Cum moare Speranța?


Distribuie articolul

De sute de ani spunem că speranța moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanță pe care fiecare o descoperă singur, pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toți în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toți, aici pesimiștii spun „moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viață, chiar dacă și speranța se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi?

Vasile Dâncu

Dar nu când moare speranța este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea? Poate că speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi răsplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferturi dintre români.

Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe strada ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei alte epoci. Poate că o generație veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generație, ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credința ta veche din vremea adolescenței poetice conform căreia ideile pot schimba lumea.

Nu se întâmplă asta, speranța ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țări și nu se mai întorc, dar tu pui încă un pic de untdelemn în candelă și flacăra reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toții și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te însuflețește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători.

Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieţi, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți dreptate, spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine că ne-ați tras de mânecă. Și gata!

Speranța că țara mea se va face bine într-o zi a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni, iar moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însă frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație.
Vasile Dâncu

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te