Cultura digitală

Nu există o „generaţie” digitală, iar dacă „baby boomers” sau „decreţeii” au fost la vremea lor contingente demografice distincte, „generaţiile” X, Y, Z etc. sunt mai degrabă segmente de piaţă. Pe de altă parte, această obsesie generaţională, ca să spun aşa, supralicitează profunzimea diferenţelor şi viteza schimbărilor, creând astfel impresia unor graniţe implacabile şi sentimentul anxios de neputinţă din partea generaţiilor „anterioare”: suntem depăşiţi (chiar dacă, eventual, „ne tratăm”…).


Distribuie articolul

Să lăsăm deci deoparte, aici, millenials şi alte obsesii de marketing, care încearcă să pună puţină ordine în aceste schimbări sociale tot mai profunde şi mai rapide din universul cumpărătorilor, şi să încercăm să urmărim doar o singură problemă: ceea ce, în lipsa unui concept mai potrivit, putem numi, mai degrabă metonimic, cultura digitală.

Omenirea a trăit cea mai mare parte a istoriei sale în culturi orale, au urmat culturile scrisului, o scurtă epocă a culturii vizuale, după care, foarte recent, nişte tehnologii revoluţionare le-au contopit într-un fel pe toate, dând naştere unor mijloace de comunicare de cu totul alt ordin

***

„Cultura digitală” se referă, de fapt, la apariţia şi răspândirea unui nou mijloc de comunicare. Omenirea nu a cunoscut prea multe, dar fiecare a fost definitoriu şi cel puţin la fel de important ca mijloacele de producţie. Mai exact, omenirea a trăit cea mai mare parte a istoriei sale în culturi orale, au urmat culturile scrisului, o scurtă epocă a culturii vizuale, după care, foarte recent, nişte tehnologii revoluţionare le-au contopit într-un fel pe toate, dând naştere unor mijloace de comunicare de cu totul alt ordin, pe care le numim „digitale”. În mod paradoxal, putem să urmărim, într-un fel, toate această istorie multimilenară privind doar la România contemporană, unde toate aceste mijloace de comunicare coexistă încă într-o anumită măsură.

Mai întâi cultura orală. Ea este, desigur, produsul limbajului, considerat încă drept unul dintre atributele definitorii ale umanului în general. O societate orală presupune exclusivitatea sau măcar primatul net al vorbirii în comunicarea dintre oameni. Iar vorbirea presupune relaţii sociale directe, faţă în faţă, ale oamenilor, valori şi norme care se transmit pe cale orală prin „gura satului”, un trecut şi un viitor care se povestesc la „gura sobei”, dar şi cutume care se reproduc din generaţie în generaţie, modificându-se pe nesimţite de la o generaţie la alta, dar care definesc „dreptul cutumiar” şi schimburile tot directe, faţă în faţă, care se încheie cu „băutul adălmaşului”, adică un soi de contract oral şi el. În cazul României, cultura orală a fost masiv dominantă în măsura în care populaţia rurală încă reprezenta după al doilea război mondial peste 75% din totalul populaţiei – iar societăţile ţărăneşti sunt pretutindeni în lume culturi orale. Mai precis, în 1938, în plină renaştere culturală a României, analfabetismul era la noi de 54%, faţă de 45% în Iugoslavia, 41% în Grecia şi 31% în Bulgaria (scuze patrioţilor bulgaroctoni…), comparativ cu 6% în Ungaria (scuze patrioţilor maghiarofobi…) sau 3,8% în Franţa. Să adăugăm la aceasta şi faptul că, până târziu către sfârşitul secolului al XIX-lea, nu puţini preoţi erau analfabeţi şi ei, practicând adesea liturghii „orale”. Dar alfabetizarea nu a însemnat şi dispariţia culturii orale, în prezent existând încă din plin o „oralitate reziduală”. Aceasta înseamnă în continuare preferinţă pentru relaţiile directe, interpersonale şi, în consecinţă, prevalenţa „folclorului” informaţional (a opiniilor, zvonurilor şi bârfelor), a personalizării relaţiilor sociale (cu oameni pe care „îi ştii”) şi a încrederii interpersonale comparativ cu aceea instituţională, a înţelegerii „ca între oameni”, căci „oameni suntem!” – în timp ce individul culturii scrise nu este tocmai „om”, este o abstracţiune: instituţie, cetăţean, proprietar etc.

