De la Metropolitan din New York la Muzeul Textilelor din Apuseni

Interviu cu Florica Zaharia, fost director de departament la Metropolitan Museum din New York, realizat de Cristina Liberis


Distribuie articolul

Am cunoscut-o în luna noiembrie a anului trecut, la conferinţa de conservare-restaurare „Doina Darvaş”, organizată de Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Tema pe care Florica Zaharia o propunea spre dezbatere publicului era: „Textile româneşti în «Muzeul Textilelor» – Prezervarea şi integrarea lor în patrimoniul textil universal”. Am fost fascinată de prezentare, dar mai ales de simplitatea şi de firescul acestei femei care timp de peste două decenii a avut toată lumea muzeelor la picioare.

Până de curând, când a ieşit la pensie, a fost directorul Departamentului de conservare a textilelor din cadrul Muzeului Metropolitan din New York. Pe site-ul metmuseum.org, Florica Zaharia era prezentată ca un membru valoros al echipei de prestigiu mondial: „Florica Zaharia, conservator emerit, s-a alăturat departamentului în 1988 şi îl conduce din 2003, lucrând cu un grup renumit în lume de conservatori de textile. A cercetat, a publicat, a ţinut cursuri şi a organizat expoziţii pe tema conservării de textile, cu precădere a celor din Europa de Est”.

 

Florica Zaharia este originară din Hărţăgani, judeţul Hunedoara. A studiat la Liceul Pedagogic din Deva şi a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, apoi Universitatea de Arte „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, Secţia arte decorative, tapiserie şi structura textilelor.

A visat să devină un artist cunoscut, iar viaţa a dus-o peste Ocean unde a ajuns renumită, dar nu ca artist, ci in calitate de specialist în textile şi restaurare. Din poziţia de conservator emerit a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a atrage atenţia asupra importanţei ţesăturilor româneşti în patrimoniul textil universal.

A fost plecată din ţară 28 de ani, dar de fapt, nu a părăsit-o niciodată: a purtat-o în suflet indiferent unde s-a aflat.

A revenit în România. Nu la Bucureşti, ci în Apuseni, acolo unde s-a născut şi unde va deschide anul acesta Muzeul Textilelor.

 

SINTEZA: Când aţi plecat din ţară şi de ce?

Florica Zaharia: Am plecat din ţară în 1984, nu pentru a emigra, cu toate că ne gândeam la acest lucru. Am plecat împreună cu soţul meu, care avea o poziţie de conducere la o societate mixtă româno-mauritaneză şi pentru doi ani am plecat în Mauritania, unde am şi locuit.

– V-a fost dor de România?

– Oooo, da, cu siguranţă. Am fost fascinaţi de noul peisaj şi noua cultură, însă ne-a lipsit familia, ne-a lipsit verdeaţa, peisajul românesc care este într-un mare contrast cu Sahara. Situaţia a fost de aşa natură că nu ştiam ce se va întâmpla după cei doi ani. Dorinţa şi speranţa noastră au fost că sistemul comunist va dispărea şi va exista deschiderea de care aveam nevoie şi democraţia de care aveam nevoie. Nu s-a întâmplat. Şi atunci, după doi ani, am hotărât să cerem azil politic. Pentru început, în Spania, dar guvernul Felipe Gonzales, care era procomunist, ne-a refuzat. Eram cu adevărat refugiaţi politic din cauza socrului meu, scriitorul Romulus Zaharia, care scrisese împotriva sistemului şi de aici începuseră problemele. După refuzul acordării azilului politic de către Spania, am înţeles că singura şansă este să mergem spre America, cu toate că, în acel moment, nu vorbeam limba engleză, ci doar spaniolă şi franceză. Am fost şi suntem recunoscători pentru că această ţară ne-a primit imediat. Intrarea în America nu s-a putut face imediat pentru că blocul comunist dădea atât de mulţi emigranţi peste Ocean, încât a trebuit să aşteptăm doi ani să intrăm.

– Cum v-aţi descurcat când aţi ajuns în SUA, mai ales că nu cunoşteati limba?

