De la conducători atotputernici la instituţii eficiente: drumul naţiunilor inteligente spre reuşită


Naţiunile care au renunţat primele la atotputernicia conducătorilor lor şi au optat pentru construcţia de instituţii eficiente, respectiv pentru domnia legii, sunt astăzi cele mai fericite şi mai prospere pe harta dezvoltării. Vedem bine, cu cât puterea personală a liderilor naţionali sau locali este mai mică iar instituţiile publice sunt mai credibile, mai autonome şi mai eficiente, cu atât nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor este mai înalt.

Privind, în ultimele decenii, spre state precum Norvegia, Danemarca, Elveţia, Suedia, Finlanda, Noua Zeelandă, Australia sau Canada, pentru a da doar câteva exemple din ţările aflate în topul global al fericirii (da, există şi un asemenea clasament!), observăm uşor că acestea sunt printre cele de ai căror regi, preşedinţi sau premieri nu multă lume a auzit. Şi, când spunem acest lucru, nu avem neapărat în vedere notorietatea lor internaţională, ci uneori chiar pe cea internă, la rândul ei măsurabilă. Cu şefi de stat şi de guvern mai degrabă discreţi în spaţiul politic, de care oricum nu depind prea multe lucruri în viaţa oamenilor, dar cu instituţii publice care au dobândit reflexul de a funcţiona corect chiar şi fără conducere (nu demult, Belgia a funcţionat doi ani fără guvern învestit de parlament, iar cârcotaşii locali spun că lucrurile au mers chiar mai bine…), aceste ţări au schimbat practic, în istoria lor modernă şi contemporană, esenţa puterii, transferând-o de la „voinţa conducătorului” (monarhia absolutistă din secolele trecute) la mecanismele formalizate şi transparente ale deciziei instituţionale, într-un stat de drept.

La polul opus, vedem spaţiul politic oriental, vast şi eterogen, în multiplele lui nuanţe culturale (din Rusia până în Coreea de Nord şi din Turcia până în Indonezia), smulgându-se cu greu din modelul despotismului asiatic pre-modern, cu populaţii timorate, supuse voinţei conducătorilor (şi nu invers, cu reprezentanţi supuşi voinţei cetăţenilor, cum este considerat normal în accepţiunea democraţiilor liberale), cu administraţii corupte şi instituţii slabe, nefuncţionale, cu „salvatori”, „tătuci” şi „protectori” care abuzează de funcţia lor în stat, cu reflexe ale puterii discreţionare, cu privilegii şi abuzuri permise celor din fruntea ierarhiei. Aici, autoritatea înseamnă persoane, niciodată instituţii şi legi. Desigur, excepţiile nu lipsesc (Japonia, Coreea de Sud, Singapore etc.) iar eforturile acestor ţări de a renunţa la autoritarism şi de a edifica state de drept şi democraţii funcţionale într-o parte a lumii nu tocmai receptivă la modelul cultural al democraţiilor liberale sunt cu atât mai remarcabile. Există, nu multe, în istoria politică a lumii orientale, şi cazuri de „modernizare autoritară”, de conducători care s-au folosit de puterea lor pentru a impune, practic, programe de „occidentalizare” şi modernizare societală, împotriva unor tradiţii locale şi a unor matrici educaţionale profund diferite, aşa cum a fost cazul cu Turcia lui Kemal Atatürk sau cu Iranul în regimul Şahului Reza Pahlavi. Aceste cazuri izolate de reforme au venit de sus în jos, respectând, în fapt, acelaşi mecanism vechi al puterii despotice, chiar şi atunci când s-a vorbit, probabil impropriu, de modelul „despotului luminat”. Unele experimente de acest fel au rezistat, altele au eşuat, aşa cum ştim. Dar niciunele nu au reprodus cu adevărat tiparul real al marii transformări istorice a societăţilor occidentale moderne, o transformare cerută şi înfăptuită de jos în sus, în care liderii au pus în practică voinţa naţiunilor lor.

