Deceniul crizelor în Uniunea Europeană. Am intrat la spartul târgului?

„Când să-ți vină rândul, se schimbă regulile” spune una din legile lui Murphy, de care nu știi dacă să râzi sau să plângi. Apartenența la lumea occidentală a fost, fără îndoială, visul a trei generații de români după 1945, un vis ardent sau mocnit, mărturisit sau dormant, oficial sau interzis, după cum au fost vremurile pe care le-a traversat țara. Prosperitatea și securitatea colectivă a Vestului, valorile liberale și ordinea politică și economică occidentală au fost elementele fundamentale de atracție către un sistem care și-a dovedit superioritatea, pe toate planurile de analiză, și mai ales capacitatea de a aduce satisfacție cetățenilor săi. 


De Valentin Naumescu

După 1989, aspirația reinserției României în spațiul european și euroatlantic, într-un cuvânt Integrarea, a devenit paradigma politică națională, practic singurul obiectiv strategic și singura linie de acțiune necontestată. Prin „consensul de la Snagov”, din 1995, aderarea la Uniunea Europeană a fost asumată explicit de toate partidele, platformele și grupurile de expresie politică sau civică ale unei societăți postcomuniste, altminteri dezbinate, intrate într-o lungă și complicată tranziție spre modelul democrației liberale, al statului de drept și al economiei de piață funcționale.

Nu a fost un parcurs ușor, s-a trecut peste crize economice și sociale dureroase, de reașezare a societății, a legislației și mecanismelor distribuției veniturilor, cu bunele și cu relele acestei tranziții, dar este esențial de spus că, la finalul perioadei de preaderare, în 2006, sentimentul proeuropean al românilor rămăsese la cote de peste 80%, practic la cel mai înalt nivel de pe continent. Chiar în condițiile în care această cotă fabuloasă de „europenism” declarat al societății românești, în deceniul trecut ar fi putut ascunde și o anumită doză de decalaj istoric și de ignoranță în privința drepturilor și obligațiilor statelor membre, susținerea masivă a aderării la blocul comunitar trebuie luată în considerare ca atare, drept un act ferm și cert de voință politică națională.

25 aprilie 2005 este o dată puțin spus istorică, o dată crucială în împlinirea visului românesc de integrare europeană. Semnarea Tratatului de Aderare a României (și Bulgariei) la Uniunea Europeană, în Luxemburg, a consacrat formal victoria unui ideal politic multigenerațional care, fără teama de a exagera, a fost comparabil ca intensitate doar cu idealul edificării statului național unitar. Amintirea participării la ceremonia de semnare a Tratatului de Aderare mă va urmări de-a lungul vieții, cu onoarea, bucuria și nedisimulata mândrie a apartenenței la o generație de diplomați români care și-a cunoscut cu adevărat împlinirea.

Impasul suportului popular este cel mai greu de gestionat şi cel mai dilematic dintre toate crizele posibile

Ceea ce numesc eu deceniul crizelor Uniunii Europene, de fapt o perioadă chiar mai lungă de un deceniu, a început imediat după semnarea Tratatului de Aderare a României și Bulgariei. Desigur, este o coincidență istorică nefericită, dar totuși un moment sensibil, critic, care ne face să ne întrebăm ce s-ar fi putut întâmpla cu aderarea noastră dacă nu apucam să semnăm Tratatul înainte de izbucnirea crizei politice europene, o lună mai târziu. Pe 29 mai și 1 iunie 2005, Franța și Olanda au respins, prin referendum, ratificarea Tratatului Constituțional al Uniunii Europene, care fusese semnat de către toate statele membre în octombrie 2004 și fusese ratificat inclusiv de către Parlamentul European. Au fost două lovituri năpraznice, surprinzătoare, la trei zile una după cealaltă, venite din două țări fondatoare ale Uniunii, într-un moment de optimism generat de posibilitatea ca Uniunea Europeană să atingă, prin intermediul Constituției sale, cel mai înalt nivel de integrare supranațională imaginat vreodată, realizându-se practic trecerea spre viziunea federalistă asupra Europei. Tratatul Constituțional a eșuat, în pofida eforturilor politice de a găsi o formulă de resuscitare, iar ulterior lucrurile au mers din compromis în compromis, pe o pantă descendentă, fără să se mai atingă nivelul de optimism și de încredere de până în 2005.