– Nu a fost uşor. Cu tot spiritul de aventură pe care îl aveam în noi şi curiozitatea de a înţelege noi culturi, de a vedea altfel ce se întâmplă dincolo de graniţe, nu a fost uşor. În primul rând, din cauza limbii, apoi trebuia să ne găsim un loc de muncă pentru că am plecat fără resurse financiare. În plus, au fost şi alte probleme de familie, sănătate, copil, şcoala fiicei noastre şi aşa mai departe. Când am sosit în SUA, ne-am dus a doua zi la o agenţie pentru plasarea forţei de muncă şi aici am avut marea şansă să întâlnesc un voluntar, pe care îl chema Bernard Jolie, care ştia limba franceză şi cu care am putut comunica. Luasem cu mine două tapiserii pe care le făcusem în ţară şi care mă reprezentau. Eu am terminat Artele Plastice, secţia tapiserie. I-am arătat lui Bernard: „Asta e ceea ce ştiu să fac. Nu ştiu unde mă pot încadra fără să vorbesc limba”, iar el a luat acele tapiserii şi a mers din birou în birou şi i-a întrebat pe colegi: „Asta e ceea ce poate să facă. Ce putem face pentru ea?”. Cineva a spus: „Call the MET!” (Metropolitan Museum) şi toată lumea a fost de acord cu această idee. Şi aşa a făcut. A sunat la Metropolitan Museum. Operatoarea l-a transferat la departamentul de conservare a textilelor. Şefa departamentului la acel moment, o japoneză, avea încredere în oamenii care veneau din ţările cu o cultură tradiţională, ştiind că noi venim deja cu noţiunile de bază despre tehnologia şi materialele textile şi avea nevoie de un restaurator pentru o tapiserie flamandă, un proiect imens pe care l-am terminat mai târziu, când am devenit şefă de departament, şi pe care l-am expus în 2010. Şi m-a invitat să merg imediat la Metropolitan pentru interviu. Am fost atât de şocată încât am spus: „Nu pot să vin astăzi. Merg mâine”. Într-adevăr, m-am dus a doua zi, mi-am luat din nou tapiseriile şi am avut norocul că ele au vorbit pentru mine. Cu toate că Nobuko vorbea puţină spaniolă, a refuzat să aibă un interviu în spaniolă şi mi-a şi spus: „Dacă vrei să lucrezi aici, trebuie să vorbeşti engleză.”. Departamentul de conservare era şi este şi acum un departament internaţional, cu oameni din toată lumea. La un moment dat, eram 16 naţionalităţi diferite. Când am lăsat eu departamentul în 2016, erau angajaţi din 12 ţări. Dar, revenind: m-a angajat imediat. Şi de acolo a început povestea: de la gradul cel mai mic, cel de restaurator, până la cel de şef de departament şi apoi la titlul onorific de „Conservator Emerit” .

– A fost şansa dumneavoastră să vă întâlniţi cu Bernard Jolie, voluntarul de la biroul forţelor de muncă, care a avut ochi şi suflet.

– Asta am spus şi eu: niciodată nu aş fi avut curajul să bat la porţile Muzeului Metropolitan şi să spun: „Asta sunt şi asta ştiu să fac”. Atunci când am emigrat, visul meu era să îmi continui activitatea artistică, să fiu un artist care îmi reprezint ţara: creator de tapiserii, desenator, ţesător de tapiserii, cu toate că îmi plăceau foarte mult textilele istorice. În ţară, la un moment dat, am vrut să învăţ restaurare, dar a fost exact perioada în care am terminat studiile şi nu se mai acceptau studenţi la restaurare, pentru că era o specializare postuniversitară.

– Soţul dumneavoastră ce a spus când a aflat că veţi lucra la Metropolitan?

– Nu am ştiut cum să evaluăm situaţia. Nobuko, şefa departamentului de conservare, mi-a oferit şi alte contacte unde să merg dacă îmi place ceva: la un atelier de tapiserie, la un atelier care ţesea tapiserii, însă având oferta Metropolitanului, nici nu m-am gândit să aleg altceva. Dar nu reuşeam încă să mă dumiresc ce mi se întâmplase. Încercăm să intru în ritm.

„Atunci când am emigrat, visul meu era să îmi continui activitatea artistică, să fiu un artist care îmi reprezint ţara: creator de tapiserii, desenator, ţesător de tapiserii”

– În tot acest timp, sufletul dumneavoastră a rămas în România.

– Aşa este. Şi a fost o perioadă dureroasă, pentru că, timp de şase ani, noi nu ne-am putut întoarce acasă şi nu am putut comunica cu nimeni de acasă din cauza sistemului, noi fiind urmăriţi din cauza azilului cerut. A fost dificil, dar faptul că aveam rădăcinile atât de bine înfipte în locul pe care nu l-am schimbat niciodată, în Apuseni, relaţiile cu familia, cu tradiţiile, cu natura înconjurătoare şi care nu s-a schimbat nici acum şi care, de fapt, ne-a şi atras înapoi, asta a fost sursa de energie şi ne-a rămas permanent în gând.

– Şi v-aţi gândit că, la un moment dat, vă veţi întoarce?