Cultura scrisului exact asta face: introduce (şi) relaţiile mediate – şi astfel „abstracte” – dintre oameni: relaţiile cu trecutul nu mai sunt povestite, ci consemnate, normele de conduită nu mai sunt controlate de „gura satului”, ci de legile statului, interesele indivizilor sunt mediate de birocraţie şi funcţionarii săi publici – şi nu de cunoştinţele personale –, schimburile dintre oameni sunt confirmate prin contracte, scrise şi ele, şi nu în ultimul rând, informaţia, cunoaşterea circulă în spaţiu prin publicaţii şi dăinuie în timp prin arhive, putând fi „aprofundată” oricând şi de către oricine. Presa şi manualele de şcoală au permis astfel românilor să afle că nu sunt doar vrânceni sau maramureşeni, ci sunt cu toţii şi români, deşi nu s-au văzut şi nu aveau cum să se vadă cu toţii „faţă în faţă”, iar bibliotecile au permis celor interesaţi să revină mereu şi mereu asupra aceluiaşi text pentru a-l „aprofunda” şi a dezvolta o „gândire critică”. În ciuda alfabetizării practic integrale (analfabetismul funcţional este altceva), societatea românească actuală mai are însă probleme în însuşirea integrală a acestei „raţiuni grafice”: neîncrederea în instituţii (cea mai ridicată din Europa) şi, în general, în birocraţie (percepută mai degrabă ca un adjectiv şi invectiv), o slabă cultură a contractului, o înclinaţie mai mare spre opinie decât spre cunoaştere şi, nu în ultimul rând, păstrarea unei tendinţe de a gestiona relaţiile sociale mai degrabă „de la om la om” decât pe baza legilor şi drepturilor/obligaţiilor „cetăţeneşti”. Din acest punct de vedere, dacă veţi avea răbdarea să staţi mai multe ore la orice ghişeu public, veţi constata că „e dreptul meu” este un argument invocat mai degrabă de tineri, în timp ce printre cei mai în vârstă, argumentul mai frecvent este ceva de genul „haideţi, vă rog eu frumos…”. Dar acest lucru nu are nici o legătură cu „generaţia digitală”.

Cultura vizuală, ca atare, a avut o viaţă relativ scurtă, legată de poziţionarea televiziunilor ca principal mijloc de comunicare în masă – ceea ce am cunoscut şi noi după căderea comunismului şi, cu o anumită pierdere de viteză, mai experimentăm şi în prezent. Giovanni Sartori i-a dedicat o carte faimoasă, cu un titlu care spune tot: Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea. Adio gândire critică, adio „aprofundare” a cunoaşterii, ecranul e plat, iar Fiinţa, de pildă, nu încape într-o poză…

„Digitalul” a pătruns la noi cu o mică întârziere şi astfel într-o formă deja matură. Pe unii ne-a luat oarecum prin surprindere, căci nu am participat la fazele sale incipiente; nu însă şi pe cei mai tineri, născuţi direct în „digital”. Dar să nu uităm că cei născuţi cu internetul s-au născut şi cu piaţa, adică fără comunism şi economie planificată. Nu toate diferenţele de gândire şi practici sociale ale „noii generaţii” ţin deci de „digital”, o buna parte a acestora suprapunându-se şi amestecându-se cu diferenţele dintre comunism şi postcomunism.

Ce este atunci „cultura digitală” în sine, ce presupune ea?

După cum nu ştim încă să o numim într-un mod univoc, tot aşa nu ştim nici să o descriem într-un mod coerent; a trecut prea puţin timp… Şi totuşi, câteva particularităţi de bun-simţ pot fi identificate.

Voi începe „de jos”, de la biologic. Fără să ne dăm seama, evident, mijloacele de comunicare setează sui generis şi configuraţia noastră neoronală. Scrisul, de pildă, amplifică prelucrarea secvenţială a informaţiei, trebuind să parcurgă una după alta literele unui text pentru a înţelege sensul cuvintelor; această activitate se desfăşoară mai ales în emisfera stângă. Imaginea presupune o prelucrare instantanee şi globală a informaţiei şi activează mai ales emisfera dreaptă. Scrierile hieroglifice (chineză sau japoneză, de pildă) se află undeva pe la mijloc, ceea ce i-au făcut pe neuro-psihologi să vorbească prin anii 1970-1980 de „creierul japonez”, de pildă, ca (oarecum) diferit de cel european. Lucrurile sunt, bineînţeles, mai complexe, dar ceea ce poate fi reţinut fără dubii este că mijloacele digitale de comunicare solicită – şi „formatează” – diferit şi polimodal reţeaua noastră cerebrală: însuşi hardul digitalilor este deja diferit într-o anumită măsură de cel al nondigitalilor. Acest lucru este vizibil şi la un nivel minor şi cotidian: priviţi, de pildă, tineri şi mai puţin tineri cum folosesc mobilul: primii se servesc spontan de ambele mâini şi îşi ţin ochii fixaţi pe întregul ecran, în timp ce mai vârstnicii utilizatori, chiar dacă au deja un exerciţiu suficient în domeniu, vor tasta literă după literă, secvenţial, iar privirea lor se va mişca imperceptibil de la stânga la dreapta. Pur şi simplu, schemele operatorii senzorio-motorii sunt vizibil diferite.

