„Dacopatia” și mătania fondatoare

Asta e metanoia noastră: mătania, plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea.


Scriind „Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, 2015) mi-am pus în mod repetat întrebarea de ce unele culturi se obișnuiesc cu o identitate falsă care, precum hainele vechi, de proastă calitate, dar călduțe și comode, ți se lipesc de piele până nu mai pot fi lepădate.

Ravagiile identității mincinoase ne sunt cunoscute din familie. Minciuna este acolo funcțională pentru că e menținută în cercul restrâns al familiei apropiate. Atunci însă când se caută impunerea unei identități mincinoase colective, în afara cercului familial, mitologia devine ideologie, ba chiar derivă sectară.

Există ideologii naționale care funcționează prin omisiune. Cea turcă, de pildă, în varianta sa oficială și care este actualmente în plină mutație. Sub presiunea islamiștilor aflați la putere și a căror influență a sporit exponențial în ultimele două decenii, în special datorită unor personalități cum este actualul președinte, fost șef al guvernului și primar al Istanbulului, Recep Tayyip Erdoğan, mitologia națională a Turciei e pe cale de a aluneca de la laicitatea impusă de fondatorul statului turc modern Atatürk și menținută autoritar, deseori cu sprijinul armatei, spre un islamism penetrat de nostalgii otomane și pan-turcice. Cu toate astea, cele două ipostaze identitare concurente păstrează ca filon unificator refuzul de-a accepta o parte a trecutului.

Atât Turcia laică a secolului XX, cât și cea actuală, în plină mutație identitară, care și-a început, fără multă speranță, negocierile de aderare la UE, au în comun faptul că resping realitatea genocidului armean.

Nici unul din cei 77 milioane de turci nu era în viață, sau nu a putut participa la masacrele de acum un secol, însă mentalitatea colectivă turcă și actuala ideologie identitară națională nu pot accepta, așa cum au făcut-o germanii, o responsabilitate istorică.

Românii, la rândul lor, au început să accepte abia lent și treptat, în ultimele două decenii, realitatea istorică a antisemitismului local și implicarea României în Holocaust (un caz cum e cel al politicianului PSD Dan Șova este revelator în acest context).

Refuzul acceptării unei părți a trecutului a fost apoi împins până la a crea, din elemente disparate, o glorie planetară apusă și tăinuită astăzi de vrăjmași bălțați și geloși, care dușmani combină evreii, Vaticanul, occidentul în general, precum și orice critic sau sceptic, aceștia neputând fi decât niște vânduți.

„Protocronismul”, cum se numește această derivă intelectuală nici măcar  nu a fost inventat de români (deși paternitatea termenului îi revine lui Edgar Papu), ci ei doar au găsit termenul potrivit. Altminteri, protocronismul e o boală lipicioasă a naţiilor mici şi incerte, unde un grup -sau mai multe grupuri- de oameni cu cultură şovăielnică şi fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreţie trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului.

Români, albanezi, bulgari, macedoneni, maghiari, georgieni, ceceni, estoni, protocroniştii revendică ascendenţă pelasgă, etruscă, hitită. Cu toţii au fondat Roma sau Babilonul, iar în cazurile extreme limba lor e limbă primordială.

La macedoneni, protocronismul a devenit practic astăzi o ideologie oficială. Macedonenii au pornit să-şi caute „strămoşii” până în Hindu Kush, în nordul Pakistanului! “Logica” e următoarea: Alexandru Machedon e cel mai mare erou al… macedonenilor (nu contează că astăzi macedonenii sunt niște slavi). El, spun macedonenii, a cucerit toată lumea cunoscută atunci până în India. Legiuni şi falange macedonene au putut rămâne acolo, prin Pakistanul de azi, deci este logic să le căutăm astăzi urmaşii, care ar fi de fapt verii… macedonenilor. (Să nu uităm că și noi avem un autor exaltat care insistă că în Pakistan 80 de milioane de oameni vorbesc limba română.)

Peste asta vin obsesiile cu analizele ADN-ului și cu stabilirea filiației biologice, loc unde ar trebui insistat, spre folosul dacopaților, că astăzi, eliberați fiind de rătăcirile biologiei naziste, știm că o populație se definește prin limbă și cultură, nu prin ADN.

Să luăm, de pildă, turcii și maghiarii de azi. Turcii din Turcia și Balcani, este limpede, prezintă tipul fizic anatolian, mediteranean, balcanic sau caucazian, iar nu pe cel turco-mongol-siberian. Majoritatea turcilor din Turcia propriu-zisă (spre deosebire de cei din Asia Centrală și Turkestanul chinez: uzbeci, turkmeni, kazahi, uiguri) nu se deosebesc fizic de caucazieni sau balcanici, fiind în majoritate anatolieni (greci, armeni, lazi etc.) asimilați. Analizele ADN-ului confirmă asta. ADN-ul nu are însă nici o relevanță asupra identității actuale a celor 80 de milioane de turci, care se consideră ceea ce sunt în virtutea limbii, culturii și istoriei lor.

