Declinul moral al României. Decădere locală sau schimbare globală?

Puţini vor fi aceea, cred, care să nu fie convinşi că România se află într-o perioadă de decădere a valorilor şi moravurilor. În orice caz, variaţiunile pe tema „unde ne (mai) sunt reperele?” au devenit un leitmotiv al retoricii publice şi private. Pe de altă parte, toţi, dar absolut toţi colegii mei de generaţie din diferitele colţuri ale Europei cu care am stat de vorbă în ultimii ani se plâng exact în aceeaşi termeni despre decăderea morală a lumii lor. Este acelaşi lucru? Şi da, şi nu…


Da, vorbim cu toţii, în esenţă, despre acelaşi lucru: o schimbare societală fundamentală, care a modificat din temelii toate aceste „repere”, pe care, iată, unii dintre noi încă le căutăm cu disperare.

Să le luăm însă pe rând.

Locul a devenit spațiu, iar acesta s-a umplut de „non-locuri” și „delocalizări”, umplut tot mai mult cu fluiditatea valurilor de migrațiea

Mai întâi, marile repere ale Timpului şi Spaţiului. Milenii de-a rândul, timpul – şi odată cu el, viaţa – curgeau într-o anumită direcţie, cu promisiunea unei escatologii sacre, apoi profane: lumea strămoşilor, lumea de dincolo şi paradisul, apoi civilizaţia, evoluţia, progresul, dezvoltarea, toate aspirând la un happy end de „sfârşit al istoriei”. S-au dus toate, am proclamat moartea lui Dumnezeu, apoi a ideologiilor, a „marilor naraţiuni”, a tot ceea ce oferea şi conferea durabilitate vieţii omeneşti, de la „mitul” modernităţii sau al naţiunii, la cel al adevărului: suntem în post-modernitate, post-naţiune şi post-adevăr. Este ceea ce Zygmunt Bauman numeşte, cât se poate de plastic, „modernitatea lichidă”, precizând apoi că această forţă de „lichefiere” a modernităţii s-a deplasat, în timp, de la macro la micro, de la instituţii la viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi: trăim cu toţii vieţi „fluide”, care nu sunt menite să dureze, ci să-şi găsească o nişă de moment. Un exemplu dintre cele mai banale: tatăl meu a urmat tradiţia intelectuală a familiei şi ştia de la început ce va face în viaţă, eu n-am ştiut până în ultimul moment, dar când am intrat la facultate ştiam deja de unde îmi voi lua pensia, în timp ce fiul meu cel mic, la doar 30 de ani, a schimbat vreo şapte, opt slujbe în căutare de mai bine, mai pe gustul lui – şi pentru că aşa e bine, normal, dezirabil. Durata şi durabilitatea au devenit suspecte – drept care până şi moartea a trebuie să dispară din peisaj. Timpul nu mai are răbdare şi se grăbeşte tot mai mult, viteza de schimbare devenind ameţitoare. Unii au încercat să o cuprindă în formule: Legea lui Moore afirmă că, în istoria recentă a hardware-ului, numărul tranzistorilor într-un circuit integrat dens se dublează la fiecare doi ani; curba lui Carlson referitoare la viteza de dublare a tehnologiilor de segmentare a ADN; curba lui House, care demonstrează că performanţa cipurilor se dublează la fiecare 18 luni; legea lui Kurzweil, care arată că rata de schimbare într-o serie de sisteme evoluţionare creşte exponenţial etc.

De unde mai suntem?

De asemenea, spaţiul nu mai este de mult ceea ce a fost până mai ieri. O ştim şi pe asta cu toţii, dacă vrem să ne gândim un pic. Locul a devenit spaţiu, iar acesta s-a umplut de „non-locuri” şi „delocalizări”, umplut tot mai mult cu fluiditatea valurilor de migraţie. Depărtările sunt la distanţă de un click, iar planeta întreagă se adună în punctul infim al unui ecran din ultimul cătun. Unde mai este atunci „acasă” pentru sutele de milioane de migranţi, pentru cele peste trei milioane de români plecaţi pentru nici ei nu ştiu câtă vreme la muncă în străinătate? Aceste repere s-au schimbat şi ele în decurs de o viaţă de om: tatăl meu, de pildă, a prins miracolul primul telefon instalat în casa lor şi a murit privind pieziş internetul.

