Dan C. Mihăilescu: „Totul în România e făcut să te sperie şi să te îndrăcească”


Distribuie articolul

A dat sute de interviuri, vorbește la televizor de 15 ani în fiecare zi, a fost protagonistul a cel puțin trei-patru cărți de convorbiri și tot „nu îi este de ajuns”. Unii critici care l-au intervievat sau care i-au fost uneori parteneri de dialog își atribuie meritul de a-l fi scos din carapace pe „strălucitul lor coleg”, însă Dan C. Mihăilescu nu a avut niciodată nevoie să îl scoată cineva din carapace. A ieșit singur în 1982 când, la 29 de ani, a debutat editorial cu o carte despre Eminescu, apoi în 2000 când a intrat în frenezia experimentalistă a lui Adrian Sîrbu și a acceptat să prezinte emisiunea „Omul care aduce cartea” pe ProTv, într-un context dominat de perfecțiune fizică, sau în momentul când s-a caracterizat sugestiv «Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane» în volumul „Oare chiar m-am întors de la Athos?” (Humanitas, 2011). Și acestea sunt doar câteva exemple.

Biografie
Născut la București, în 12 decembrie 1953, Dan C. Mihăilescu este critic şi istoric literar. A publicat volume de eseuri despre Eminescu, Caragiale, Cioran, Blaga, generaţia ’27, literatura română în postceauşism ş.a.m.d. A făcut gazetărie aproape patruzeci de ani, a fost cercetător ştiinţific, a condus reviste, a semnat traduceri, prefeţe, ediţii etc. Din anul 2000 este realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV. A publicat 16 volume de eseuri (printre care Stângăcii de dreapta, Îndreptări de stânga, ciclul Viaţa literară, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu), a tradus din Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Emmanuel Todd, Vladimir Bukovski ş.a., a deţinut rubrici în revistele Luceafărul, Transilvania, 22, Idei în dialog, România literară, Ziarul de duminică, Dilema veche, precum şi în Evenimentul zilei şi Jurnalul Naţional. Printre preocupările sale constante se află literatura memorialistică şi epistolară. Cele mai recente cărţi ale sale sunt I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Humanitas, 2012), Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş (Humanitas, 2012), Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu (Humanitas, 2013), Castelul, biblioteca, puşcăria (Humanitas, 2013), Despre nerăbdarea de a fi răbdător (dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru; Humanitas, 2014), Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru (Humanitas, 2015), Cartea simțurilor-editor (Humanitas, 2015).

Dan C. Mihăilescu iese de fiecare dată din carapace când se întâlnește prin școli, în librării, la târgurile de carte sau pe stradă, cu elevi de liceu sau cu studenți, cărora le vorbește despre cărți și despre gazetărie la modul cel mai personal, cu aceeași pasiune cu care le recomandă să citească Biblia, Operele lui Shakespeare, Memoriile lui Hadrian sau Regele moare. „Citiți și Eminescu! Cu glas tare, o dată pe an” mai îndeamnă criticul când simte că măcar pentru o parte dintre ascultătorii săi Eminescu ar mai putea reprezenta ceva.

În prefața cărții „Castelul, biblioteca, pușcăria” și într-un capitol din „Cartea ca destin”, ambele publicate la Humanitas în 2013, Dan C. Mihăilescu vorbește deschis despre educația „pufoasă” pe care a primit-o în casa bunicilor materni și despre tații de ocazie pe care i-a avut (mârlani, bătăuși, fustangii) în colțul de mahala unde a locuit și unde „târâitul de păr prin ogradă și călcarea-n picioare a nevestelor pentru o ciorbă nu îndeajuns de fierbinte erau deopotrivă blazon de masculinitate și banală distracție pentru gura lumii și ochii străzii”. Să fie „al nimănui”, să nu depindă de nimeni, să nu slujească pe nimeni, să fie mereu imprevizibil, toate acestea vin de la ei, de la tații lui, „de la tipii ăia pe care niciodată n-am știut de unde i-a cules biata maică-meu, în fixația ei de a face mereu acte maritale, ca să nu râdă colegii de mine cum că am o mamă cu ibovnici”. Ca urmare, din copilul Dan C. Mihăilescu putea ieși, la fel de bine, un familist convins, ori un asocial sadea. „Am avut norocul primei variante”, mărturisește eseistul român în convorbirea cu revista SINTEZA. Pentru Dan C. Mihăilescu nu există subiecte tabu. Nu s-a ferit niciodată să răspundă la întrebări precum „cu cine votați”, „ce salariu aveți” sau „credeți în Dumnezeu” oferind și explicația pentru sinceritatea pe care o afișează: „La ce bun escamotarea, subtila ieșire prin eufemism, referințe savante ori, dimpotrivă, emoționalizări factice?”.