– Dintotdeauna ne-am dorit să ne întoarcem şi să facem ceva pentru ţară. Jumătate din viaţa noastră am făcut cât am putut, dar nu fiind aici şi nu simţind şi trăind aici. Să trăieşti într-o metropolă cum e cea new-yorkeză este total diferit. Primul gând a fost să ne mutăm undeva în afara oraşului că să avem natură în jurul nostru. Ei, asta nu se putea pentru că erau câteva ore bune în fiecare zi pe care trebuia să le petreci în trafic. Deci, în gândul nostru a fost tot timpul întoarcerea în locul pe care, de fapt, nu l-am părăsit niciodată.

– Cum v-a venit ideea iniţierii proiectului de a deschide la Băiţa (jud. Hunedoara) Muzeul Textilelor?

– Ideea s-a conturat în timp. Am început din anii ’70, de când eram studenţi, să colecţionăm, şi eu, şi soţul meu diverse piese cu ajutorul familiei la început, apoi din pasiune, apoi din dragoste pentru materialul textil. Apoi am colecţionat pentru plăcerea de a avea materialul, de a învăţa de la material şi încet-încet am început să colecţionăm sistematic şi s-au adăugat experienţa, cunoştinţele şi faptul că am lucrat cu o colecţie cum este cea a Metropolitanului de la care înveţi multe. Ce ţin minte şi acum este că, în primele zile când am început munca la Metropolitan, colectivul m-a testat, a vrut să afle diverse despre mine şi una dintre colege, care vorbea spaniolă şi franceză, m-a întrebat, la un moment dat, care sunt intenţiile mele şi ce-mi doresc de la viaţă. I-am răspuns că visul meu este să am un institut de cercetare pe tehnologia materialelor textile. În momentul în care am deschis gura, mi-a replicat: „How dare you? Are you crazy or what?” („Cum îndrăzneşti? Eşti nebună?”). Foarte interesant este că ideea exprimată era în subconştientul meu şi a mers cu mine şi s-a conturat tot mai mult în timp. Colecţionez din plăcere, din dragoste pentru material. Când ajungi să ai un anumit număr şi un anumit volum de material, începi să simţi responsabilitatea: „Ce fac cu acest material?”. Am foarte multe cunoştinţe care sunt colecţionari. Toţi se bucură de fiecare piesă, dar la un moment dat te gândeşti ce faci cu ea, generaţia următoare îl doreşte sau nu? De fapt, Metropolitanul Museum este alcătuit din astfel de colecţii pe care le donează diverse persoane. Eu, având profesia pe care o am, trecându-mi atâtea materiale prin mână, începând să colecţionez, din dorinţa de a învăţa şi învăţ şi acum din fiecare piesă, am mers în paralel cu creşterea responsabilităţilor mele în Metropolitan: mai întâi restaurarea unor tapiserii, apoi, extins la alte obiecte, progresând şi făcând şi anumite cursuri, am devenit responsabilă mai întâi de arta europeană, apoi lucrând la un proiect major, Ratti Center, unde s-au adunat toate colecţiile de textile care erau în diferite departamente ale muzeografilor. Am luat la mână fiecare piesă în parte. Şi erau aproximativ 40.000! Înveţi de la ele, de la fiecare în parte. Eu am învăţat mult. Una dintre dorinţe a fost să cunosc colecţia Metropolitanului şi asta nu se învaţă peste noapte. Se învaţă progresiv. Au trecut ani de zile până când m-am simţit confortabil cu colecţia muzeului, care cuprinde o mare varietate. Este o colecţie care cuprinde piese din întreagă lume. Crescându-mi experienţa cu privire la istoria textilelor, a tehnicilor, a materialelor, neuitând niciodată materialele noastre, pentru că pe materialele noastre am făcut şi studii de teren în România. Am uitat să vă spun că, în acea perioadă eram angajată part-time la Metropolitan. Nu aveam o normă întreagă. Teoretic, lucram doar patru ore. Practic însă, cinci. Aşa, aveam liber două luni în perioada de vară când veneam acasă, îmi făceam cercetările de teren, făceam experimente de fibre. Am cultivat in, cânepă, am lucrat cu oierii din zonă, ajutată în primul rând de mama şi surorile mele rămase în ţară. Succesul experimentelor legate de tehnologia textilă tradiţională îl datorez mamei mele, Victoria Tripon, care fiind o mare cunoscătoare a industriei casnice textile tipică Apusenilor, m-a călăuzit pas cu pas. Ducând toate informaţiile din teren înapoi la Metropolitan, cei de la muzeu le-au apreciat foarte mult. Şi acum sunt mostre ale materialelor aduse de mine. Aşa, tot mai mult s-a conturat ideea de a ne întoarce în ţară şi de a lua cu noi materialele şi cunoştinţele pe care le aveam. Se acumulase foarte multă informaţie şi te simţi responsabil de a o împărtăşi şi altora. Dacă am avea un CIP pe care să stochezi toată informaţia şi apoi să îl scoţi şi să îl dai mai departe, ar fi bine, dar nu îl avem. Apoi, ce lăsăm după noi? Cum transferăm aceste cunoştinţe generaţiilor viitoare? Aceasta e o mare problemă şi o greutate pe care am resimţit-o şi este parte din ce fac acum.