Reperele sociale s-au „lichefiat” apoi şi ele, unul câte unul, astfel încât Ulrich Beck vorbea recent de categorii şi instituţii „zombee”, care au murit, dar încă sunt în viaţă – aici intrând inclusiv familia sau comunitatea de vecinătate. Categoriile sociale şi criteriile lor de clasificare cu care eram obişnuiţi s-au lichefiat şi ele: de unde eşti şi al cui eşti, clase sociale sau categorii profesionale, grupuri de apartenenţă, ba chiar şi naţionalitate, toate acestea au devenit fluide şi nu mai constituie repere identitare clare şi durabile: care este, de pildă, categoria profesională care să-l definească pe un absolvent de sociologie din România, care, în zece ani, a schimbat zece „profesii”, eventual pe trei continente? De asemenea, categoriile lingvistice, care definesc o entitate sau o poziţie precisă şi durabilă, au devenit fluide, eventual sugestive, dar tot mai puţin denotative, reduse adesea la acronime. Chiar şi vocabularul părăseşte astfel domeniul durabil al limbii, lăsându-ne libertatea improvizaţiilor.

Altă lume

Ajungem astfel la reperele comunicaţionale, care s-au schimbat fundamental în mai puţin de o generaţie – şi continuă să se schimbe cu o viteză exponenţială. Homo videns este deja depăşit (sau integrat în ceea ce a urmat), vorbim despre generaţia internetului, dar încă nu ştim ce se întâmplă cu adevărat în era de câteva decenii a digitalului. Cert este însă că părinţi şi copii vorbesc deja altă limbă, iar o bună parte din conflictele intergeneraţionale ţin pur şi simplu de incomprehensiune reciprocă. Alt registru al incomprehensiunii ţine de democratizarea e-gândirii, a cunoaşterii pe internet şi a exegezelor pe blog, prin care dreptul la opinie este adesea confundat cu dreptatea raţionamentului. În numele unui „post-adevăr” interactiv, hateri voluntari sau involuntari contestă astfel dreptul „experţilor” de a expune „adevărul”. Gândirea devine astfel, adesea, un colaj efemer – motiv în plus de a ne întreba unde ne mai sunt reperele?…

În sfârşit, s-au schimbat fără să băgăm de seamă înseşi reperele ontologice. Sexualitatea s-a despărţit de reproducere, devenind astfel liberă şi fără consecinţe sociale, iar naşterea a devenit opţională, eventual externalizată şi în curând artificială. Pe de altă parte, durata vieţii s-a prelungit şi continuă să se prelungească, la rândul ei tot mai artificial. Mulţi vorbesc deja despre trans-umanism şi cyborg. În alt registru, animalele de companie, devenite membri ai familiei, schimbă fundamental nu doar ordinea domestică, ci şi însăşi definiţia Omului: frontiera dintre om şi animal a devenit şi ea „lichidă”. În alt registru, mai nemijlocit social, noua ordine neo-liberală a impus practic „omul nou” al secolului XXI. După cum remarca Jon Mitchell, „transformarea subiectivităţii nu este un proiect soft, ci nucleul dur al neoliberalismului”. Ceea ce n-a reuşit nici nazismul, nici comunismul, iată că reuşeşte capitalismul neo-liberal: construcţia unui Om Nou, liber şi responsabil de „autenticitatea” sa, liber să fie el însuşi (true to oneself), dar obligat să „gândească pozitiv” şi să fie „fericit” de „dezvoltarea sa personală” şi conştient de faptul că riscul eşecului îi revine integral: Statul s-a retras din responsabilităţile sale sociale, lăsând locul oportunităţilor Pieţei. Fără să ne dăm seama, dar dorind acest lucru din tot sufletul, suntem pe cale să devenim alţi oameni. Or, aceşti „oameni noi” în care ne transformăm cu sau fără voia noastră nu pot păstra aceleaşi repere de altădată…

Toate acestea le împărtăşim şi noi, sui generis, cu întreaga omenire. Nu am „pierdut” reperele, ci acestea s-au schimbat fundamental, astfel încât noi suntem cei care riscăm să fim „pierduţi” dacă nu am reuşit să ne schimbăm pe măsura acestei schimbări.