Despre ce îl mai surprinde pe Dan C. Mihăilescu în România de astăzi, despre cărți de căpătâi și ce înseamnă un Crăciun în familie, aflați mai multe în interviul următor pe care eseistul și omul de televiziune Dan C. Mihăilescu a avut amabilitatea să ni-l acorde între mai multe prezentări de carte pe care le-a susținut la Târgul Internațional Gaudeamus, la mijlocul lunii noiembrie. Câteva zile mai târziu, ProTV a anunțat că, din ianuarie 2016, emisiunea „Omul care aduce cartea” va fi scoasă de pe post.

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

De 15 ani sunteți Omul care aduce cartea, la Pro Tv. Ați pornit de la ideea și aici vă citez: „de a face literatura accesibilă, de a-l face pe tipul care vinde salată în piață să-l înțeleagă pe Heidegger”. În cei 15 ani ați simțit că s-a schimbat în vreun fel atitudinea românilor față de literatură? A devenit publicul cititor cât de cât previzibil?

Dan C. Mihăilescu: Răspuns bicefal. Unu: atitudinea publicului faţă de literatură s-a schimbat substanţial, în bine. Şi doi: nu, publicurile nu au devenit întru nimic mai previzibile. Pe de o parte, aşadar, lumea citeşte mai mult, mai variat, într-o tot mai accentuată personalizare a opţiunilor. De cealaltă parte, în lipsa unor sistematice şi periodice studii de fezabilitate, extrem de puţini sunt editorii care pot să parieze cu câştig garantat pe o tendinţă, un titlu, un stil ori un autor de previzibil succes. S-au făcut între timp două mişcări de pendul. Una, de la nimic la exagerat (adică de la refuzul net, şi chiar violent, al lecturii, elementarismul, aventurismul şi mizerabilismul anilor 90, către bulimia culturală ce caracterizează acum multe segmente socio-profesionale). Cealaltă, de la indiferenţa mai mult sau mai puţin dispreţuitoare faţă de literatura autohtonă (cu inerentul pandant al dependenţei de traduceri) către respectul arătat scriitorilor naţionali, de ieri, dar mai ales de azi. Pe scurt, când o carte de Mircea Cărtărescu se vinde cât o sută de recente titluri occidentale, e clar că saltul de la extreme către normalitate s-a făcut demult. În plus, publicul nostru de carte a ajuns la fel de sensibil, subtil, pretenţios şi bine informat precum cel de film şi de teatru. Am depăşit, slavă Domnului, de ani buni, voga paranormalului, fascinaţia extremismelor, coruţismele, conspirativita de doi bani şi altele asemenea, chiar dacă umbra lor (ajutată, ca întotdeauna, de meseriaşe echipe de zgomote) se întrezăreşte ici şi colo când ne e lumea mai dragă. În fine, ca să vin şi la efectele emisiunii mele, mă bucură enorm faptul că vârsta celor care mă opresc amabil pe stradă a scăzut permanent: de la octogenarii de acum 10-15 ani („ce bine că existaţi, e jale, nu mai citeşte nimeni nimic!”) la junime corporatistă („avem nevoie de cât mai multe cărţi motivaţionale, egoficţiune, poveşti de succes”) şi copii de 10-12 ani („de ce nu prezentaţi niciodată romane fantasy?”), până la triunghiuri absolut emoţionante – mama, fiica şi nepoata, fiecare beneficiară a vreunei lecturi în urma recomandărilor „nebunului cu cartea”.