Dar cele mai importante caracteristici şi implicaţii se află, desigur, în domeniul social. Pentru non-digitali, lumea digitală este una artificială, în care relaţiile umane nu mai sunt „reale”, ci doar „virtuale” şi în care cunoaşterea se reduce la zapping. De câte ori n-am auzit cu toţii că „tinerii de azi nu mai citesc”? De aici şi până la a clama, depresiv sau agresiv, un soi de sfârşit al lumii nu mai este decât un pas. Pe de o parte, este adevărat: o lume, lumea „noastră”, a nondigitalilor, formaţi în cultul – şi cultura – scrisului şi, eventual, deliciile perverse ale oralităţii, o lume multimilenară este, într-adevăr, pe cale să se schimbe profund. Pe de altă parte însă, lucrurile nu stau chiar aşa: digitalii nu renunţă neapărat la relaţiile „reale” şi, de fapt, citesc mai mult, nu mai puţin decât „noi”, oamenii înţelepţi şi culţi. Şi atunci, care e diferenţa?

Principala diferenţă o constituie, într-un fel, „reţelele sociale” cu tot ceea ce implică acestea. Aceasta înseamnă, în primul rând, că relaţiile sociale se desfăşoară într-un cu totul al cadru spaţio-temporal: sunt nelimitate în spaţiu şi acoperă în timp real tot acest spaţiu – adică în clipa, în prezentul continuu al accesării. De aici rezultă două consecinţe complementare:

  1. a) O extraordinară mondializare la purtător, ce permite relaţionări într-un spaţiu indefinit: este posibil astfel ca un like să te apropie mai mult de James din Noua Zeelandă decât de vecinul de bloc sau chiar de părinţi. Vorba sinceră a unui tânăr digital foarte apreciat pe blogul său atunci când a fost întrebat de o jurnalistă cine e preşedintele României: Nu ştiu, că n-am treabă cu el… Spaţiul comunicării se lărgeşte, dar este deci un spaţiu electiv, o mondializare personală şi ideală, dar indiferentă la globalizarea reală.
  2. b) O comunicare instantanee în acest spaţiu expandat, dar care, tocmai pentru că este instantanee, „in real time”, nu are memorie şi nu are durată, ci circumscrie relaţia într-un prezent continuu.

Pe scurt, relaţiile sociale se extind cantitativ, dar se limitează electiv, devin à la carte, cu geometrie variabilă şi având comanda la purtător: apartenenţa şi excluderea sunt la dispoziţia fiecăruia şi la o distanţă de un click: like/block. Acest lucru este posibil, desigur, deorece nu mai sunt pur şi simplu relaţii sociale, ci „tehno-relaţii”, adică mediate tehnic – iar această tehnologie ajunge să fie încorporată, să facă parte din „organismul” nostru: orice digital practicant va resimţi ca pe un soi de amputare informaţia că în locul în care se află nu există niciun fel de reţea.

În aceste reţele, natura şi poziţia individului uman se schimbă la rândul lor şi devin o apariţie, nu o prezenţă. O apariţie care se poate prezenta ca avatar şi poate să dispară sub alte aparenţe sau, pur şi simplu, să se mute în alte reţele. Aceasta permite oricărui individ să fie un proiect de fiecare zi – ca să-l parafrazez pe Ernest Renan, care afirma că naţiunea este un plebiscit de fiecare zi. Adică să se experimenteze, să se viseze, să se schimbe, fără ca aceste proiecţii ale sale să aibă consecinţe „reale” vizibile şi controlabile – adică sancţionabile. Avantajul este o plajă mult mai largă şi diversă de experienţe şi experimentări de sine, o curiozitate şi mobilitate crescute; riscul este cel de eludare a suferinţei şi astfel de amânare a maturizării psihice – şi, în final, riscul de a se trezi „lost in project”, ca să spun aşa… „Acum, experienţa e ca bicicleta – spunea Baricco în cartea sa despre Barbari, dacă încetineşte, cade; are nevoie de o mişcare constantă pentru a avea impresia că experimentează”. De unde şi riscul de adicţie, de „debranşare”: nu te poţi opri din apariţiile digitale căci dispari.