Succesul experimentelor legate de tehnologia textilă tradiţională îl datorez mamei mele, Victoria Tripon, care fiind o mare cunoscătoare a industriei casnice textile tipică Apusenilor, m-a călăuzit pas cu pas

– Şi aşa v-a venit ideea înfiinţării acestui muzeu?

– Iniţial, nu ne era foarte clar ce vrem să facem: un institut de cercetare, un muzeu, o fundaţie? După ce am devenit şefa departamentului de conservare a textilelor, a fost un alt tip de deschidere: cu profesioniştii din lume, obligaţiile de a călători mult mai mult şi de a avea contacte şi de a şti ce se întâmplă dincolo de graniţe. Aşa am avut şansa de a-l cunoaşte la începutul anilor ‘90 pe domnul Ioan Opriş (n.r.: profesor de muzeologie, coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor şi director general al Direcţiei de Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii în anii 90). Într-una din vizitele domniei sale la New York ne tot spărgeam mintea ce să facem pentru România. Era imediat după revoluţie. Muzeele aveau nevoie de ajutor. Deschiderea aceea postcomunistă a fost foarte importantă. Primul loc în care s-a dus Metropolitanul a fost Rusia. Au fost fundaţii americane care au susţinut material schimburile profesionale. Acest lucru s-a întâmplat în mai toate ţările foste comuniste. Ştiam în mare situaţia muzeelor şi laboratoarelor din România şi din discuţiile cu domnul Opriş, dar şi datorită celor câteva burse se cercetare a textilelor româneşti pe care le-am avut de la Metropolitan. Aşa am intrat în câteva muzee din România. Şi ne-a venit următoarea idee: „Ce-ar fi să facem un schimb de experienţă între Metropolitan şi muzeele din România?”. Era foarte puţin probabil că se va rezolva, pentru că o instituţie de o asemenea valoare şi dimensiune cum este Metropolitanul se uită la instituţii de renume, cum ar fi Muzeul Ermitaj, iar noi eram încă mici pe vremea aceea, cel puţin în ochii Metropolitanului. Proaspăt devenită şefa departamentului de conservare a textilelor, m-am dus şi am vorbit cu cei doi directori: directoarea adjunctă, o femeie extraordinară care m-a sprijinit foarte mult şi Philippe de Montebelo, renumitul director al muzeului. Şi au aprobat propunerea mea. Mai întâi am primit o bursă pentru a veni în România şi a întocmi un raport asupra situaţiei din muzee, în special a restaurării şi depozitării textilelor. Domnul Opriş a fost persoana de bază în acest proiect, pentru că împreună am bătut sudul, estul ţării şi Bucovina. Am întocmit raportul, care a ieşit de vreo 300 de pagini, după care s-a aprobat schimbul de experienţă. Timp de câţiva ani, am adus la Metropolitan specialişti restauratori, muzeografi şi directori de muzee, într-un program de două-trei săptămâni. Programul a fost intens şi a inclus şi vizite la alte muzee din SUA. Au fost foarte benefice aceste vizite. Ideea era ca Metropolitanul să cunoască patrimoniul românesc, iar specialiştii din România să cunoască metodologiile şi tehnologiile folosite la Metropolitan.

– Aşa aţi avut şansa să cunoaşteţi şi mai bine realitatea din muzeele din România. Ce v-a preocupat în mod special în acest demers?

– Un aspect foarte important a fost să aflu situaţia existenţei materialului din patrimoniul universal în muzeele din România. Ştiam ce aveam: piese otomane, persane, piese din vestul european, dar nu ştiam că nu avem suficiente colecţii de referinţă din patrimoniul universal, în special din Asia, Africa, America. Trebuie să vezi patrimoniul tău alături de altul pentru a-i putea estima valoarea. Este nevoie de acest exerciţiu. Acest lucru s-a întâmplat acum 15 ani. Din acel moment, am început să colecţionez intens diverse piese, materiale din patrimoniul universal, gândindu-mă la o paralelă între materialele şi tehnicile textile folosite pe glob. Ideea este de a asigura materialul pe care grupuri de specialişti pot colabora în cercetarea textilelor româneşti integrate în contextul universal.