Dacă la fel ca orice produse pe care le vedem promovate la televizor în calupurile publicitare, ar fi promovate și cărțile, credeți că numărul cititorilor ar crește și el?Ar fi aceasta o bună strategie de marketing?Care credeți că ar fi cea mai bună cale de promovare a lecturii?

Fireşte că modificarea sau multiplicarea instrumentelor, tacticilor şi strategiilor de mediatizare a cărţii ar spori cererea, vânzarea, consumul.

Fireşte că resuscitarea bibliotecilor publice şi recalibrarea librăriilor ar facilita (deopotrivă eficient şi fermecător) accesul la lectură.

Fireşte că reluarea legăturilor – existente în comunism ! – între mediul profesoral, revistele literare şi scriitorime ar creşte substanţial publicul, vânzările, ca şi foamea de cultură în sine.

Fireşte că alocarea de către edituri a unor bugete rezonabile pentru publicitate şi nişte eforturi mai serioase ale Asociaţiilor de editori, scriitori şi artişti în ce priveşte imaginaţia (şi nu ingineriile) financiare ar conduce la rezultate surprinzătoare în domeniu.

Fireşte că un sistem mult mai dinamic de lecturi publice, conferinţe literare, dialoguri culturale, participări ale scriitorilor la cenaclurile şcolare din ţară, deplasările sistematice în orăşelele de provincie, înmulţirea sesiunilor de autografe, a bibliobuzelor, a cluburilor de lectură, a legăturilor dintre literatura preşcolară şi teatrul de păpuşi etc. ar lărgi considerabil şansele culturii, în speţă ale lecturii.

Dar: dincolo de toate acestea, convingerea mea este că oricine simte cât de cât magia culturii, setea de carte şi dorul de armonie interioară, de seninătate şi înţelepciune, se va duce singur către cartea/cărţile necesare. Iar valoarea îşi face loc oricum: mai devreme sau mai târziu, oricât ar fi de greu, binele izbândeşte. Funcţionează şi aici străvechiul „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Cel căruia îi este hărăzit să ajungă la un anume grad de cultură, cuminţenie morală, împăcare cu el şi cu lumea – va ajunge negreşit.

În Cuvântul de lămurire la noul său volum, „Mihai Eminescu, Românul absolut”, Lucian Boia spune: „Ce poate fi mai chinuitor decât să cauți titlul potrivit pentru a-l așeza pe coperta unei cărți?”. Ce este mai chinuitor pentru dumneavoastră în calitate de autor?

Vă asigur că niciodată titlurile. Fie că-i vorba de cărţi sau de articole, întotdeauna titlul mi-a venit la iuţeală; iar tot restul a fost croit în aşa fel încât să i se plieze cât mai bine. Chinuitoare până la autobiciure mentală mi-a fost, mi-a rămas şi-mi va rămâne, câtă vreme voi mai scrie, incapacitatea de a opta între erudiţie şi frivolitate. Între istoria literară, eseu şi critica literară. Între cercetarea ştiinţifică şi jurnalismul cultural. Între cheltuirea gazetărească şi dorul de sinteze arhivistice. Tare mi-aş dorit să scriu „Istoria Generaţiei 27”, „Istoria memorialisticii româneşti”, sau „Enciclopedia vieţii româneşti prin opera lui I.L.Caragiale”. Mă alin cu vechea vorbă ardelenească „nu te lăţi broască-n tău, că nu-i tăul tăt a tău”.

Cartea lui Lucian Boia vorbește despre facerea și desfacerea unui mit. La rândul dumneavoastră, ați publicat eseuri despre Mihai Eminescu. Prin ce credeți că mai corespunde Eminescu sensibilității acestei epoci?