Şi mai există un risc, cel mai des invocat de non-digitalii îngrijoraţi: internetul dăunează grav sănătăţii. Da, orice abuz dăunează într-un fel sau altul, iar habotnicia este o patologie socială oriunde se practică. Este firesc astfel ca şi lumea digitală să-şi genereze şi ea propria morbiditate: fenomenul Hikikomori este doar cel mai cunoscut.

Digitalul democratizează cunoaşterea

În sfârşit, lumea digitală schimbă profund şi natura, şi practicile cunoaşterii, digitalul cucerind chiar şi „umanioarele”: digital humanities. În primul rând, digitalul democratizează cunoaşterea – ceea ce este foarte bine. Doar că adevărul nu este democratic, iar cultura digitală la îndemâna tuturor tinde să transforme cunoaşterea în opinie şi adevărul în rating: este adevărat ceea ce spun întrucât foarte mulţi spun acelaşi lucru ca mine. „Post-adevăr”, comentează deja unii. Pe de altă parte, cultura digitală „aplatizează” cunoaşterea. Până nu demult, cunoaşterea se desfăşura pe verticală şi apela la metafore din minerit, ca să spun aşa: trebuia să mergi în profunzime, să aprofundezi, să sapi, să mergi la rădăcina lucrurilor etc. Acum ea se desfăşoară pe orizontală, tot ceea ce trebuie să faci este surfing: cuprinderea informaţiei creşte exponenţial în detrimentul „aprofundării”, adică al interpretării ei. Rezultatul este „omul orizontal” despre care vorbea acelaşi Baricco. Nu în ultimul rând, cultura digitală „aplatizează” şi limbajul, universalizându-l: structuri simple inspirate din sms-uri, emoticoane, dar mai ales un soi de „standard average anglo-saxon” care nu corespunde niciunei limbi „naturale”, dar care poate media comunicarea trans-lingvistică, planetară.

***

Două precizări însă. Pe de o parte, ca şi limbajul, ca şi scrisul, ca şi vizualul, „digitalul” ca mijloc de comunicare este… un mijloc. Are oportunităţile sale încă neexplorate, precum şi constrângerile sale adesea supraevaluate, dar în mod cert poate fi – şi este! – folosit în moduri diferite, de la „bunica pe internet”, slujbele unei biserci de sat pe reţele sociale sau priveghiul pe facebook, la „co-working spaces”, de pildă, în care indivizi din „clasa creativă” vin cu laptopul lor ca să lucreze într-un spaţiu comun mai mult pentru a reface un „sentiment de comunitate”, după cum au afirmat cea mai mare parte a acestora în diferitele studii realizate pe această temă. De asemenea, nu este întâmplător nici faptul că o categorie de noi tehnici de analiză se cheamă „data mining” – şi chiar este, sui generis, o formă de „aprofundare” a bazelor uriaşe de date dincolo de „suprafaţa” lor. Pe de altă parte, a spune că „nimic nou sub soare”, că noul a fost totdeauna întâmpinat cu reticenţe, că şi noi când am fost tineri, am făcut şi am dres etc. este, în cel mai bun caz, o dovadă de totală obtuzitate. Nu, aşa cum scrisul a schimbat fundamental organizarea socială şi ordinea cunoaşterii (Socrate, de pildă, a fost un mare adversar al scrisului, pe care îl acuza de distrugere a adevăratei gândiri, orale, interpersonale şi „maieutice”), „digitalul” este pe cale să schimbe lumea într-un mod şi mai radical. Să nu uităm că acest mijloc de comunicare este doar o parte a ceea ce se numeşte de ceva vreme „transumanism”, o mutaţie de-a dreptul ontologică din care fac parte deja transferul de organe şi protezele electronice, ingineria genetică, medicina digitală (de abia incipientă) şi robotizarea întregului organism uman.

***

Nu există o „generaţie digitală”, spuneam. Şi într-adevăr, ea nu există ca „generaţie” pentru simplu motiv că „tinerii născuţi cu internetul” sunt doar prima manifestare vizibilă a unei culturi digitale care s-a instituit deja şi e pe cale să înfiinţeze Omul digital şi nu doar un contingent demografic sau altul.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te