*

La noi

Şi totuşi, chiar totul este la fel la noi şi la ei? Nu, nici chiar aşa, dar e bine să nu ne repezim imediat cu veşnicul nostru „la noi ca la nimeni”!

În această învălmăşală, am pierdut unele repere încercând să le păstrăm, am rămas cu altele încercând să scăpăm de ele şi am preluat cât mai multe, fără a şti însă prea bine modul lor de utilizare.

 

Ce este deci diferit, particular, specific la noi?

În primul rând, moştenirea încă vie a „marilor naraţiuni”. Suntem încă cea mai longevivă societate ţărănească din Europa, astfel încât împărtăşim încă, fie şi diluat, marile naraţiuni ţărăneşti ale „rânduielii”, ale „reperelor tradiţionale”, de la Dumnezeu la familie şi de aici la sociabilitatea comunitară. Suntem apoi o societate post-comunistă, care, chiar dacă nu şi-a căutat neapărat reperele în comunism, a moştenit de la acesta anumite habitus-uri.

Ambele moşteniri, oricât de opuse ar fi ele, sunt moşteniri ale duratei, ale unor repere făcute să dureze şi să orienteze viaţa în toate detaliile ei. Cum să treci atunci la o viaţă şi o societate marcate de „modernitatea lichidă”, pe care am visat-o mai mult, privind peste gard la vecinii noştri occidentali? Mai mult, „lichefierea” post-comunistă s-a produs cu forţa unui dezgheţ brusc şi a luat dimensiunile unui potop, care a măturat totul în calea sa, ducând societatea de la bulimia consumeristă a primelor două decenii, la peisajul dezolant care s-a ivit după ce apele s-au mai retras. În această învălmăşală, am pierdut unele repere încercând să le păstrăm, am rămas cu altele încercând să scăpăm de ele şi am preluat cât mai multe, fără a şti însă prea bine modul lor de utilizare.

Să luăm, de exemplu, cazul familiei. Aceasta rămâne valoarea şi reperul principal al românilor, oricare ar fi sondajele care măsoară acest lucru. Da, dar: fertilitatea a scăzut în doar câţiva ani de la 2,2 la 1,3 (sub media europeană), răspândind astfel modelul familiei occidentale de tip middle-class; procentul căsătoriilor a scăzut, cel al divorţurilor a crescut, s-au răspândit uniunile consensuale iar procentul familiilor monoparentale a depăşit 20%. În aceste condiţii, un studiu Discovery de acum câţiva ani arăta că tinerii români se află pe departe în cel mai mare procent în categoria „pressured providers”, adică vor şi să întreţină familia, ca bunicul, şi să fie cei mai buni la locul de muncă, precum tatăl, dar şi să împlinească pe sine şi să se bucure de viaţă, aşa ca cei de vârsta lor din Occident. Cu alte cuvinte, să fie şi tradiţionali, şi moderni şi post-moderni. Şi ce să vezi, nu le iese, drept care devin frustraţi şi, în consecinţă, agresivi.

Nerăbdare civilizaţională

Familia constituie un exemplu printre altele, desigur, dar poate fi utilizată şi ca un studiu de caz al frustrărilor sociale ce pot genera agresivitate şi conflict. Or, acesta pare să fie modelul dominant al „declinului moral” particular al României actuale. Un soi de nerăbdare civilizaţională (şi astăzi ne referim frecvent la ce se face şi ce nu se face „în ţările civilizate”, iar un studiu al lui Dorin Bodea a arătat că „un comportament civilizat” este principala valoare auto-atribuită de românii din mediul privat), amplificată de frustrările sporite ale ultimului deceniu comunist, a făcut să aspirăm la o schimbare prea rapidă şi prea consistentă pentru condiţiile socio-economice existente. Pentru generaţia născută după căderea comunismului, desprinderea de „tradiţie” este şi mai intempestivă. O conducere politică oportunistă a făcut apoi ca aceste aşteptări înalte să fie sistematic contrazise de realităţi meschine. Au crescut insecuritatea şi inegalitatea iar peste jumătate dintre români au ajuns să se teamă de viitor, toate acestea generând scăderea optimismului, a încrederii, a satisfacţiei în viaţă etc. Frustrarea a devenit starea de spirit curentă a românilor. Perversitatea ultimă a politicului (amplificată prin difuzoarele media) a fost aceea de a politiza frustrarea, manipulând-o electoral în timp ce politicul poza, populist, în vindecător al tuturor frustrărilor naţiei. Aşa s-au acutizat conflicte reale, precum acela dintre „cele două Românii” sau mai puţin reale, precum cel dintre tineri şi bătrâni, copii şi părinţi. Aşa s-a încetăţenit tot mai mult sentimentul inutilităţii sociale şi s-a răspândit convingerea în soluţia „fiecare pe cont propriu”. În aceste condiţii, degradarea relaţiilor sociale, în toate domeniile lor de existenţă, este consecinţa aproape firească a acestei stări de fapt.