Din păcate, pentru unele cercuri numai gazetarul reacţionar a ajuns să mai reprezinte ceva. Un ceva asemănător teoriilor gen Papanace, cu Eminescu poet protolegionar. Esteticeşte, Eminescu a rămas în canoane „marele nostru poet romantic”, iar în şcoală şi la nivel de vulg domină palierul romanţei, romanţiozităţii, cel persiflat de poetul însuşi – „heinizând duios la lună”. Eu susţin unde şi cât pot o prealabilă şi susţinută re-familiarizare cu ideile sale la nivel eufonic. Trebuie început de la vârsta preşcolară, prin recitări foarte atent selectate şi perfect pronunţate, fiindcă melifluenţa este, în cazul lui Eminescu, exorcizare sonoră, un soi de exerciţiu yoghin, de zen metaforic auditiv. Ori de câte ori am avut ocazia să recit (fie şi bâlbâindu-mă) cu accentuată empatie versuri pline de diftongi, aliteraţii ş.a.m.d. am văzut audienţa meduzată. Întâi de toate, Eminescu trebuie recuperat auditiv, inclusiv în siajul analizelor lui Edgar Papu, cu departele şi aproapele.

La 55 de ani spuneați că nu știți bine cine sunteți, ce-ați fost, ce vreți și încotro vă îndreptați. Ați depins întotdeauna de provocările realului. Ce vă mai provoacă în România de astăzi?Ce vă mai surprinde?

Ca bătrân sceptic euforic (rog să mi se accepte ca atare oximoronul cioranian)  de surprins nu cred că mă mai poate surprinde ceva. Dar de provocat sunt provocat –înspre bine – aproape zilnic. Adică eul exuberant, irepresibil constructiv din mine, luptă sistematic cu disforia socială ce se tot accentuează, cu mizofilia, masochismul naţional, maniheita, relativismul atotdisolutiv, nemernicia autosabotantă, necredinţa, nerespectarea tradiţiilor, nevrednicia cvasigeneralizată. Pe scurt: cu tot ce se poate subînţelege în teribila formulă a lui Andrei Pleşu: „suferim de euforia dezastrului”.

Este în continuare spitalizarea românească cea mai mare teamă a dumneavoastră? De ce altceva vă mai este teamă în România?

Ooo, da. Ba încă şi mai abitir, pe măsură ce malpraxisul a ajuns „un bagatel lucru” la noi, iar medicii devin tot mai umilitor servitorii asistentelor. Moartea e nimic, adică e reală uşurare, pe lângă agonia din spitalele cu săli de reanimare de unde ieşi mort, ori căptuşit pe viaţă cu tot soiul de infecţii. Altminteri, mă sperie centrifugarea (atomizarea socială), prostia agresivă, hora drăcească a calomniei (şi linşajelor) mediatice, faptul că suntem cu toţii îngeraşi la nişă, dar devenim brusc demoni sângeroşi în spaţiul public. Mă rog, totul e făcut să te sperie şi să te îndrăcească, de la ştirile de dimineaţă, până la alarmele (pompieri, salvări, poliţie) care ne hărţuiesc nopţile.

„Mă sperie centrifugarea (atomizarea socială), prostia agresivă, hora drăcească a calomniei (şi linşajelor) mediatice”

„Mă sperie centrifugarea (atomizarea socială), prostia agresivă, hora drăcească a calomniei (şi linşajelor) mediatice”

În contextul evenimentelor de stradă de la începutul lunii noiembrie, care credeți că este formula prin care poate fi reconstruită o cultură socială și care este rolul pe care ar trebui să îl aibă intelectualul în toată această construcție?

Uite că, pentru o dată, mă ajută şi pe mine întâmplarea. Chiar acum, când trebuie să vă răspund, am terminat de citit editorialul lui Andrei Pleşu din nr.ul 613 (12-18 nov. 2015) al Dilemei vechi, la care subscriu numaidecât. Citez : „Şi eu sunt pentru schimbarea totală. Dar, dacă e să aibă loc, ea ar trebui să meargă mult mai departe decât ne stă nouă în putere, de azi pe mâine. Ar trebui să avem, mai întâi, un altfel de electorat. Nu putem visa la primenirea clasei politice cu alegători care nu au capacitatea să deosebească între promisiunea raţională şi parada demagogică şi care votează, o dată la patru ani, cu ochii pe un kilogram de ulei, care se lasă prostiţi, fără o minimă rezistenţă, de orice fanfaronadă patriotardă, de orice horă electorală în piaţa publică. Schimbarea totală înseamnă o reformă drastică a şcolii, a moravurilor, a inerţiilor tradiţionale. Nu cred că voi apuca această schimbare. Pot doar să mă bucur că exigenţa ei a apărut pe tapet”.

