De la Adrianopol la Belina: o scurtă istorie a capitalismului românesc


Distribuie articolul

Un subiect cum este istoria capitalismului românesc ilustrează foarte bine dificultăţile teoretice pe care le implică împărţirea lumii în state, ţări şi naţiuni, atunci când analizăm fenomene care, prin natura lor, transcend frontierele. Vorbim despre un capitalism românesc pentru că, în mod evident, produsul intern brut pe cap de locuitor sau indicele bursei de mărfuri înregistrează valori diferite la Bucureşti, Budapesta sau Londra. Cu toate acestea, de la împăratul Vespasian încoace ştim că, indiferent de unde ar proveni, banii, ca şi capitalismul, nu au miros. Dar oare au o naţionalitate?

Fără îndoială, România a înregistrat anumite progrese în anii ’30, vizibile la nivelul infrastructurii urbane sau al creşterii producţiei industriale. Dar societatea românească a profitat prea puţin de pe urma acestora, mai ales datorită inegalităţilor sociale extrem de accentuate

Capitalismul şi economia (ori dreptul constituţional, în ultima vreme) sunt şi ele nişte subiecte din faţa cărora publicistul român – pe care cu onoare îl reprezint în rândurile de faţă – nu concepe să dea bir cu fugiţii. Dar adevărul este că, în asemenea materii, destul de ezoterice pentru oricine nu a audiat măcar un curs de finanţe internaţionale, parcă este mai dificil să baţi câmpii, ceea ce face ca numărul eseurilor spumoase pe teme economice să fie totuşi ceva mai scăzut, în comparaţie cu cel al comentariilor pe teme politice sau culturale. Au existat însă întotdeauna, chiar şi în cultura română, câţiva autori (e adevărat, nu foarte mulţi) care au abordat într-un mod profesionist, în scrierile lor, nu doar problemele specificului naţional şi ale spaţiului mioritic, ci şi pe cele ale pieţei, capitalului şi economiei. Nume cum ar fi Petre S. Aurelian, Virgil Madgearu sau Mihail Manoilescu au ilustrat cândva teoria economică autohtonă, în timp ce Ştefan Zeletin, Gheorghe Zane, Costin Kiriţescu sau Victor Axenciuc i-au scris istoria. Astăzi, pentru istoria economiei româneşti avem la îndemână, de pildă, remarcabila carte a lui Bogdan Murgescu intitulată „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice” (1500 – 2010), o lucrare care ar trebui să trimită în derizoriu nenumărate speculaţii şi locuri comune de pe „piaţa” ideilor noastre de profil. Dar pentru cei care nu sunt dispuşi să lase smartphone-ul din mână şi să lectureze 523 de pagini, însoţite de aproape tot atâtea figuri şi tabele, vor fi fiind bune şi rândurile care urmează!

La Belle Époque d’économie

Istoria capitalismului românesc începe cu Tratatul de la Adrianopol, încheiat în anul 1829. Prin voinţa Rusiei, care tocmai îi învinsese pe turci şi dorea să se afirme în Balcani, se acorda libertate comercială Principatelor Române, deşi acestea se aflau în continuare sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Urmarea a fost aceea că boierii români au putut să-şi vândă în mod liber grânele pe pieţele străine, iar acest proces a generat, în timp, atât sumele necesare în vederea acumulării de capitaluri financiare, cât şi impunerea relaţiilor de piaţă în economia celor două state româneşti. În Transilvania şi mai ales în Banat, care se aflau deja de peste o sută de ani sub stăpânire austriacă, un rol important l-au jucat iniţiativele de tip mercantilist ale statului, care a înfiinţat manufacturi şi a stimulat activitatea minieră. Se observă uşor că asemenea fenomene nu prea aveau legătură cu evoluţiile interne, ci se datorau intervenţiei unor factori externi, care au creat condiţiile pentru apariţia relaţiilor capitaliste. Globalizarea de care se tot vorbeşte astăzi a cam existat, latent, dintotdeauna, iar fluxurile de mărfuri sau de bani care se scurgeau, oricât de lent, pe căile comerciale de odinioară au legat mereu economiile locale în ansambluri economico-financiare mult mai largi. Pe parcursul secolului al XIX-lea, teritoriile locuite de români s-au integrat în economia capitalistă europeană ca o regiune periferică, producătoare mai ales de grâne şi de ceva produse siderurgice prin zonele controlate de Viena. În schimb, populaţia locală, cu precădere elitele, dorea să cumpere mărfurile industriale sau de lux exportate dinspre Apus, în timp ce statul român, respectiv cel austro-ungar (şi într-o măsură mai mică cel rusesc, în Basarabia, ba chiar şi cel otoman, în Dobrogea), erau interesate să investească, mai mult sau mai puţin, după posibilităţi, în modernizarea infrastructurii şi a altor servicii publice. După cum sublinia Bogdan Murgescu, prima cale ferată de pe la noi a fost construită de austrieci în Banat (1854), a doua de turci în Dobrogea (1860) şi abia a treia de guvernul de la Bucureşti (1869)!