De la puterea personalizată şi discreţionară a regilor şi împăraţilor din secolele trecute, la puterea formalizată şi predictibilă a instituţiilor (practic, puterea reglementărilor şi normelor care definesc şi garantează totodată spaţiile de libertate ale cetăţenilor), societăţile avansate au parcurs în primul rând un proces cultural şi educaţional profund, de redefinire a exerciţiului puterii politice, a autorităţii în general şi a relaţiei stat-cetăţean. Simplu spus (dar atât de greu de făcut), a fost un uriaş pas înainte în cultura politică dominantă la nivelul societăţii.

Ce a determinat însă, în Occident, această trecere de la absolutism la cultura statului de drept, la consolidarea instituţiilor, la dezvoltare libertăţilor şi responsabilităţilor individuale în raport cu legea? Foarte succint spus, căci tema în sine este fără îndoială imensă, aş spune că declicul care a făcut diferenţa a fost esenţialmente unul educaţional.
De la „Reforma” lui Martin Luther, bătută în cuie pe uşa bisericii din Wittenberg (1517), şi naşterea ulterioară a protestantismului, care se despărţea ireversibil de abuzurile papalităţii şi de ierarhia opacă şi coruptă a Bisericii Catolice, la teza limitării puterii politice şi a necesităţii contractului social între guvernanţi şi guvernaţi, enunţată de John Locke (1689), de la liberalismul „şcolii clasice engleze” din secolul al XIX-lea, cu al său „stat minimal”, la impactul gigantic al modernităţii care emancipează „masele”, toate aceste idei, atitudini şi programe, deşi aparent diferite ca natură şi scop (religioase, politice, economice, sociale, juridice) aveau să se dovedească în fapt convergente şi subsumate aceleiaşi paradigme şi aceleiaşi finalităţi culturale, ca piesele unui puzzle uriaş. Nu întâmplător, Max Weber reuneşte elementele transformatoare menţionate mai sus în monumentala operă Etica protestantă şi spiritul capitalismului, publicată pentru prima dată în Germania, în 1905, lucrare în care explică succesul capitalismului şi dezvoltarea accelerată a ţărilor din nord-vestul Europei. Această etică şi acest spirit, pe care le identifică Weber ca fiind esenţiale pentru reuşita în viaţă a unei persoane sau a unei naţiuni în istorie, au fost în fapt exportate cu succes (deşi autorul se îndoia de acest lucru, la vremea respectivă) în „lumea nouă” de limbă engleză din America de Nord şi Australia, toate alcătuind mai târziu (prin articularea valorilor, principiilor şi politicilor aplicate) un sistem de gândire şi de bune practici la nivel transcontinental, generator de prosperitate pentru naţiunile componente.

Detaşarea acestui spaţiu cultural-politic al libertăţilor individuale, al spiritului antreprenorial şi statului de drept de modelul pre-modern al conducătorului atotputernic şi incontestabil, de iluzia Salvatorului naţiunii, se petrece lent şi nu fără îngrozitoare accidente istorice. De exemplu, delirul ideologic al Germaniei naziste, în vremea cancelarului Adolf Hitler (1933-1945), nu este altceva decât expresia unei abandonări temporare a spiritului critic-raţional, specific lumii occidentale, a unei sinistre recăderi a naţiunii germane în fantasmele superiorităţii şi misiunii închipuite. Italia lui Mussolini şi fascismul grobian aferent, răspândit rapid în Europa centrală, întregesc tabloul unui tragic derapaj istoric, venit pe fondul unei descurajatoare crize economice.