Cât despre rolul intelectualului, am şi aici răspunsul gata formulat – anume de Constantin Noica – pentru care patriotismul (deci inclusiv reconstrucţia culturii sociale) înseamnă, pur şi simplu, ca fiecare individ să-şi facă meseria (şi datoria) cât (se) poate de bine. Nu neapărat mărşăluirea stradală sau vociferarea pamfletară îi va face pe doctor, pe profesor, pe elevi, profesori, gazetari, ingineri ş.a.m.d. construiască durabil profesional, social, educativ, ci exercitarea fără cusur a propriei îndeletniciri.

Mulți dintre manifestanții ieșiți în stradă spuneau că „nu trebuie să cerem, ci să impunem și putem impune doar prin cuvânt”. Spuneați într-un interviu că ați fost mereu plătit să citiți și să scrieți. Ce putere are cuvântul astăzi, în contextul noilor forme de comunicare? Ce putere a avut în cazul dumneavoastră?

Eu unul am fost dintotdeauna agorafob, alergic la tot ce ţine de spiritul gregar, de voinţa mulţimii, vocea străzii, mimetism, monocromie. Sunt conservator, elitarist, respect legile naturii, ierarhiile, cutumele şi valorile tradiţionale, sunt ahtiat de rânduială şi, deci, structural ostil faţă de anarhie. În special de mişcările tip „Occupy”. Astăzi, în supremaţia universală a Imaginii, cuvântul (precum caligrafia) şi-a păstrat nimbul ancestral exclusiv în elite, la nişă, printre neo-catacombari. Astfel încât îmi cultiv şi eu buna resemnare, conştient că trăim agonic un amurg civilizaţional, încă una dintre epocile nefavorabile construcţiei, nădejdii, proiecţiei strategice, şi fecundă în special pentru prefixul DEZ : dezumanizare, dezmăţare, decreştinare, destrămare etc.

Ați vorbit în numeroase interviuri despre copilăria și familia dumneavoastră, despre cei cinci tați care v-au trecut prin viață, despre absența modelelor masculine în viața dumneavoastră. Dacă am apela la amintirile legate de copilărie, de la cine ați primit totuși acele sfaturi părintești atât de esențiale în formarea unui tânăr?

Nu atât de la cine, cât de la ce. Respectiv, din cărţi. Nu am avut profesori rostuiţi în sensul vechi al termenului „dascăl”. Nu am avut (nici nu am căutat, deşi…mi-am dorit) un duhovnic. Nu am avut fraţi mai mari, unchi înţelepţi şi mătuşi aristocrate, care să mă înveţe bunele maniere, cumpătarea, nobleţea, armonia lăuntrică, gustul estetic ş.a.m.d. Am avut „doar” un bunic fabulos, care m-a livrat lumii fantasmatice a basmelor, romanţelor şi hedonismului histrionic, apoi un prieten extraordinar de adolescenţă (Dan Arsenie), care m-a copleşit cu tone de erudiţie poematică, dar mai ales l-am avut pe Ioan Alexandru (despre care am şi scris recent o carte), omul care, spiritualmente, m-a adunat de pe drumuri, cum se spune.

Care este definiția familiei, din punctul dumneavoastră de vedere și pe ce valori v-ați întemeiat dumneavoastră familia?