A urmat tot ansamblul modernizării din secolul al XIX-lea şi de la începutul celui următor: edificarea Ateneului, a Palatului Regal şi a restului Căii Victoriei la Bucureşti ori schimbarea feţei oraşelor din Transilvania, construirea şi dotarea câtorva mii de şcoli, gări, cazărmi, spitale şi penitenciare, de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Toate acestea nu se puteau face însă decât prin intermediul practicilor specifice unei economii capitaliste: accesarea de credite comerciale sau pentru investiţii, dezvoltarea unui sistem bancar intern şi contractarea de împrumuturi externe, emiterea de titluri de stat, apariţia bursei de valori (Bucureşti, 1881 – 1882) şi dezvoltarea unei pieţe de capital.

Dar cine erau agenţii individuali, oamenii în carne şi oase care au promovat capitalismul în vechea Românie sau în Transilvania? Păi, ca peste tot în lume, toţi aceia care doreau, ştiau şi puteau să pună bani în mişcare, să facă un gheşeft, să vândă o marfă, să speculeze o valoare, să investească într-o afacere: boieri români, grofi unguri (sau, dacă respectivii nu înţelegeau prea bine noile reguli ale pieţei, arendaşii acestora), negustori saşi prin Sibiu sau Braşov, levantini şi români prin Şcheii Braşovului, evrei pretutindeni, greci, armeni, italieni… Ca întotdeauna, străinii cu spirit de iniţiativă exploatau orice nişă de oportunitate pentru capitalurile, competenţele sau serviciile lor, fie că erau bancheri germani, cârciumari evrei, zarzavagii bulgari, profesori francezi sau doici săsoaice. Dacă purtau numele de Dinu Păturică, puteau să fie şi boiernaşi localnici. În Transilvania, până şi elitele româneşti au reuşit să joace într-o anumită măsură rolul de agenţi ai capitalismului, ca nişte veritabili şoroşişti avant la lettre: au înfiinţat bănci româneşti, oricât de modeste, prin toate colţurile Ardealului, şi i-au învăţat pe ţăranii mai înstăriţi cum să economisească ori să acceseze un credit ipotecar şi să-şi mai cumpere, pe această cale, încă un iugăr de pământ. Publiciştii maghiari ai vremii se tânguiau că Ungaria dualistă era o „ţară de vânzare” (Eladó ország) şi că românii profitori cumpărau proprietăţile grofilor iresponsabili, care îşi jucau moşiile la cărţi!

Dar tot acest peisaj pe care l-am schiţat mai sus nu ne arată decât modul în care capitalismul a prins rădăcini pe meleagurile noastre, şi nu cât de eficient era randamentul acestuia sau cât de bine o duceau oamenii a căror muncă era prinsă în îmbrăţişarea sa mercantilă. Încă din Evul Mediu, zonele acestea de la marginea Europei au fost mai puţin productive în raport cu cele situate în inima prosperă a continentului, iar în urma dezvoltării capitaliste, în mod paradoxal, decalajele dintre ele s-au accentuat, în loc să se reducă. Este adevărat, România s-a dezvoltat destul de mult în secolul al XIX-lea, datorită capitalismului şi modernizării. Dar cât de mult s-au dezvoltat tot atunci Marea Britanie sau Statele Unite!