Chiar şi după al doilea război mondial, Occidentul (căci Estul iese de la sine din această discuţie despre renunţarea la modelul liderului absolut) încă mai cunoaşte, sporadic, experienţa unor lideri care se autodefinesc drept „conducătorii naţiunii”, deşi în forme mult atenuate în raport cu fascismul şi nazismul. Generalul Francisco Franco, produsul Războiului Civil din anii ’30, avea să conducă Spania într-un regim de mână forte, timp de aproape patruzeci de ani, pentru a o reda la sfârşitul dictaturii şi vieţii sale, în 1975, monarhiei constituţionale. Alt general, Charles de Gaulle, legitimat de aureola eroică a rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, avea să fondeze „a cincea Republică Franceză” (1958) şi să se declare, deloc modest, „ghidul naţiunii”, ghid care îşi propune să restituie la grandeur de la France (poate nu întâmplător gaullismul a fost văzut drept ultima reflectare, estompată, a bonapartismului), proclamându-se „deasupra partidelor şi vieţii politice parlamentare” dar acceptând, în esenţă, regulile fundamentale ale pluralismului politic.

Teza leadershipului politic minimalist ca soluţie a dezvoltării durabile a unei societăţi nu trebuie însă idealizată, pentru că există şi riscul căderii în abordări naive, excesiv teoretizate. Nici invers, adică o figură puternică şi influentă pe scena politică democratică, bucurându-se la un moment dat de o largă susţinere populară, nu înseamnă automat reactivarea modelului retrograd al „marelui conducător”. Cu toate forţările jurnalistice sau ale partidelor de opoziţie, de înţeles până la un punct, nici cancelarul supranumit maliţios „muti Merkel” pentru politica sa protectoare şi fermă, nici chiar atât de intens criticata (din alte perspective) guvernare a lui Viktor Orbán la Budapesta nu pot fi totuşi incluse în modelul regimurilor autocratice.

Încrederea în instituţii şi legi este definitorie pentru cultura formalizată a naţiunilor avansate. Ce scrie în regulament se întâmplă în realitate. Nu există două lumi paralele, una pe hârtie şi alta în practica de zi cu zi, una formală şi alta informală, aşa cum este cazul în societăţile imature politic, aflate la cheremul conducătorilor lor. Dincolo de cortina democraţiilor liberale, în lumea tocmelilor şi a confuziei procedurale intenţionate, totul depinde până la urmă de decizia şefilor sau de bunăvoinţa funcţionarilor publici. „Cultura informală” (tradiţia, obiceiul, mica înţelegere etc.) prevalează mai mereu în faţa legii, a ceea ce este scris pe hârtie. Ca să nu aibă nicio şansă să conteste tratamentul la care este supus, cetăţeanul este practic pus în faţa unor prevederi ambigue, tocmai pentru ca „dosarul” său să poată fi abordat pozitiv sau negativ, aprobat sau respins, după tot felul de criterii conexe. Dacă lucrurile ar fi clare şi transparente din capul locului, marele sau micul decident din biroul cu uşi capitonate sau din spatele ghişeului nu ar mai fi atât de important. Aceasta este, în esenţă, diferenţa majoră între cultura „formală” şi cea „informală”. Între instituţiile care funcţionează pe bază de reflexe democratice, de lege şi de bune practici, şi cele care nu funcţionează decât la ordinul şefului. În ultimă instanţă, între naţiunile fericite şi cele nefericite.

Departe de pretenţia de a concluziona o temă atât de vastă precum relaţia între natura puterii politice şi nivelul de satisfacţie economico-socială a unei naţiuni, putem totuşi rămâne la observaţia simplă că trecerea de la modelul absolutist la cultura statului de drept şi transferul de competenţe decizionale la nivelul unor instituţii funcţionale au generat oportunitatea unor dezvoltări profunde ale societăţilor respective şi a creşterii spectaculoase a nivelului de viaţă al cetăţenilor „de rând”. Iar lucrul acesta se reflectă cel mai clar şi elocvent în performanţele substanţial diferite ale jumătăţilor unor naţiuni divizate ideologic, precum cea germană până în 1990 sau cea coreeană în prezent.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te