– Colegii dumneavoastră de la Metropolitan cum au reacţionat când au auzit că vă întoarceţi în România şi nu oriunde, ci la Băiţa?

– Toată lumea de la Metropolitan credea că mă întorc în România, dar merg la Bucureşti. Ar fi fost mai uşor în Bucureşti, pentru că se găsesc mai mulţi specialişti, e mai uşor cu personalul de specialitate decât în provincie, se călătoreşte mai uşor şi găseşti cazare. Nu am vrut să compromit dorinţa de a reveni acasă. Reîntoarcerea însemna în ţară, dar mai mult, însemna locul acela. Nu am vrut să mai plec de acasă. Am fost prea mult plecată. Călătorim în continuare, dar vreau să mă întorc de fiecare dată în locul în care mă simt cu adevărat acasă. Cât de mult am iubit New Yorkul, cât de mult am respectat America, cât de primitori au fost! Am stat într-o casă luminoasă, frumoasă, care corespundea tuturor cerinţelor noastre, când am plecat, am încuiat-o şi nu mă mai gândesc la ea. Nu a avut niciun impact asupra sufletului meu. Comparativ însă în toţi anii aceştia în care am fost plecaţi ne gândeam tot timpul la casa din România: ce cărămidă mai punem, unde. Am vrut să fiu acasă. Ideea este de a avea un centru, un loc unde oamenii care vin să se simtă bine, fie că e vorba de public, fie că e vorba de specialiştii din ţară şi străinătate. Este o zonă primitoare, cu un peisaj extraordinar, oamenii sunt fantastici. S-a păstrat stilul de viaţă tradiţional: avem oieri, avem încă animale care produc alimente în stil tradiţional. Uneori mă uit în stânga şi în dreapta şi îmi spun: „E un noroc”.

– Vă consideraţi un om norocos?

– Da.

– Ce este pentru dumneavoastră fericirea?

– (râde) Fericirea şi împlinirea sunt foarte dificil de definit, pentru că sunt diferite. Eşti un om fericit dacă îi ai pe cei dragi în jur, pe cei cu care îţi împărtăşeşti momentele de viaţă. Evident este extrem de important să fii pe un făgaş. Să nu mai ai grija zilei de mâine, aşa cum am avut-o mare parte din viaţă. Fericirea ţine şi de personalitatea fiecăruia. Eu, de exemplu, nu am memoria răului. Uneori trebuie să mă forţez să îmi aduc aminte de diverse momente care m-au împiedicat. Ţin minte numai momentele pozitive.

Clădirea care va găzdui Muzeului Textilelor din Băiţa, după ce aceasta va fi restaurată

– Cât de greu v-a fost să implementaţi în teren proiectul gândit atâţia ani?

– Am găsit în comuna Băiţa, judeţul Hunedoara, pentru locaţia principală a Muzeului Textilelor, o clădire veche care trebuie restaurată. Este o mare responsabilitate, pentru că este o casă cu istoric şi trebuie să îi păstrezi istoria. Acest lucru necesită timp şi resurse financiare. Am ales pentru început o a doua locaţie: magazinul universal din Băiţa. Am decis să începem acolo activitatea Muzeului Textilelor, până când prima construcţie va fi restaurată. Muzeul are şi o a treia locaţie: într-o gospodărie tradiţională din satul Hărţăgani. Ceea ce este greu este implementarea juridică a acestei instituţii. Ne-am lovit de birocraţie şi legislaţie deficitară, dar am cunoscut oameni care vor foarte mult să ne susţină. Nu m-am aşteptat să fie atât de entuziaşti şi săritori.

– Pentru că dumneavoastră sunteţi un caz rar. România se confruntă cu o hemoragie în ce priveşte plecarea din ţară a specialiştilor, iar dumneavoastră, după 28 de ani în care aţi avut toată lumea la picioare, vă întoarceţi, şi nu oriunde, ci la Băiţa. Şi de aici uimirea tuturor şi suportul pe care îl primiţi din partea celor care află povestea dumneavoastră.

– Probabil. Nu pot să fiu decât recunoscătoare tuturor celor care mă sprijină. Sincer îmi doresc ca tot ce am acumulat, material şi cunoştinţe, să pun la dispoziţia celor care vor să cunoască. Şi încă o dată spun: este important să ne cunoaştem istoria şi patrimoniul.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te