Şi vârsta de bronz interbelică

Publiciştii şi eseiştii inocenţi într-ale economiei pe care îi evocam la începutul rândurilor mele au acreditat ideea că perioada interbelică ar fi fost una de aur în istoria României, inclusiv sub raport economic. România, grânarul Europei! O fi fost în literatură, în filosofie sau în materie de mistică legionară! Dar în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, ioc! Bogdan Murgescu, folosind şi lucrările mai vechi ale lui Victor Axenciuc, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, pe bază de cifre şi statistici seci (dar calculate atent) că, din păcate, România nu a crescut chiar deloc sub raport economic în perioada interbelică. În 1926, România avea un PIB (calculat la paritatea puterii de cumpărare) de 1.258 de dolari pe cap de locuitor, în timp ce în 1938 valoarea acestuia era de 1.242 de dolari pe cap de locuitor. În anul 1913, economia României înregistra un indice de 0,63 în raport cu media europeană, în timp ce în 1938 valoarea acestuia scăzuse la 0,51!

Explicaţiile acestei situaţii sunt numeroase, pe măsura unui fenomen atât de complex. În primul rând, unirea teritoriilor dobândite în 1918 a avut un preţ foarte mare, începând cu tributul de vieţi omeneşti şi distrugerile materiale din timpul războiului şi terminând cu costurile economice ale integrării noilor provincii în cadrul României Mari. În al doilea rând, valoarea exporturilor româneşti de cereale a fost diminuată de scăderea preţurilor pe plan mondial, iar productivitatea agriculturii româneşti, grevată de fărâmiţarea proprietăţii (datorată, la rândul ei, reformei agrare din 1921), a rămas la fel de scăzută ca în perioada de dinainte de război. În al treilea rând, politicile economice ale guvernelor din această perioadă, majoritatea de orientare liberală, nu au fost la înălţime, în pofida retoricii lor prea generoase. Naţionalismul economic, ilustrat de deviza liberală „prin noi înşine”, a stânjenit investiţiile străine directe în economia românească, deşi aceasta avea mare nevoie de capital financiar şi tehnologic, pe care băncile şi investitorii locali nu puteau să-l ofere în cantităţi suficiente.

Fără îndoială, România a înregistrat anumite progrese în anii ’30, vizibile la nivelul infrastructurii urbane sau al creşterii producţiei industriale. Dar societatea românească a profitat prea puţin de pe urma acestora, mai ales datorită inegalităţilor sociale extrem de accentuate. Indicatorii care evidenţiază consumul sau calitatea vieţii în România interbelică sunt devastatori: în 1938, România se situa pe ultimele locuri în Europa, în urma Iugoslaviei şi a Bulgariei, în privinţa speranţei de viaţă (40,20 ani – România, faţă de 45,92 – Bulgaria şi 41,00 – Iugoslavia), a mortalităţii infantile (182,5 morţi sub un an la 1.000 de nou-născuţi – România, faţă de 144,4 – Bulgaria şi 140,0 – Iugoslavia) şi analfabetismului (54,3% din totalul populaţiei – România, faţă de 31,4% – Bulgaria şi 45,2% – Iugoslavia). Tot în 1938, un britanic consuma zilnic 3.100 de calorii şi 60 de kilograme de carne pe an, un bulgar 2.900 de calorii, respectiv 22 de kilograme de carne, un iugoslav 3.020 de calorii, respectiv 21 de kilograme de carne, în timp ce românul se situa în coada clasamentului, cu 2.760 de calorii pe zi şi 18 kilograme de carne consumate anual pe cap de locuitor. Concluzia este evidentă: nici în perioada interbelică dezvoltarea capitalistă nu a reuşit să smulgă România din înapoierea ei structurală, dimpotrivă, decalajele care o despărţeau de ţările dezvoltate ale continentului s-au adâncit şi mai mult.

Cea de-a doua moştenire nefastă pe care a lăsat-o comunismul capitalismului românesc reînviat după 1989 – evidenţiată de acelaşi Bogdan Murgescu – a fost alianţa dintre bişniţar şi securist, cuplul antreprenorial de succes al anilor ’90, cel care a reuşit să distrugă în folos personal tot ceea ce s-ar mai fi putut salva sau retehnologiza din patrimoniul industriilor ceauşiste

Din greşeală în greşeală…

La prima vedere, soluţia promovată de regimul comunist după al doilea război mondial, respectiv desfiinţarea capitalismului, ar fi trebuit să fie una logică, în aceste condiţii. Dar modalităţile de dezvoltare propuse de noul regim s-au dovedit a fi şi mai proaste, în termeni macroeconomici. După o perioadă de peste patru decenii, în care întreaga economie mondială s-a dezvoltat enorm, comunismul a reuşit contraperformanţa de a lăsa moştenire României postdecembriste o industrie neperformantă, retardată din punct de vedere tehnologic, şi o agricultură compromisă moral de pe urma lipsei de stimulente, în care membrii CAP erau plătiţi cu câţiva lei pe lună, plus o cotă de produse în natură şi un lot în folosinţă, la fel ca în Evul Mediu, ca retribuţie pentru munca lor pe pământul care le fusese confiscat!