Nici în aceste privinţe nu suntem unici: există clivaje în interiorul multor alte ţări europene (de regulă între partea bogată şi partea mai săracă a lor), există pretutindeni populisme ce maniputează frustrările populaţiei, există chiar şi un val recent de ură generaţională în multe alte societăţi. Unde pare să existe însă o „excelenţă” românească recentă este în configurarea unei adevărate „culturi a haterului” – sau, mai pe româneşte, a dispreţului şi, în ultimă instanţă, a mitocăniei. Căci toate sunt acelaşi lucru şi se reduc la desconsiderarea celuilalt, la preţuirea de sine prin dispreţul explicit faţă de altul. Căutarea autenticităţii este noua religiei a lumii dezvoltate, dar, la noi, în condiţiile date, ea este practicată tot mai mult doar ca o autenticitate negativă: dat fiind că nu ştiu/nu pot să fiu „autentic”, adică eu însumi, true to myself, îmi afirm autenticitatea negând-o pe aceea a celorlalţi – şi îi urăsc terapeutic. Este nivelul zero al „declinului moral”.

 

Frustrarea a devenit starea de spirit curentă a românilor. Perversitatea ultimă a politicului a fost aceea de a politiza frustrarea, manipulând-o electoral, în timp ce politicul poza, populist, în vindecător al tuturor frustrărilor naţiei.

 

Mitocania terapeutică

Şi totuşi… Dacă această „mitocănie terapeutică” se vede, se simte, se trăieşte la modul cotidian, în instituţii şi între indivizi, dacă „autenticitatea negativă” înveninează relaţiile sociale, toate acestea nu pot justifica faptul că nu ştim, nu vrem, nu putem să vedem că există şi „autenticitate afirmativă”, ca să spun aşa. Închei aşadar prin a-mi declara încă o dată credinţa – în cunoştinţă de cauză! – într-un „nou val”, civic şi etic împotriva sorţii, care începe să prindă contur şi consistenţă. Un „val” care se opune civic „mitocăniei” instituţionale şi se impune, creativ, într-un spaţiu social şi o piaţă alternative. Ştiu, sunt încă, comparativ, o minoritate, dar una activă, care începe să schimbe puţin balanţa încrederii în viitor. Şi pentru că fac această afirmaţie în Sinteza, voi evoca doar un argument apărut în această revistă: dacă 38% dintre români declarau în 2016 că şi-au pierdut încrederea în România, 13% afirmau că nu au avut, dar acum au încredere, procentul acestora fiind de 21% în rândul tinerilor. În urmă cu doar câţiva ani, acest procent era spre zero!…

 

  1. Albu Gabriel says:

    Multumesc pentru acest articol!
    Si cateva vorbe ca multumire:””E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma”.
    Nichita Stănescu

    De noapte buna cu Nichita Stanescu atat!

    Dar,nu pot doar atat si deci mai adaug:Inca traieste,si el si Eminescu si ca sa vedeti ca viata la iubit ca si o continuitate a poeziei autentice Romanesti,a adormit de ziua Tipografilor Romani,si va aduceti aminte ca vorba lui era:”eu nu sunt decat un simplu tipograf,deci ii regasim pe ambii unul langa celalalt ca o Pronie Cereasca la Cimitirul Belu-Nu exista intamplare-ntamplatoare si nici predestinare!Te iubibirim Nichita continuitatea poeziei Eminesciene ca sa subliniez emfatic!

    Va multumesc din suflet diagnoza dumneavoastra este reala 1000 in 100 cum.ziceau bunicii!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fourteen − three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te