Ca unul cu copilărie hărtănită, unde violenţa domestică era la ea acasă, puteam ieşi la fel de bine familist convins, ori asocial sadea. Am avut norocul primei variante. În 2016 împlinim 40 de ani de căsnicie, la care se adaugă cei patru în care am fost coleg de bancă, la facultate, cu Tania. Fac parte dintre cei pentru care familia este centrul lumii. Pur şi simplu. Am fost şi am rămas amândoi nişte copii rătăciţi în pădure, iar înţelegerea ni s-a întemeiat deopotrivă pe deosebirile (perfect complementare) de temperament, opţiuni esenţiale şi convingeri, pe caracter ca şi pe sensibilitate. Toate armonizate de furia absorbţiei culturale, radicalismul etic şi nesaţiul de natură.

Ce admirați cel mai mult la o femeie?Dar la un bărbat?

La femeie, graţia, subtilitatea, gingăşia şi îngăduinţa. La bărbaţi, cumpătarea, ştiinţa (auto)dominării, onoarea şi cultul datoriei.

Până la ce vârstă ați crezut în Moș Crăciun (Gerilă)? I-ați scris scrisori? Care erau dorințele pe care obișnuiați să le exprimați? Care a fost cel mai frumos Crăciun de care ați avut parte până la această vârstă?

Nu mai ştiu precis când mi s-a furat Marele Dăruitor Nevăzut, dar aproape sigur când am ajuns la şcoală. Zic asta, fiindcă încă pe la şase ani îi aşteptam şi pândeam nesmintit pe Moş Nicolae şi Moş Crăciun până după miezul nopţii, când mă prăbuşeam de somn. Stăteam crucificat la fereastră, între burleţi, jucându-mă cu gutuile puse între cele două rânduri de geamuri, fie să-i văd pe sfinţii cei darnici, fie să stau cu spatele, pungaş sfios, ca să nu-i deranjez când îşi depun darurile. Erau literalmente dumnezeieşti dimineţile de după, când găseam mandarinele, ciorăpeii, mânuşile, ciocolata Kandia şi „bomboanele pentru pom”. Nu pot să aleg o anume seară de Crăciun ca fiind cea mai frumoasă. Fapt e că, pentru noi, sărbătoarea nu ţine de isteria cumpărăturilor, febra călătoriilor şi ghiftuiala drăcească. Ţine de liniştire, înseninare, cuminecare, împăcare. Iar anul acesta vom sărbători primul Crăciun în calitate de bunici. Aşa că închid ochii şi şoptesc : „Doamne, dă-ne putere să-i aducem pe Ioachim şi Serafim lângă piciorul bradului ca la picioarele lui Hristos”. Deocamdată, atât. Restul… nu mai stă în puterea noastră.

Publicul nostru de carte a ajuns la fel de sensibil, subtil, pretenţios şi bine informat precum cel de film şi de teatru. Am depăşit, slavă Domnului, de ani buni, voga paranormalului, fascinaţia extremismelor, coruţismele, conspirativita de doi bani şi altele asemenea, chiar dacă umbra lor (ajutată, ca întotdeauna, de meseriaşe echipe de zgomote) se întrezăreşte ici şi colo când ne e lumea mai dragă

Dan. C. Mihăilescu

Distribuie articolul
  1. Dan Reus says:

    Fata de Noica, de Tutea si de altii din familia lor, pastrez o rezerva, nu de lasitate, ci in principal de dezacord, caci ma inspaimanta exaltarea, elitismul lui “ni se cuvine”, agresivitatea inconstienta, imixtiunea, invazionismul, desi ele produc o impresie de autoritate geniala, de forta creatoare si personalitate, de traire exemplara. Romantismul damnat este totusi damnat, produce monstruozitati. In poezia lui, adica in esenta lui, Eminescu nu are nimic din aceste periculoase excese, magnetizant pernicioase. El ramane puiul de om care cutreiera padurile si traia din intelepciunea unei naturi, neinsultate de teorii ale hazardului si haosului, ale disperarii si animalitatii. El ramane cel care ne-a invatat sa tinem capul sus, caci prin el avem o limba la cel mai inalt nivel de civilizatie al umanitatii si limba exprima mult mai mult decat se cuprinde in mod curent.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te