamenii nu mai au acces la apă sau servicii medicale. Şi acestea nu sunt deloc cele mai simple probleme: conform unui raport al Human Rights Watch din 2017 cu privire la situaţia Libiei, miliţiile şi forţele armate ale celor două guverne sunt angajate în detenţii arbitrare, tortură, crime, răpiri ale unor persoane publice (jurnalişti, politicieni) dar şi civili, pentru care se cer răscumpărări. În Libia, forţe militare ale SUA, Marii Britanii, EAU şi ale Franţei sunt implicate în lupta contra extermiştilor din Sirte şi Benghazi.

Italia a recunoscut rolul liderului libian în absorbţia migranţilor şi protejarea, în acest fel, a intereselor sale. În imagine, Silvio Berlusconi şi Muammar Gaddafi

Ca şi cum situaţia nu ar fi fost complicată îndeajuns, Statul Islamic (ISIS, ISIL sau DAESH) controlează câteva zone din Libia, deşi a pierdut controlul asupra unor mari părţi ale „capitalei sale”, Sirte. Grupurile ISIS din Libia au executat civili pentru presupusă „vrăjitorie” şi „trădare” şi au impus o interpretare severă a Shariei în zonele pe care le controlează.

În acest haos, zeci de mii de migranţi, solicitanţi de azil şi refugiaţi trec prin Libia în drumul lor către spre Europa. Cei care controlează şi administrează centrele de detenţie ale migranţilor ilegali nu sunt străini de practici ca munca forţată, tortura, abuzuri sexuale şi extorcare. Şi „afacerile” traficanţilor de persoane înfloresc.

Răspunsul UE

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (IOM) apreciază că Europa este cea mai atractivă destinaţie pentru migranţi. Până în anul 2016, teoretic, fiecare ţară europeană îşi definea politica privind migraţia şi cu greu au fost acceptate soluţiile comunitare, cum ar fi cele privind cotele de migranţi.

De la lansarea Parteneriatului Euro-Mediteranean (EMP), în 1995, Uniunea Europeană a încercat să reglementeze interacţiunile sale cu malul sudic al Mediteranei. Prin EMP se dorea ca Mediterana să fie un areal al păcii, stabilităţii şi prosperităţii prin dialog politic, dezvoltare economică, cooperare financiară. Proiectul iniţiat la Barcelona a fost pus sub semnul întrebării şi de conflictul israeliano-arab, neînţelegerile dintre ţările arabe, mesajele contradictorii ale guvernelor ţărilor UE sau teama de terorism. Imediat după declanşarea Primăverii Arabe „UE a evitat să îşi asume sarcini deoarece puţini lideri europeni au văzut în revoluţiile din Nordul Africii un preambul al democraţiei şi stabilităţii”.

Un prim răspuns la schimbările aduse de revoluţiile din Nordul Africii a fost modificarea Politicii Europene de Vecinătate (ENP – European Neighbourhoud Policy, proiectată în 2003-2004 pentru a dezvolta relaţii mai strânse între UE şi Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Palestina, Siria şi Tunisia, la sud şi Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, la est). Astfel, în noiembrie 2015, Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, Federica Mogherini, au prezentat principalele linii ale revizuirii ENP: dacă imediat după 2011 UE era îngrijorată de respectarea drepturilor omului şi democratizare, acum „conflictele, terorismul şi radicalizarea (…) sărăcia, corupţia şi proasta guvernare au devenit o sursă de insecuritate” ţin ocupată agenda Uniunii.

La începutul lunii iulie 2017, miniştrii de Interne din Italia, Germania şi Franţa s-au întâlnit la Paris cu comisarul european Dimitri Avramopoulos pentru a discuta despre noile cereri formulate de partea italiană, prezentate şi la summitul UE din Tallin (Estonia) din 6-7 iulie. Roma cerea celorlalte ţări europene să limiteze acţiunile organizaţiilor non-guvernamentale care ajută migranţii pe ruta centrală a Mediteranei, şi mai multe fonduri pentru paza de coastă libiană. În plus, premierul Paolo Gentiloni atrăgea atenţie că lipsa solidarităţii dintre ţările europene face ca eforturile Italiei de gestionare a crizei migranţilor să fie din ce în ce mai mari, în condiţiile în care prognozele arată că până la sfârşitul acestui an numărul total de sosiri în Italia ve trece de 200.000. Chiar înainte de întrunirea din Estonia, presa internaţională a vehiculat posibilitatea „închiderii porţilor italiene”, dar autorităţile italiene au dezminţit acest zvon.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (IOM) apreciază că Europa este cea mai atractivă destinaţie pentru migranţi