Ceea ce a urmat cunoaștem cu toții, în linii mari. La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană, dar deja la vremea aceea se vorbea intens de „oboseala extinderii”, de „euroscleroză”, de apatia europenilor, de primele semne ale ascensiunii partidelor eurosceptice, de intrarea Proiectului European într-o etapă a incertitudinii. Am prins, să spunem cu o formulă uzitată dar cât se poate de adevărată, ultimul tren al integrării europene.

Valul crizelor globale și europene, pornind din 2008-2009, poate fi cu greu considerat ca apropiindu-se de final, ci mai degrabă continuând și adâncindu-se în prezent. Criza financiară globală, criza Zonei Euro și politicile de austeritate, criza datoriilor suverane, criza falimentului de stat al Greciei, criza băncilor din Cipru, criza șomajului în țările sudice, continua amenințare teroristă, criza migrației după 2015 sau Brexitul din 2016 sunt doar cele mai vizibile dintre episoadele declinului. De mai mică intensitate dar pe aceeași linie, eșecul Parteneriatului Estic, respingerea Tratatului de Asociere UE-Ucraina în referendumul olandez, blocarea negocierilor cu Statele Unite privind semnarea TTIP (acordul de liber schimb), respingerea reformelor constituționale în referendumul italian, interpretate tot ca un vot de protest la adresa unui premier proeuropean, alegerea unor președinți proruși în Bulgaria și Republica Moldova (cea din urmă fiind, la un moment dat, considerată „povestea de succes” a Parteneriatului Estic), criza relațiilor turco-europene și, nu în ultimul rând, punerea în discuție a Acordului Schengen și a principiului liberei circulații denotă aceleași perspective mohorâte, fie ale bunăstării, fie ale securității sau atractivității Uniunii Europene.

Dacă până nu demult vorbeam de cele trei dimensiuni ale crizei Uniunii Europene, respectiv criza politică (dificultatea în creștere a adoptării deciziilor la Bruxelles, datorită dezacordurilor statelor membre), economică (scăderea calității vieții la nivelul clasei mijlocii vest-europene, în raport cu deceniile trecute) și instituțională (nemulțumiri privind eficacitatea instituțiilor UE), acum se poate adăuga a patra dimensiune și poate cea mai gravă dintre toate, criza legitimității Uniunii Europene.

Impasul suportului popular este cel mai greu de gestionat și cel mai dilematic dintre toate crizele posibile. Voi încerca, pe scurt, să explic de ce. Este vorba de o criză care opune, în premieră, două principii esențiale ale Uniunii Europene, care au fost convergente în întreaga istorie postbelică a lumii libere: principiul integrării și principiul democratic. Una fără alta nu funcționează, Uniunea Europeană fără democrație se transformă în Imperiu, iar statele naționale suverane fără integrare europeană riscă să reproducă tabloul Europei interbelice și să ajungă la starea de război. Când Eurobarometrele încep însă să arate scăderea cotei de suport pentru Uniunea Europeană sub 50% din totalul populației, teoria democrației spune că trebuie să îți pui problema legitimității, deci a ceea ce vor cu adevărat sau nu mai vor oamenii să se întâmple cu guvernarea lor. Tot teoretic vorbind, ar trebui organizate referendumuri pentru consultarea națiunilor Europei. Dar un asemenea referendum a fost chiar Brexitul, în care manipulatorii unor închipuite prejudicii aduse Marii Britanii de Uniunea Europeană s-au descurcat mai bine în campanie decât tabăra moderată a premierului Cameron. Intrarea într-o logică a referendumurilor ar duce inevitabil la desființarea Uniunii Europene. Știm asta, nu trebuie să verificăm. Dar liderii politici responsabili mai știu că, pe termen mediu și lung, distrugerea Uniunii s-ar întoarce împotriva intereselor directe ale cetățenilor, cu alte cuvinte că acestea sunt voturi care vor face mai mult rău decât bine celor care le dau. Voturile se dau întotdeauna pe baza unor impulsuri emoționale, în funcție de tipul de informație la care unul sau altul fost expus. O stare de spirit predominant negativă în Europa știm că ar putea duce, prin forțarea unor referendumuri, la pagube ulterioare ireparabile. În fine, cercul dilemei noastre se închide atunci când, cine refuză ideea referendumului sau expunerea la votul oamenilor pe tema Uniunii Europene, chiar atunci când este convins că oamenii își vor face singuri rău prin votul lor, va fi acuzat că refuză să se supună principiului democratic și că evită consultarea populară. Iată de ce criza legitimității Proiectului European nu pare în acest moment să aibă o ieșire democratică.