Același lucru se poate spune și despre maghiari, care, cu excepția unor secui din munții Ardealului, nu prezintă azi câtuși de puțin tipul fizic asiatic al puținilor militari nomazi ce au ajuns în Pannonia, trăgând după ei alte triburi asiatice, de limbi diverse, pe la sfârșitul mileniului I e.n. Un ungur roșcat sau cu ochi albaștri nu se va simți mai puțin maghiar decât un secui cu ochi migdalați. Doar orbirea identitară poate distruge psihologic un naționalist biologizant, cum s-a întâmplat cu acel lider al partidului extremist și xenofob Jobbik care a descoperit brusc că are o ascendență evreiască.

ADN-ul nu are , așadar, nici o valoare în stabilirea identității naționale și culturale astăzi. Ești ceea ce vorbești, nu ce arată ADN-ul din ciolane. Același lucru se poate spune și despre români, iar identificarea unui anume ADN într-un schelet oarecare nu ne va spune niciodată ce limbă vorbea cel îngropat acolo… Oasele nu vorbesc.

Sinuciderea lui Decebal, imagine de pe Columna lui Traian

Sinuciderea lui Decebal, imagine de pe Columna lui Traian

Nu asta este însă și părerea bisericii ortodoxe române, care rămâne obsedată de moaște și de “sângele străbunilor”. Cine merge la muntele Athos descoperă că ideologia naţionalistă a călugărilor români de acolo depăşeşte în aberaţie protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminaţi le explică pelerinilor că –pe lângă faptul că franc-masonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci până şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a monahilor români de acolo, supuși și astăzi grecilor și neavând dreptul la o mănăstire en titre– românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalţi a menţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. Pe scurt, călugării români de la muntele Athos se închină protocronic.

Românii trăiesc, desigur, în această derivă pentru că nu s-au împăcat cu trecutul. Filozoful german Peter Sloterdijk are chiar un termen tehnic pentru împăcarea cu trecutul și repornirea pe baze noi. Este vorba de “metanoia”, concept antic reluat de Sloterdijk în teoria sa despre “Europa învinșilor”.

Metanoia (care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru) este procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică.

Făcând o „psiho-istorie a imperiilor”, Sloterdijk explică cum Germania, țara lui, și-a reușit pe deplin metanoia. O țară însă cum e Franța nu a făcut-o deloc. De aici vine soliditatea actuală a Germaniei, de la o metanoia deplină, completă.

De aceea, spune Sloterdijk, Germania este azi o mare putere care își asumă grandoarea fără a avea ambiții imperiale (spre deosebire de SUA de pildă). Franța, pe de altă parte, trăiește și acum pe minciuna fondatoare a Republicii contemporane. Nici un fel de metanoia în Franța. Geniul lui De Gaulle a fost de a impune ficțiunea unei Franțe învingătoare. Viziunea triumfalistă, minciuna eroismului, ascunderea colaborării cu nazismul au avut și continuă să aibă efecte nefaste în Franța. A ajunge printre invingători după o infrângere totală e ceva care sucește mințile.

Sigur, se poate spune că Germania nu avea de ales. Strivirea sa militară era atât de totală, încât nu mai era nimic de pretins acolo. De aceea, Germania și-a făcut acea metanoia: regretul, pocăirea, acceptarea greșelilor.

Ca epopee fondatoare a Europei, Sloterdijk propune Eneida lui Virgiliu: mitul fondator al perdantului. Enea (Aeneas) pierde tot în incendierea Troiei: patrie, familie, avere, rădăcini. Metanoia lui este reînceperea de la zero. Pleacă și fondează Roma.

Ceea ce este comic, de un comic ciclic, s-ar putea spune, este că Enea e o figură fondatoare și în unele variante baroce ale protocronismului românesc:

Tot la muntele Athos am aflat astfel că protocronismul actual nu mai rabdă nici măcar ca în detalii românii să fi învăţat ceva de la altcineva. La Athos, dintr-o discuţie cu blânzi călugări şi pelerini, am auzit pentru prima oară că nu limba româna vine din latină, ci că, dimpotrivă şi exact invers, latina ar fi o variantă corcită de română.

Raţionamentul, preluat din ocultistul Nicolae Densușianu, e următorul: Roma, aşa cum ne spune propria ei tradiţie, a fost fondată de troieni; troienii erau nişte traci, deci un fel de daci; fondatorii Romei nu erau aşadar decât o mână de daci, cei fugiți din Troia odată cu Enea și care şi-au dus limba cu ei în exilul italic, aşa încât atunci când Traian s-a întors să cucerească Dacia, el şi latinii lui corciţi au descoperit că dacii vorbeau aceeaşi limbă ca ei, numai că mult mai curată. De aceea cele două popoare au fuzionat aşa uşor, limba vorbită de unii şi alţii fiind cam aceeaşi. Aşa încât, nu româna vine din latină, ci, invers, dacii i-au învăţat latina pe italici.

Lăsând deoparte protocronismul românesc, e de asemenea limpede că nu găsim nici o metanoia în cazul Rusiei, al Ungariei, sau al Serbiei… Toate – țări trăitoare pe fascii de mituri fondatoare nocive.

Iar România? Există oare vreo urmă de metanoia la români?

Desigur, avem chiar și termenul:

— în română, termenul grec arhaic de metanoia a rămas ca mătanie… Aceea e metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea cu funduțul în sus.

Mătania. Aici, protocroniștii pelerini la Athos posedă, în același cuvânt, și conceptul și unealta.

Text de Dan Alexe

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te