Problema migraţiei a devenit o prioritate pentru Estonia, care a preluat preşedinţia semestrială a Consiliului UE. Premierul Juri Ratas a anunţat că va consolida legăturile cu ţările Africii şi cu Turcia şi că în elaborarea politicii europene privind migraţia trebuie să fie definit şi conceptul de solidaritate, în condiţiile în care multe ţări refuză cotele de migranţi. La mijlocul lunii iunie 2017, Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement împotriva Poloniei, Ungariei şi Cehiei, din cauza încălcării repetate a obligaţiilor privind relocarea solicitanţilor de azil, impusă statelor membre în cadrul sistemului de cote. Mecanismul de relocare a fost creat în 2015, pe o perioadă de 2 ani, şi presupune împărţirea responsabilităţii statelor, respectiv redistribuirea din Italia şi Grecia a 98.255 de persoane care au nevoie de protecţie internaţională. Conform unui raport al Comisiei Europene, din 9 iunie 2017, numai 21.000 de oameni au fost relocaţi.

Şeful politicii externe a UE, Federica Mogherini susţine că, în acest an, peste 5.000 de migranţi s-au întors în ţările lor de origine, din Libia, în cadrul schemelor finanţate de UE.

„Soluţia Macron”

În 25 iulie 2017, în apropiere de Paris (în localitatea La Celle-Saint-Cloud), Emmanuel Macron a reuşit ceea ce părea imposibil: a discutat cu cele două guverne libiene şi acestea şi-au asumat încetarea confruntărilor armate şi organizarea de alegeri în primăvara anului 2018. În acelaşi timp, Franţa va crea centre speciale în Libia pentru preluarea şi procesarea cererilor de azil, aşa-numitele hotspot, încă din această vară. Evident, Italia nu a văzut cu ochi buni implicarea Franţei în Libia, atât în virtutea legăturilor speciale dintre Italia şi Libia, cât mai ales din cauza faptului că Franţa nu a ţinut cont de dorinţa ONU şi UE de a-şi sincroniza eforturile pentru a pune capăt crizei libiene. „Sunt prea multe aranjamente deschise în Libia, prea mulți mediatori, prea multe initiative”, a declarat ministrul de Externe al Italiei, Angelino Alfano, pentru ziarul italian La Stampa.

Alternativa

Cercetătorul italian Mattia Toaldo, Senior Fellow Policy în cadrul Consiliului European pentru Relaţii Externe (ECFR), susţine că numai prin adoptarea unor măsuri de migraţie legală, Europa va putea gestiona fluxul de migranţi din Libia. Măsurile pe care unele ţări europene vor să le adopte şi care ar aduce „zero migraţie” sunt o iluzie, mai spune Toaldo. Un alt set de soluţii vizează sprijinirea Libiei pentru a deveni o ţară mai sigură, prin găsirea unei soluţii politice care să instaureze un singur guvern legitim, dezvoltarea economiei şi respectarea drepturilor omului.

Referinţe bibliografice:

  1. ***, „ Events of 2016”, Human Rights Watch, Raport 2017.
  2. ***, „Migrant crisis: EU to curb rubber boat sales to Libya”, BBC News, 17.07.2017.
  3. ***, „Trends and Routes”, FRONTEX – European Border and Coast Guard Agency.
  4. „Review of the European Neighbourhood Policy”, Joint Communication to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy, European Comission, Brussels, 18.11.2015
  5. Alessandra Mignolli, Daniela Vitiello, „L’Unione Europea, il sistema Schengen e le migrazioni via mare”. Considerazioni in merito al recente „Caso Lampedusa”, în Francesco Anghelone, Andrea Ungari (ed.), Atlante Geopolitico del Mediterraneo 2013, Istituto di Studi Politici S. Pio V, Roma, 2012.
  6. Annalisa Camili, „Le cose che l’Italia può fare incvece chiudere i porti”, Internazionale, 3.07.2017.
  7. Claudia Zidaru, „Estonia preia de la 1 iulie preşedinţia rotativă a Consiliului UE”, RFI România, 07.2017.
  8. Francesca Paci, „Angelino Alfano: “In Libia troppe iniziative. Unifichiamo gli sforzi sulla mediazione Onu”, La Stampa, 25.07.2017.
  9. Fulvio Vassallo Paleologo, „Elementi per un esposto nei confronti del governo italiano a seguito dell’applicazione del Memorandum d’intesa sottoscritto con il governo di Tripoli il 2 febbraio 2017”, Associazione Diritti e Frontiere, 14.06.2017.
  10. Jamie Dettmer, „Italy Loses Patience With France’s Macron Over Migrants, Libya”, VOA News, 26.07.2017.
  11. Mattia Toaldo, „Don’t Close Borders, Manage Them: How to Improve EU Policy on Migration through Libya”, European Council on Foreign Relations, iunie 2017.
  12. Michael Leigh, „Europe’s Response to the Arab Spring”, The German Marshall Fund of the United States, 27.10.2011.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fourteen − five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te