Ca întotdeauna când un vas dă semne că se scufundă, salvarea nu mai este văzută de mulți drept colectivă, ci individuală. Liderii și partidele politice nu fac excepție de la această tristă observație. Iată un exemplu recent. „Pentru prima dată după fondare, dezintegrarea Uniunii Europene nu mai este de neconceput”. Formula aceasta apocaliptică și, desigur, foarte critică, nu o spune Marine Le Pen, Nigel Farage sau Geert Wilders, așa cum ne-am fi așteptat, ci chiar vicecancelarul german Sigmar Gabriel, ce-i drept, un lider social-democrat intrat în an electoral, care acuză la final de mandat măsurile de austeritate impuse de șefa sa, conservatoarea Angela Merkel, în anii recesiunii. De ce nu a demisionat însă Sigmar Gabriel din cabinetul Merkel, dacă nu a fost de acord timp de patru ani cu politicile guvernului Germaniei, al cărui vicecancelar a fost? Este încă un semn că apele politicii europene sunt tot mai tulburi iar tentația populismului, desolidarizările și „pescuitorii” în angoasele oamenilor de rând își fac apariția până și în țara a cărei fermitate proeuropeană a făcut, de fapt, posibilă supraviețuirea Zonei Euro și chiar a Uniunii Europene în ansamblu, în vremea marilor deficite.

Climatul politic și societal este în continuă deteriorare în Uniunea Europeană, de mai bine de zece ani. România nu a prins cea mai bună perioadă a Uniunii Europene. Dimpotrivă, se poate spune că Uniunea traversează cea mai dificilă perioadă din istoria sa postbelică, marcată de cea mai lungă și gravă succesiune de crize și de scăderea dramatică a suportului democratic, în numeroase state membre mai vechi. Chiar și așa, beneficiile aderării la blocul comunitar au fost semnificative pentru o țară care pornise în 2007 de la un venit de puțin peste 22% din media venitului UE, pentru ca acum să ajungă la circa 45% din media venitului comunitar, însă având poli de creștere precum Clujul care au ajuns din urmă, de exemplu, venitul mediu al Portugaliei. În termeni absoluți, economia României a crescut cu 75% față de 1 ianuarie 2007, chiar și după recesiunea din 2009-2011, iar fondurile europene nerambursabile atrase au fost de 40 de miliarde de euro, cu 26,9 miliarde mai mult decât contribuțiile naționale la bugetul comunitar. Și nu e vorba numai de bani. O serie întreagă de practici administrative sunt în curs de aliniere la stilistica europeană, performanțele instituționale s-au îmbunătățit, mobilitatea socială și profesională a românilor a crescut, mentalitățile au început să se schimbe, combaterea corupției a făcut pași mari și spectaculoși înainte, în raport cu încremenirea și lipsa de credibilitate a justiției din anii ‘90.

Una peste alta, România nu are niciun motiv să se plângă de bilanțul celor zece ani de apartenență la Uniunea Europeană, chiar dacă, așa cum spuneam, a prins perioada cea mai nefastă a Uniunii. Da, viitorul Uniunii Europene este nesigur. Da, sunt multe lucruri care nu merg bine și trebuie corectate. Da, instabilitatea politico-economică și amenințările de tot felul la bunăstarea și securitatea cetățenilor europeni sunt în prezent din ce în ce mai mari. Dar Proiectul European trebuie salvat și eventual consolidat, nu distrus, pentru un pumn de voturi obținute din specularea electorală a anxietăților vieții de zi cu zi. Nu este posibilă o viață mai bună pe acest continent greu încercat de propria sa istorie decât continuarea integrării și apărarea valorilor fundamentale ale Uniunii Europene, cele care au menținut pacea în Europa ultimilor 70 de ani.

Nu știu cum va arăta analiza pe care o vom face peste încă zece ani, în ianuarie 2027, la două decenii de la aderarea României la Uniunea Europeană, dar mi-ar place să cred că, privind în urmă, vom fi înțeles atunci, cei mai mulți dintre noi, că orice alt drum politic în afara menținerii integrării statelor europene am fi ales, ne-ar fi dus în direcția închiderii unui ciclu istoric fericit pe acest continent.

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, fiind fost consul general al României la Toronto (martie 2008 – octombrie 2012) şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007). Este fondatorul şi coordonatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five + one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te