În istoria capitalismului românesc, pe care pare să o fi pus între paranteze, comunismul şi-a lăsat totuşi o amprentă apăsată, dar de factură negativă. În primul rând, sistemul comunist a distrus cultura financiar-bancară şi spiritul antreprenorial care apăruseră în rândurile populaţiei noastre. Bunicul meu, care s-a născut în anul 1911 într-o familie de ţărani dintr-un sat din Austro-Ungaria şi a fugit la optsprezece ani de acasă împreună cu bunica, la oraş, a funcţionat succesiv, până în timpul războiului, ca ziarist, ajutor de notar, contabil, funcţionar de bancă, a cumpărat un magazin împreună cu un partener evreu, a înfiinţat o crescătorie de iepuri şi apoi o plantaţie de orez, în fine, şi-a încheiat în mod apoteotic cariera interbelică în calitate de comisar de românizare, numit de guvernul legionar pe lângă întreprinderile textile din Arad, deţinute de baronul Francisc Neuman. După ce a ieşit din închisorile comuniste, a reuşit, în cele din urmă, să se angajeze la un CAP, ca specialist în cultura orezului, iar de atunci încolo, toţi urmaşii săi au lucrat cu destoinicie numai ca angajaţi ai statului comunist şi postcomunist. Nimic din spiritul său antreprenorial nu a mai rodit până acum în familia noastră.

Cea de-a doua moştenire nefastă pe care a lăsat-o comunismul capitalismului românesc reînviat după 1989 – evidenţiată de acelaşi Bogdan Murgescu – a fost alianţa dintre bişniţar şi securist, cuplul antreprenorial de succes al anilor ’90, cel care a reuşit să distrugă în folos personal tot ceea ce s-ar mai fi putut salva sau retehnologiza din patrimoniul industriilor ceauşiste. Mulgerea şi călărirea unui stat sufocat de corupţie au rămas principale tehnici de business ale acestui tip original de capitalist autohton, faţă de care piraţii din epoca elisabetană, care au pus bazele acumulării primitive de capital în secolul al XVI-lea, rămân o amintire duioasă.

… spre victoria finală!

Această istorie neterminată a frumosului şi sălbaticului nostru capitalism ne învaţă că înapoierea economică se depăşeşte foarte greu. Până la inventarea destul de recentă a nobilelor concepte de dezvoltare durabilă şi de responsabilitate socială corporatistă, capitalismul nu a avut nici miros, nici greţuri, nici naţionalitate şi a fost preocupat în mod exclusiv – ca să vezi! – de multiplicarea banilor, prin mijloace economice. Ceea ce nici nu este atât de rău, nici măcar pentru socialiştii de astăzi, cu condiţia ca banii astfel produşi să se împartă cât de cât echitabil.

Dar pentru ca să poţi împărţi cozonacul, este necesar ca el să fie în prealabil bine crescut (ca să citez din gândirea tovarăşului Wang Yang, membru al Biroului Permanent, unul dintre liderii mai liberali ai Partidului Comunist Chinez). Or aceasta este marea problemă a societăţilor care au moştenit decalaje greu de surmontat. China, spre exemplu, se chinuieşte şi ea să se dezvolte de peste patru decenii încoace, într-un ritm de creştere ameţitor, încercând să combine în mod oximoronic toate avantajele economiei de piaţă şi ale celei de comandă, şi rezultatul este că, după atâtea eforturi, exporturi şi zgârie-nori construiţi în timp record, a reuşit să atingă un PIB pe cap de locuitor egal cu cel al României! Să te cruceşti şi nimic altceva.

În ceea ce ne priveşte, putem consemna cu mândrie că anul acesta PIB-ul per capita al ţării noastre a depăşit 60% din media europeană. Ne apropiem vertiginos de nivelul de 63%, pe care vechea Românie l-a atins în 1913!

La mulţi (b)ani de Centenar!

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

ten − 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te